Metamorfoză

În viaţă ni se schimbă totul:
Norocul, plinătatea, votul,
Ne bate vântul dintr-o parte,
Parcurgem drumul mai departe,
Chiar mergem prin ninsori şi ploi
Să dovedim că suntem noi,
Dar ne lăsăm prea duşi de nas,
Nu ştim ce-avem, ce-a mai rămas:
Puterea de-a-l avea pe-"nvinge",
A şti şi a putea convinge
Că viaţa este un mister
În care, sincer, tot mai sper.

Minunea tot se va produce
C-aşa ne ştim purta o cruce,
A noastră e, vom respecta
Cu "a avea" şi-"a prospecta",
"Averea" e de mare preţ,
Iar "prospectarea"-i un dispreţ.

Nu tot ce zboară este cioară,
Nici melodie de vioară
Ce te încântă şi descântă
Făcând din viaţă vrajă sfântă
Pe care o înalţi, ca zmeu,
Spre cer, s-ajungi la Dumnezeu,
Că de-aia te-a gândit ca om
Superior şi econom.

Ţi-a dat doar minte şi gândire
Să te îndrepţi spre fericire,
Să lupţi din greu spre-a cuceri
Şi nici decum a suferi.
Ca om, fii om, nu trândăvi
Şi îngeri te-or alivăni,
Te-or mistui păreri de rău
Că n-ai putut să-ţi fii al tău!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsplată

Un mare adevăr am spus,
este cu-ntors, este cu dus:
"De mor sau scap, tot mai contez,
Mă lecuiesc de chin... visez!"
Îmi dau speranţă, îmi dau glas
să spun cu ce am mai rămas:
voinţa de-a avea pe-"nvinge!",
puterea de a şti convinge
că viaţa este un mister,
trăită rodnic, fără "sper...",
cu idealul înainte
că de-aia Domnul mi-a dat minte,
să sufăr dacă am căzut,
dar să o iau de la-nceput,
să rabd, oricât ar fi de greu
şi să perseverez mereu,
tot binele-i de partea mea,
numai să ştiu a-l aştepta,
că viaţa mereu mă învaţă,
necontenit îmi dă povaţă,
eu însumi fiu, nu contenesc
să lupt mereu şi să iubesc,
din dragoste şi omenie
clădesc doar pentru trăinicie
şi de-i ascult vieţii povaţa
cu har mă răsplăteşte Viaţa.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chintesenţa

Împotriva cui luptăm
Noi amândoi
Pentru a ne câştiga dreptul la fericire?
Suntem amândoi făcuţi din
Foc, Apă, Pământ şi Aer.
O fi oare fericirea chintesenţa noastră?
De ce nu ne simtim împliniţi?
Şi, mai presus de toate,
Ce preţ are fericirea?
Poate c-o plătim cu lacrimi, tristete, - supliciu.
Poate ca doar prin durere
Fericirea ne va fi argumentată.
Poate doar dacă am suferi înainte
Am putea fi cu adevărat fericiţi.
Poate ca tristetea face parte din fericire.
Şi poate ca atunci fericirea va fi incontrolabilă,
Nebună, egoistă, iresponsabilă.
Cum putem stii
Când nici macar... nu ştim cine suntem?
Doi simpli oameni care luptă
Dar nu ştiu împotriva cui şi care este câştigul.
N-ai vrea mai bine să lăsăm la o parte
Strategia şi planurile de razboi,
Să le uităm, să le negăm existenţa?
Poate aşa ne-am scuti de suferinţă...
(oare şi de fericire totodată...?)
Vom avea destul timp si pentru lucruri inutile.
Ce rost are?
Spune-mi, străinule!
Tu crezi că o lacrimă vărsată
Moare deîndată?
Căci eu ştiu că abia atunci îşi câstigă
Dreptul la viaţă, abia atunci începe să trăiască
Mai bine ne acceptăm aşa...
Diformi, imcompleţi.
Dacă fericirea ne-ar desăvârşi
Am mai avea oare motive pentru a trăi?
Nu crezi ca este si tristeţea benefică?
Ne face să tânjim dupa fericire,
Să dorim s-o cuprindem în palmă.
Împotriva cui luptăm
Noi amândoi
Pentru a ne câştiga dreptul la fericire?
Suntem amândoi făcuţi din
Foc, Apă, Pământ şi Aer.
O fi oare fericirea chintesenţa noastră?

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi pare rău

Nu-mi pare rău că te-am iubit,
am fost o vară fericit,
credeam că soarta mi te-a dat
ca eu să-ţi fiu predestinat.

Ştiam că-n viaţa mea de vii
drept înger păzitor să-mi fii
împărtăşim griji şi nevoi
că-n loc de unul suntem doi.

Eram cu sufletu-mpăcat,
nu săvârşeam niciun păcat,
la unele nepotriviri
ne-nţelegeam doar din priviri.

Dar armonia dispăru
când aroganţa apăru,
nu mai fu chip să te-nţeleg
şi taina urii să dezleg.

Te-a cufundat miraj semeţ
în ignoranţă şi dispreţ,
te-or încerca păreri de rău:
nu eşti a mea, nu sunt al tău!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem

Unde, mândro, te-ai ascuns
De mă laşi fără răspuns?
Unde, mândro, ţi-este gândul
De-ţi duc dorul nopţi de-a rândul?
Eu mă zbat, mândra-mi dispare
Şi de mine habar n-are!
Mă zbat singur, ca un peşte,
Mândra nu mă mai iubeşte!

Să fii, mândro, blestemată,
Nu mi te-ai păstrat curată,
Te-or mustra păreri de rău,
N-am putut să fiu al tău!
Iar de vrei să mă blestemi,
De nimic să nu te temi,
Doar de bunul Dumnezeu,
Sunt al Lui şi este-al meu!

Mândro, de te prind cu altul,
Fac scandal să afle satul,
Dacă nu-mi vii înapoi
Singur-cuc zac în zăvoi!
Să nu zici că nu ţi-am spus
Că de boală sunt răpus,
De-oi pleca să nu mă plângi,
Doar durere-n piept să strângi!

Să fii, mândro, blestemată,
Nu mi te-ai păstrat curată,
Te-or mustra păreri de rău,
N-am putut să fiu al tău!
Iar de vrei să mă blestemi,
De nimic să nu te temi,
Doar de bunul Dumnezeu,
Sunt al Lui şi este-al meu!

Izbăvire vreau să-ţi fie
Izvorul de apă vie,
Numai ploaia când revarsă
Să-ţi sărute gura arsă,
Numai vântul când adie
Pletele ţi le mângâie,
Numai noaptea când coboară
În mantia-i te-nfăşoară,

Să fii, mândro, blestemată,
Nu mi te-ai păstrat curată,
Te-or mustra păreri de rău,
N-am putut să fiu al tău!
Iar de vrei să mă blestemi,
De nimic să nu te temi,
Doar de bunul Dumnezeu,
Sunt al Lui şi este-al meu!

Iară boarea cea tihnită
Să-ţi vrea noaptea liniştită,
Numai stelele din zori
Fie-ţi ochi strălucitori,
Să stăm tâmplă lângă tâmplă
Că-n final aşa se-ntâmplă:
Stelele, noaptea şi luna
Ne-or veghea întotdeauna!

Să fii, mândro, blestemată,
Nu mi te-ai păstrat curată,
Te-or mustra păreri de rău,
N-am putut să fiu al tău!
Iar de vrei să mă blestemi,
De nimic să nu te temi,
Doar de bunul Dumnezeu,
Sunt al Lui şi este-al meu!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştim de ce

Nu şti de ce ne treci adesea
prin fier şi oţet şi fier,
dar ştim că tot ce nu ştim astăzi
vom şti odat-acolo-n cer.
Nu ştim de ce suntem adesea
prea slabi, prea reci şi prea săraci,
dar ştim că Tu vrei mai datornici
şi mai puternici să ne faci.

Nu ştim de ce ne dai adesea
dureri şi lacrimi şi amar,
dar ştim că-n toate de-orice dată
se-ascunde-un nou şi dulce har.

Nu ştim de ce ne ceri adesea
slujiri şi jertfe şi poveri,
dar ştim c-o binecuvîntare
ne dai prin tot ce Tu ne ceri.

Nu ştim de ce ne duci adesea
în loc de chin ori de noroi,
dar ştim că-n orice loc e-o slujbă
pe care Tu o ceri de la noi.

Nu ştim de ce ne-opreşti adesea
să nu ne ducem unde vrem,
dar ştim că drumul fără Tine
ajunge cel mai greu blestem.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fatalitate

Fericit este copacul atât de puţin simţitor,
dar mai fericită piatra, căci în ea simţirea e de tot absentă:
nu există durere mai mare decât aceea de-a fi viu,
nici povară mai grea decât să-înduri o viaţă conştientă.

Să fii, dar să nu ştii nimic, şi să-ţi lipsească definitiv ţelul,
şi groaza pentru tot ce-ai fost, şi spaimele de-acum şi cele viitoare...
Inclusiv aceea de-a fi sigur că mâine o să mori,
şi să suferi parcurgând o viaţă şi-un întuneric mare,

trecând prin ceea ce nu ştim şi nici nu suspectăm măcar...
Şi carnea care ne-amăgeşte cu ciorchini de struguri reci,
şi mormântul care ne-aşteaptă gri la ceasul funerar,

şi să nu ştim unde ne vom duce la sfârşit
şi nici locul de unde am venit!...

poezie de Ruben Dario, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergem optimişti

Mergem optimişti pe-a vieţii cărare
Chiar dacă traseul e întortocheat,
Chiar dacă în faţă e înceţoşare
Ştim că e cu noi Mirele-mpărat.

Nu există teamă în călătorie
Tătăl ne e scut când duşmanii vin
El nu ne îndrumă spre periferie
Ci spre spaţiul unde totul e divin.

O, ce exaltări şi ce fericire!
Inimile-s pline de încredinţări
Că-n această sfântă, caldă însoţire
Vrem doar Paradisul nu străine ţări.

Nu abandonăm când vine-ncercarea
În vâltoarea luptei sreagu-i ridicat
Ploaia suferinţei nu ucide starea
În care fiinţa s-a înveşmântat.

Mergem otimişti chiar prin câmp cu mine
Paşii sunt păziţi de Blândul Păstor
Să sosim la Mal, să sosim cu bine
Unde nu ajunge valul stricător.

Aţintim privirea nu spre lutul rece
Ci spre Cel ce-a fost pentru noi străpuns
Şi-astfel când va fi ceasul doisprezece
Vom primi de gratis marele RĂSPUNS.

poezie de George Cornici (9 iulie 2014)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către Adrian Păunescu

Sunt zece ani, ca zece clipe
Ce-s duse în eternitate,
De când un înger cu aripe
Te-a smuls din lumea noastră, frate!

Şi spre o viaţă în lumină
Te-ai dus cu el uitând de noi,
De-atunci, tot aşteptăm să vină
O veste din lumea de-apoi,

Prin care să ne spui cum este
Pe-acolo să nu ne-ngrozim;
Să ştim că nu-i doar o poveste,
Ce foarte des o auzim...

Că prin celestele meleaguri
Nu-i nici suspin, nici întristare,
Că nu sunt de trecut nici praguri
Şi viaţa e o sărbătoare.

De-aici, din Cârna, vreau să ştii,
Că stăm mai mult ascunşi în casă
De teama unei pandemii...
Că viaţa nu mai e frumoasă!

Sunt zece ani, cât zece clipe
Trăite în eternitate,
De când un înger cu aripe
Te-a smuls din lumea noastră, frate!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi e ziua...

Azi e ziua cu necazuri, ştiu şi eu ce lumea vede,
ai început să faci nazuri, ochii văd, inima crede.
Prea te-ai depărtat de mine şi tot baţi drumuri greşite,
nasul pe sus de n-ai ţine n-ai avea vorbe ieşite.
Cel ce-aude şi nu crede vine să se lămurească,
întreabă pe cel ce şede ca pândar să te păzească.
Trebuia să vin odată ca să-mi lămuresc părerea,
cât la suflet eşti curată şi cam care-ţi este vrerea.
Am venit şi mi-am dat seama că nu mai meriţi răbdare,
degeaba te-a cuprins teama omului ce nimic n-are.
Ai pierdut toată averea, bogăţia sufletească,
ţi-ai satisfăcut plăcerea, dar a fost numai trupească.
Şi nu ţi-a fost de-ajuns unul, te-ai iubit cu mulţi de-odată,
au, crezut-ai că vreunul s-o mili că nu eşti fată?
Să te fi păstrat fecioară, cea mai mândră dintre ele,
nu tot ce zboară e cioară, mai zboară şi rândunele.
Când puiul cu aţa zboară, degeaba faci temenele,
gândurile te doboară că n-ai destule "lovele".
Trebuia să fii modestă, să mă fi iubit în taină,
dar te-ai cocoţat, celestă, în top "ruşine cu faimă"!
N-are spor nici crezământ cel ce-n lume nu iubeşte,
dragostea e lucru sfânt şi nu se face orbeşte!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino în Biserica lui Hristos! Ca să înveţi ce este inocenţa şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este sensul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţă noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde şi nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui. Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa în 7 Cuvinte Către Tineri (1996)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea tatălui meu, Constantin Budoi (poem neterminat)

Ai purtat un nume mare, Constantin, de mare sfânt,
Împărat ce creştinismul răspândit-a pe pământ.
La doi ani orfan de tată, n-ai ştiut nici cum arată,
N-ai avut copilărie, n-ai avut-o niciodată.

Multe ţi-au lipsit atuncea şi-ai muncit de mic din greu,
N-ai avut în clasa-ntâia nici pentru creion un leu;
Te-au trimis acasă-n lacrimi, dar pe drumul înapoi
Bóier' Mircea Morărescu te-a văzut plângând şuvoi.

El, aflând motivul care sufletul ţi-l zuciuma,
Ţi-a dat câţiva lei de şcoală şi el însuşi lăcrima.
Alergând la librărie, ţi-ai luat creion, cerneală,
Radiind de fericire, te-ai întors apoi la şcoală.

Te-a crescut a ta măicuţă, nu uşor, ci tare greu,
Te-a crescut, din fericire, cu credinţă-n Dumnezeu.
Chiar de mic, cu dăruire, mama tu ţi-ai ajutat-o,
Şi pe ea, ca pe o sfântă, tu mereu ai adorat-o.

Mare-a fost a ta credinţă, n-aş cuprinde-o-n mii de pagini;
"Doamne, mare ţi-e puterea, necuprinsă, n-are margini!"
Este vorba-ţi înţeleaptă care minunat descrie
Cât de mult credeai în Domnul, e suprema mărturie.

Cinci copii făcut-aţi tată, tu cu mama; rod voinţei,
I-aţi crescut în cultul muncii, al moralei şi credinţei.
Fost-ai, taică, toată viaţa un model de om cuminte,
Un model de hărnicie, de soţ, tată, de părinte.

Parcă-n zbor trecut-au anii, dusu-ţi-s-a tinereţea,
Şi trudind fără-ncetare te-a ajuns şi bătrâneţea;
Ani cu ani se adunară şi puterea ta slăbit-a,
Toţi copiii tăi plecat-au să-şi câştige-n lume pita.

Ai rămas doar tu cu mama, singuri, fără ajutor;
Casa-ţi, care altădată răsuna de glasul lor,
An de an părea mai goală, şi mai tristă, mai pustie,
Doar când vă veneau copiii se umplea de bucurie.

Mulţi, mulţi ani tu refuzata-i rugămintea-mi filială,
Ca să vii şi tu şi mama-n casa mea, în capitală.
A venit şi vremea-n care tu să umbli în baston,
Tot mai împletit fu mersul, vocea ta mai fără ton.

În sfârşit, bătrâni şi bólnavi, aţi venit acas' la mine,
Ca pe tine şi măicuţa eu să vă-ngrijesc mai bine;
N-ai avut însă răbdare ca-mpreună să stăm ani,
Ca nimic să nu-ţi lipsească, o, părinţii mei sărmani!
.......................................................................

Ai plecat în toiul nopţii într-o sfântă zi de luni,
Cu părinţii şi străbunii la un loc să te aduni,
Când pe genele-mi căzut-a un somn greu, cumplit, de plumb,
Precum somnul greu al morţii ce-a-nchis ochii lui Columb.

Ai plecat pe nesimţite, chiar şi fără lumânare,
Da-nainte de plecare tu la toţi ne-ai dat iertare.
Mamei, soaţa ta iubită, grav bolnavă în spital,
N-am putut nimic a-i spune, fi'ndcă i-ar fi fost fatal.

Loc de veci ţi-a luat fiica şi cavou ea ţi-a făcut,
Din bani strânşi cu greu de tine în mulţi ani ce au trecut;
După slujba creştinească, în cavou te-au aşezat,
Eu în inima mea, însă, tată te-am înmormântat.

Ai murit, iubit părinte, şi-a rămas în urmă-un dor,
Dorul după tine, tată, de nestins, mistuitor.
La plecarea ta din lume a rămas în urmă chinul
Care mie-mi rezervat-a, cu cruzimea lui, destinul;

Mi-a rămas pe umeri crucea care-i greu a o purta:
Îndoiala că făcut-am totul spre a te salva.
Rog pe Domnul să mă ierte pentru tot ce ţi-am greşit,
Iar pe tine te-odihnească cu toţi drepţii, mântuit!

poezie de George Budoi din Poezii (21 august 2017)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sine, viaţa nu este nici urâtă, nici frumoasă. Pentru că, spre deosebire de lume, viaţa nu este obiectivă, ci este a noastră. Este viaţa mea pe care aleg să o ratez sau să o împlinesc. Urâţenia sau frumuseţea ei depinde numai de mine. Altfel spus, întrebarea dacă viaţa merită să fie trăită nu are un răspuns prestabilit. Răspunsul la această întrebare despre viaţă este chiar viaţa noastră. Este suma de alegeri, proiecte, ezitări, aspiraţii şi abandonuri prin care noi ne constituim ca persoane.

Daniel Nica în Pastila roşie. Eseu despre moralitate şi fericire
Adăugat de Georgiana Estera
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iad şi rai

Ai fost lăsat o viaţă pe-un petec de pământ
Să-ţi faci pe el o casă şi mai apoi, mormânt.
Puterea cea divină un chip ţi-a dăruit
Şi-o moarte care-n umbră, mereu te-a însoţit.

Luptându-te cu vântul cel aprig şi viclean
Ai străbătut secunde şi ore, an de an
Strivind sub paşi o piatră care n-avea vreun rost
Dar n-ai gândit că poate şi ea suflet a fost.

Ştiai că sus e raiul şi vor pleca spre el
Acei care-aveau mărul, dar n-au muşcat din el
Ai mai sperat că totuşi iertare-avea să vie
De parcă toţi am fost doar sfinţi de meserie.

Născut dintr-o culoare prea bine definită
Rămas-ai doar o umbră în veac încremenită
Şi să nu-mi spui tu mie că-i fals al meu cuvânt
O fi raiul în ceruri, dar iadu-i pe pământ!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-ţi crucea ta

Iubeşte-ţi crucea ta şi-o poartă,
oricât de aspră ţi-ar părea,
căci şi cea mai amară soartă
cândva ţi-o îndulceşti cu ea.
Când va veni singurătatea
şi prea din greu ţi-o vei purta
ca de-al soţiei sân prea-dulce
lipeşte-te de crucea ta.

Când, cu puterile sleite,
nici s-o târăşti n-ai mai putea,
prin cele mai fierbinţi ispite,
mergi apărat de cruce ta.

Când se va năpusti furtuna,
şi nici un scut nu vei avea,
cu-ncredere, întotdeauna
te-adăposteşti sub crucea ta.

Prăpăstii când o să te-afunde
şi nici un pod nu vei avea,
ea peste ele-ţi va fi punte,
şi-ai să le treci pe crucea ta.

Iar când vei merge spre cunună,
Hristos ieşi-va-n calea ta,
spunându-ţi: "Bine, slugă bună!",
şi-n schimbul crucii ţi-o va da.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre lumină

Un bărbat, un gând, o şoaptă,
Pare greu... dar nu mai e
E de-ajuns un gest, o faptă,
Să aducă dragoste

Să ne ierţi mereu femeie,
Chiar nu ştim ceea ce eşti,
Te iubim, dar n-avem cheie
Spre iubirile cereşti

Eşti un înger, o durere,
Noi ni te-am făcut aşa,
Eşti tăcerea ce nu cere
Mai nimic... doar dragostea

Eu am înţeles, doar unul?
Sper să fie cât mai mulţi!
Dacă nu, voi fi nebunul
Care vrea să îl asculţi

Am să-ncerc să-ţi spun povestea,
Sper s-audă cineva,
Voi fi mesagerul, vestea,
Ce iubirea-ţi va cânta

Tu femeie, darul sacru,
Să încerci să ne aştepţi,
Chiar de pare totul acru,
Fii tu drumul celor drepţi!

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori e frumos

dincolo de margine începe hăul
n-ai nevoie să porneşti spre el
nici eu nu te îndemn

lumea noastră e dincoace
răzbate cu greu prin straturile cunoaşterii
şi tot rămâne în urmă
ruptă de realitate

se deschid porţi închise cu zăvoare nevăzute
tot ce ştim se constată relativ
viaţa n-are control
nepăsarea este mare
totul se-nvârte în jurul avuţiei
şi ea se dobândeşte de la cei săraci cu duhul

uneori e frumos
fiecare îşi are steaua şi Dumnezeul său
pe care le invocă mai des ori mai rar
le aşează în suflet
şi odihneşte-n rugăciune

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supremaţie

Omul? Un atom!
Nu dintr-o oarecare moleculă,
El transformă totul în nou,
Şi zboară spre lună.

Piedici nu are în cale,
Pentru el totul se poate,
Viaţă mai lungă, din noapte,
El face o nesfârşită zi,
Căile din spaţii astrale,
Enigme nu vor mai fi.

Şi pe toate în parte,
Cu asalt le va cuceri.
Apele transformă-n lumină,
Iar continentele pustii,
Vor deveni,
O înfloritoare grădină.

Viaţa ne va fi fericire,
Eternă cum s-a visat,
Mereu în veşnică-nflorire,
Şi-n veşnic asalt.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inspirăm, respirăm

Ştim să greşim, nu ştim să ne iertăm,
Nu am învăţat nimic prin ceaţă,
Tot ce am învăţat... să inspirăm
Suflând...,, fir-ar mama ei de viaţă"

Cu jarurile noastre în priviri,
Cu amăgirile strânse, de fier,
Păşim încet pe firele subţiri
Spre,, Tatăl nostru care eşti în cer"

Ştim să greşim, nu ştim să ne iertăm,
Nu am învăţat nimic din viaţă.
E greu şi la sfârşit să ne plecăm
Capetele, atârnând de-o aţă

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai plecat, iubită mamă...

Tu ai plecat, iubita noastră mamă,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat,
Că te-am crezut cu-adevărat!
Curaj în viaţă dacă n-ai
Cu moartea n-ai cum piept să dai!

Se stinse o lumină în panoplii de cer ;
Pe lângă luna plină căzu ca un mister!
Un suflet se înaltă spre cele veşnicii ;
De-aceea cade steaua, nu poţi că să nu ştii!
Aşa s-a întâmplat, tu însăşi să dai vamă,
Tu ai plecat iubita noastră mamă!

Curaj aveai, cât pentru o armată
Şi ne-ai crescut cu inima curată!
Iar hrana, ziua toată-ţi era doar un covrig,
Că noi să creştem mari şi să nu ştim de frig!
Aşa te-am cunoscut, noi, mamă,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă!

Iertare cerem, de-am greşit
Dar parcă greu ne-ai pedepsit ;
Doar ştii că fiul ţi-a plecat în cer,
Că tata să nu fie mult stingher!
Acum şi tu te-ai supărat
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat!

În inimă ţi-ai dus durerea
Deşi era amară ca şi fierea!
Tu ţi-ai ales cărarea către cer
Şi ai avut voinţă că de fier!
Iar noi nu am făcut păcat,
Că te-am crezut cu-adevărat!

Ne-ai învăţat pe toţi să nu cedăm la greu,
Că dacă vrem, putem, ne-ajută Dumnezeu!
Dar tu se pare c-ai uitat, acum,
Când eşti pe ultimul tău drum ;
Nu poţi în lume să mai stai,
Curaj în viaţă dacă n-ai!

În lumea unde veşnic ai să fii
Noi suntem siguri că tu ştii,
Că nu-i durere, nici lacrimă, nici chin
Şi nu vei în stare, să scoţi nici un suspin!
Acolo, o eternitate stai,
Cu moartea n-ai cum piept să dai!

Cu moartea n-ai cum piept să dai,
Curaj în viaţă dacă n-ai!
Că te-am crezut cu-adevărat
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă,
Tu ai plecat, iubita noastră mamă!

poezie de Gheorghe Pepelea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Adică dacă te-ar prinde cineva si te-ar omorî cu bătaia, cum anume te-ar salva Dumnezeul tău, "Dumnezeul care-l suntem", când el nu a putut să îl salveze nici măcar pe Hristos? A. M: Nu ai înţeles nimic din religie şi nici din viaţă, deci eşti bun de comunist, democrat, patriot sau orice alt dictator, şi iată de ce! Dumnezeu nu se ocupă cu salvarea a ceea ce este muritor, adică a rahatului corp-minte că aia oricum se va deprecia. Dumnezeu se ocupă cu Salvarea din ghearele rahatului corp-minte chiar prin unul ca tine, un comunist care îi ucidea pe preoţi sau credincioşi prin închisori. Dumnezeu nu ţi-a dat închisoarea corp-minte, aia ţi-a dat-o tac-tu şi cu mă-ta, deci, doar ei o pot salva, Dumnezeu te-a făcut sa vezi ca eşti una cu el şi Asta nu are nevoie de salvarea nimănui.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!