Zbor în uitare

O pasăre mare zboară spre cerul albastru,
Un dor în derivă pluteşte în zare -
E singura-i urmă ce-o lasă
Şi gândurile mele toate-i urmează.

S-o fi lăsat speriată de trecere vremii,
S-o fi aruncat în zbor,
Şi s-o fi aflat rătăcită, ca un pui de porumbel
Care încă nu cunoaşte reperele cuibului!

Ah, pasăre sfioasă,
Mister şi spaimă crescu în urma ta volatilă!
C-un şarpe încolăcit în jurul pieptului,
Durerea celui ce rămâne singur, m-apasă.

Ah, pasărea mea cu pene ascuţite,
Aripile tale au sfâşiat văzduhul...
Şi greu se mai respiră-n urma ta,
Sunt doar frânturi de aer şi multe goluri.

Iar eu, lăsat în urmă cu priviri pierdute
În ceaţa propriilor lacrimi, mă-ntreb perpetuu:
La ce răscruce de uitare ai rătăcit cărarea dreaptă
Şi te-ai pierdut în zare?

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stampă

Doar în mintea-mi adormită
Doarme-o pasăre rănită,
I s-a frânt urma pe cer
Într-un zbor morţesc, stingher…

Şi-n cuibarul meu de somn,
Unde gândurile cresc,
Se întrupă într-un Domn,
Zborul ei cel păsăresc.

Doar în mintea-mi amorţită,
Fără aer, fără zbor,
Zace pasărea rănită,
Fără rănile ce-o dor.

Fără un soroc de ceaţă,
Fără pene şi puf pur,
Doarme o întreagă viaţă
Pasărea, somnul ei sur.

Într-o pasăre de ceaţă
Dorm şi eu sonul meu, sur,
O păpuşă fără viaţă,
Sângerând ca şi un mur.

Într-o pasăre de ceaţă
Se rostogoleşte zarul
Cu a şaptea, (în sus), faţă,
Prevestind, parcă amarul…

Păsării, rănite-n cerul
Gurii, cea de rugăciune,
Zugrăvită cu misterul
Sfinţilor din altă lume.

În găoacea-i, carteziană,
Gândul meu, în coajă tare,
Nu devine, este hrană
Pentru păsări viitoare!

poezie de Ioan Jorz din revista "Interferenţe"
Adăugat de Ioan Jorz
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a rătăcit şi urma...

Pe cărarea de la Rediu mi-am pierdut paşii în timp,
Mi s-a rătăcit şi urma către casa părintească,
De vreo şapte ani încoace pe cărarea de pe câmp
Nu mai trec şi-au început spini şi bălării să crească

Am bătătorit cărarea-n ierni cu ger şi-n veri fierbinţi
Prin mireasma de răşină de la crengile de pin
Nu simţeam nici ger, nici ploi când mergeam către părinţi
Ca să fac din toamna mea, toamna lor cu cer senin

Parcă-i văd cum aşteptau cu privirea înduioşată
Şi împovăraţi de ani păreau umbre a tot ce-au fost
Aveau ochii plini de rouă aţintiţi mereu spre poartă
Doar ca să-şi vadă copiii... altfel viaţa n-avea rost...

Dar s-au dus în zbor cu îngeri lăsând umbrele sub cruce
Împăcaţi cu soarta lor şi credinţa-n Dumnezeu
Au lăsat a nimănui casa lor de la răscruce,
Eu am rătăcit cărarea, dar îi port în gând mereu...

Astăzi fac cărări spre stele cu privirea către cer
Şi prin casă ard tămâie cu miros ca de răşină
Dar nu pot oricât aş vrea să-i mai protejez de ger
Doar aprind o lumânare şi plec capul spre ţărână...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea din Colivie

Pasărea liberă saltă
pe aripi de vânt trăind momentul
şi pluteşte în aval
până se termina curentul
îşi înmoaie aripile
în razele portocalii ale soarelui
şi îndrăzneşte să revendice cerul.
Dar o pasăre care pândeşte
din colivia ei îngustă
rareori poate vedea prin
zăbrelele furiei ce o gustă
aripile îi sunt tăiate şi
picioarele legate
îi rămâne doar vocea să cânte.
Pasărea din colivie cântă
cu un tril înspăimântător
despre lucruri necunoscute încă
cuprinsă de dor
iar melodia i se aude
pe dealul îndepărtat în ecou
pentru că pasărea închisă
cântă despre libertate.
Pasărea liberă se gândeşte la o altă adiere de vânt
la vânturi uşoare, favorabile, printre copacii suspinând
şi la viermi graşi aşteptând-o pe iarba zorilor luminoşi
şi numeşte al ei tot cerul frumos.
Dar o pasăre în colivie stă pe mormântul viselor
umbra ei strigă într-un ţipăt de coşmar mistuitor
aripile îi sunt tăiate şi picioarele legate
îi rămâne doar vocea să cânte.
Pasărea din colivie cântă
cu un tril înspăimântător
despre lucruri necunoscute încă
cuprinsă de dor
iar melodia i se aude
pe dealul îndepărtat în ecou
pentru că pasărea închisă
cântă despre libertate.

poezie clasică de Maya Angelou, traducere de Marius Alexandru
Adăugat de Marius Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui versificator

Pe pegas călare, poetul de rasă
E-n zbor către culmea sublinului vers,
Dar singura urmă pe care o lasă
E urma ce-o lasă Pegasul din mers.

epigramă de Florin Iordăchescu din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mare

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Inima mea-i dusă, s-a pierdut în zare;
O singura cale urmăresc sub soare
Gândurile mele, dincolo de mare.

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Rândunica-n volte ca un nor dispare;
O, pasăre ferice,-n albastra depărtare,
Ca şi tine, vreau să zbor dincolo de mare!

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Sunt inimi calde şi-oraşe pline de splendoare;
Eu nu-s acasă-aici, aici nu am stare;
Inima-mi plecată-i dincolo de mare.

poezie celebră de Thomas Love Peacock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasăre în lan de grâu

Ca tine sunt de singur şi pustiu
mă mistuie o floare carnivoră
ce-am fost cândva şi ce puteam să fiu
îşi sună vara cea din urmă oră

Adorm în pacea lanului de grâu
sunt plin de răni şi hăituit ca tine
vin îngeri buni cu secera la brâu
şi-n urma lor vor încolţi ruine

Tu, pasăre cu trupul de zăpezi
cu puii sfârtecaţi de discul Lunii
sortit îţi este ţie să mă vezi
cum mă încredinţez deşertăciunii

În poezie mă îngrop de viu
destinul meu se varsă vast în stele -
ca tine sunt de singur şi pustiu
tu, pasăre a tinereţii mele...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trece timpul...

Am deschis fereastra şi privesc în noapte
Luna s-a ascuns sub un voal de nori
Două siluete se-nţeleg prin şoapte
Şi se îmbrăţişează pe sub cingători

Noaptea îşi întinde pânze întunecate
Ţârâit de greieri inundă văzduhul
Peste satu-ntreg unde fermecate
Ne trimite Domnul pogorându-şi Duhul...

Liniştea-i profundă, undeva departe
Un lătrat de câine o despică-n două,
Din copaci cad fluturi... roi de frunze moarte
Semn că vine toamna şi că iar ne plouă....

Semn că trece timpul ca pe cer un fulger
Şi mă-ntreb sfioasă ce-am lăsat în urmă
-,, Ai lăsat iubire''.... îmi răspunde-un înger
Şi un zbor de aripi gândurile-mi curmă...

Pasăre de noapte, înger să fi fost?!
Am închis fereastra şi am tras perdeaua
... Iar îmi depăn viaţa să îi dau de rost
Şi fac noapte albă,.... albă cum e neaua....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici se aruncă zaruri

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
din zbor, se lasă la picioarele unui om singur.

Poate nu chiar atât de singur,
dacă ţine strâns la piept o vioară
frumos lustruită, dar care nu cântă,

care nu cântă, dar care se-aude
departe, în lunci neştiute de nimeni,
sau poate, într-un soare care nu încălzeşte,

dar care străluceşte în inima lui
şi în inima mea, totuna
şi focul se-aprinde singur, pe dealuri, a viaţă

şi care nu arde, căci frumoase femei
încă adună spice
şi tineri bărbaţi cu iarba în dinţi
le poartă pe braţe până în inima casei.

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
se ridică uşor din vioara omului singur
şi zboară neîntrerupt spre o casă cu inimă.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu Dumnezeu

Şi Doamne! Câte n-am să-ţi spun
de umilinţă şi durere,
cum le-am trecut cu tine-n gând
şi reproşându-ţi, ce plăcere!
Şi n-ai văzut când am căzut
din înălţimea mea cea mare
şi m-a durut dar am putut
să mă ridic din nou spre soare.

Cu aripile am bătut
din nou văzduhul până-n zare,
trăgându-i, Doamne! Din pământ
pe cei loviţi de înfrânare,
şi i-am repus pe-a lor plutire
frângându-şi norii dăltuiţi
din pietre şi a lor trăire
mă fac să simt că-s fericiţi.

Uitarea lor m-a prefăcut
într-o uitare şi mai mare,
rămas cu ochii obidiţi
nu plâng, nu râd de încercare,
şi Doamne! Dacă mă auzi
nu-ţi mulţumesc şi nu îmi pasă,
că singur m-ai lăsat pe drum
şi singur am s-ajung la capăt.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Etapă stresantă

şarpele durerii s-a încolăcit pe oase
mi-e greu să merg, să urc, să zbor
atingerile lui sunt veninoase
voi lupta cu el până am să mor.

car cu mine un geamantan de întrebări
timpul nu-mi răspunde a amuţit
şi cerul pretinde o seamă de schimbări
soarele meu se îndreaptă spre asfinţit.

timpul care a trecut mi-a lăsat semne
şi fiecare noapte este o mare treaptă
dar steaua mea-i pe cer să mă îndemne
să îmi duc destinul pe calea înţeleaptă.

port în conştiinţă doar gândurile demne
pe care le transpun senină în faptă.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea ucisă

am aripile rupte
sunt pasăre rănită
închisă într-o colivie
să zbor unde
să zbor de ce
să zbor cu ce
ieri au ucis pasărea
cu pietre
au ascuns cântecul
sub pietre
au îngropat inima
între pietre
pe ţărmul pustiu
azi, doar sânge
pe pietre

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ne-nsemnată urmă de speranţă...

Eu mi-am pierdut chiar viaţa într-o gară,
- Pe şina unui tren întârziat... (mai bine!).
O umbră ce-o zăresc, mă înfioară,
- E dragostea, ce s-a pierdut de mine!

- Peronul prăfuit, lume puţină!
Zâmbete triste, satisfacţii mari.
Prezenţa lor îmi zgârie retină!
Şi totuşi, suntem chiar complementari.

Un gând lăsat în urmă, pas în doi,
- Peronul rece, gara prăfuită!
O încercare pentru amândoi,
Şi viaţa mea rebelă, părăsită.

- Acesta e tabloul sorţii mele!
Pe care îl descriu cu nonşalanţă.
- Păcat că e ruşine şi durere!
Şi-o ne-nsemnată urmă de speranţă.

poezie de Florin Cezar Călin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacientul

Pacientul a stat treaz toată noaptea,
circa o sută de ani, vorbind incoerent,
având halucinaţii, avea două căi, prima,
zborul păsării, viaţă scurtă şi fără urme pe cerul imens,
a doua, târâşul şarpelui, viaţă în umbră şi lungă, urme de neşters,
a ales mersul nesigur al profesorului. Când de copil,
când de om beat, când fericit, când întortocheat,
urma o lasă apoi singur o spulberă, învaţă de la şarpe
taina tăcerii s-o cumpere, învaţă de la pasăre
siguranţa în golul deschis, a ales viaţa de profesor,
când pasăre fericită, când şarpe trist.

poezie de Boriis Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Politic eşafod

ţara răbufneşte se-ndreaptă spre haos
zei înnebuniţi se bat pentru putere
la sărăcia sumbră sunt malefic adaos
au lăsat în urmă lacrimi şi durere.

cad capetele sub un politic eşafod
bântuie prin guvern marea stupoare
în zbor de pasăre să mă innod
aş vrea, ca să zbor către soare.

zorii prosperităţii se nasc în occident
unde zeităţile sunt mult mai umane
aici la tot pasul un suflet ardent
e îngenunchiat cu ochii la icoane.

e o degringoladă fără precedent
în amintiri de vot mai tremură slogane.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o pasăre

Un dor nebun m-apasă
Gândul nu-mi dă pace
Mă tem să ies din casă
Închisă într -o carapace

Vreau să urc iarăşi la nor
Inimă din iubire subjugată
Gândul liber să pot să zbor
Liniştea de iubire mi-e furată

Mi-ai furat liniştea în zori
Ca o pasăre mă voi ridica
Hainele în vesele culori
Las în urmă dorul durerea

De atunci somn nu mai am
La ivirea zorilor visul a pierit
Am uitat şi cum rădeam
Să iubesc nu m-am ferit

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru vremuri triste

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
S-au înălţat nămeţii înspre stele
Şi stelele din ceruri au căzut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Scumpă măicuţă. Ştiu că te-am pierdut.

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
În Univers te-ai rătăcit tăcut.
La tine oare cine-o să mai vină
Să-ţi mângâie tăcerea din mormânt?!
În ochiul tău cel sfânt, zadarnic lacrimi
Se risipesc. Făclii îmi ard la geam,
Şi-am dus durerea morţii după datini
Şi doar în gânduri, mamă, te mai am.
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Un timp fatidic ţi-a furat menirea,
Mamă, de-ai fi cu noi mereu, aici!
Tu mi-ai îndoliat nemărginirea.
Eu îngenunchi de-acuma în zadar
Şi rog la ceruri, mamă, îndurare,
Ciorchini de lacrimi azi îmi bat în geam,
Durerea mea e veşnică şi mare.

S-a-ntunecat privirea ta divină,
Furtună e în cer şi pe pământ,
A încolţit un sâmbur de lumină,
La cele sfinte. Dincolo de gând,
Când ard în mine litere de gheaţă,
Tu-ai să te naşti poem de catifea,
Căci vei zidi în noapte, ca şi-n viaţă
Versuri de lacrimi şi frânturi de stea.

Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
Şi caut clipa revenirii tale,
Tu dormi, măicuţă, nu te mai ridici
Spre cer înalţi un zid de întristare.
Pe drumul tău, plecând, s-au arătat
Îngeri vuind de lacrimă şi jale,
Te-ai adâncit în clopote deodat'
Şi ne-ai lăsat cu sufletele goale.

S-au înălţat nămeţii înspre cer
Şi s-a zidit tăcere în morminte,
Iar eu aici sunt un străin stingher,
Rămas doar cu aducerile-aminte.
E pleoapa grea de plâns şi-ndoliată,
Nici lacrimi nu mai am, măicuţa mea,
Eşti de plecarea asta vinovată
Şi vânt de dorul meu vei suspina.

Şi stelele din ceruri au căzut,
Nu-ţi mai ridici privirea către mine,
Plecarea ta, măicuţă, m-a durut...
Din lumea-aceea nimeni nu mai vine.
Şi stelele pe cer se sting tăcut,
Te-ai dus în zbor de pasăre măiastră,
Măicuţa mea, ce tare m-a durut
Că ai plecat, că ai plecat de-acasă...

Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Şi candela se stinge-n noi tăcut,
Mamă, s-a stins lumina vieţii mele
Şi să te am aproape n-am putut.
Ţi-e trupul lut şi te-a chemat destinul
Să mergi să te-ntrupezi cu Dumnezeu,
Măicuţă bună, prelungindu-ţi chinul,
Poate că aş fi suferit şi eu.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut.
Te-ai rătăcit spre nicăieri în noapte
Şi mângâierea-ţi simt şi te ascult
Strigându-mă, tu, înger, de departe.
Te-ai risipit în stele şi în ploi,
În lacrimă de foc şi în furtună,
Dar va veni un timp când amândoi
Destine frânte, fi-vom împreună.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele
Şi stelele din ceruri au căzut,
S-au înălţat nămeţii înspre stele.
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici,
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-ai ascuns privirii mele

Te-ai ascuns privirii mele,
m-ai lăsat singur pe lume.
Am în suflet chinuri grele,
m-aş plânge dar n-am cui spune.

De-acuma sunt muribund.
Inima mi-ai sfâşiat.
La tine nu pot s-ajung,
că la cer te-ai înălţat.

Străine-s toate-n jurul meu.
Un chin e viaţa pe pământ.
Mă voi ruga la Dumnezeu
să te urmez cât mai curând.

Sus, în ceruri, împreună,
o veşnicie vom trăi.
Vom fi stele lângă lună
şi nopţile vom străluci.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme prin zăpadă

Păşesc zăpada necălcată,
Prin locuri care-mi dau fiori,
Urma să-mi rămână nestricată,
De paşii altor trecători.

Tot singur calc exact la fel,
Al meu pas pe-al tău îl îngână,
Şi calc cu putere lângă el,
Să pară că am păşit tot împreună.

Sunt multe urme prin zăpadă,
Dar doar una-i talpa ta,
Care s-a oprit să vadă,
Unde este urma mea.

Este cea mai accentuată,
Ai călcat cam cu putere,
Pare de la doruri apăsată,
Şi parcă-i îngheţată de durere.

Urmăresc să văd unde mă duce,
Dar treptat pasul îţi dispare,
Căci o altă urmă la răscruce,
Lângă a ta timid apare.

Am să rămân tăcut în spate,
Rămas sporadic în decor,
Căutând urma care poate
O să mă înveţe cum să zbor.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (februarie 2021)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi albi

Păşesc pe-a vieţii cale în iarna care-ncearcă
s-acopere povestea de paşi lăsaţi în urmă
cu albul din noianul de fulgi ce vin în turmă
să-mi şteargă urma clară, sau chiar să o întoarcă.

Parcurg urcuşul singur, călcând pe stratul moale
ce-acoperă atâtea poveşti din alte visuri
ce au parcurs cărarea şi au lăsat doar scrisuri
citite printre gânduri, în timp ce merg agale.

Întorc, uşor, privirea, sunt multe urme şterse,
sau poate-‘s prea departe, sau unghiul mă înşeală,
căci gânduri mustrătoare mă scot din amorţeală
şi văd imagini clare, mai multe şi diverse.

Sunt chipuri de femeie în gânduri, printre urme,
ce mă îndrumă-n viaţă, ce-mi însoţesc parcursul,
văd chipul mamei mele, şi chiar i-ascult discursul,
mai văd un zâmbet care din dor mai vrea să curme.

Văd chipul Ei, mai apoi, al celei mai iubite,
cea care multe urme alături mi le-aşterne,
privind urcuşul aspru cu-aceleaşi griji materne
şi-mi dă, ca de plecare, săruturi nesfârşite.

Mă-ntorc din nou spre munte, încerc să ţin cărarea,
şi nu mă mai simt singur, nu simt nici oboseala,
las urme apăsate şi uit şi răfuiala
cu iarna, căci în munte e ea acum: chemarea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre tine

Poezia mea despre tine
Este o creaţie fără sfârşit.
Primul ei vers e dorinţa
Care aleargă spre infinit.

Prima strofă-i iubirea,
O formă vie cu rimă şi ritm,
Creşte frenetic ca un omagiu,
Un cântec de harpă neobosit.

Inima mea îmi dictează
Şi cuvânt şi vers şi poem,
Iar martor mi-e timpul care veghează
Şi mi te transformă într-un totem.

Litere blânde, tremurânde,
În versuri şerpuiesc lasciv,
În faţa ochilor mei ispitiţi
De cât de frumoasă e inima ta!

Mi-e greu să descriu rapsodia,
Să pot cuprinde sub litere reci
Culoarea sunetelor şi măreţia
Ce se revarsă pe unde treci.

Surâsul tău mă poartă-n uitare,
În zboruri rotunde şi line...
Aşa cum şoimul pluteşte în zare,
Plutesc şi viscerele-n mine.

Privirea ta mă zboară în munţi,
Pe aripi de păsari colorate şi iuţi;
Ochii tăi negri, izvoare de cerneală vie,
Îmi picură prin inimă, în pix, poezie.

De-ar fi să te compar,
Te-aş compara cu luna în noapte,
Însă pe tine nimic nu te poate eclipsa.
Lună eşti tu în noaptea vieţii mele!

Când luna uşor se cufundă în mare,
Cu o teamă latentă, raza de soare
Se pierde-n adâncul lăsat de lipsa ei.
Aşa m-aş pierde eu în lipsa ta.

Din marea de strofe ce va să vie,
De-ar fi să scriu ceva fără noimă:
Cuvinte greşite sau versuri grăbite,
Cu pixul meu magic promit să le şterg!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!