Disperare

Câte cineva închide ochii
şi-şi aminteşte răsăritul,
şi pescăruşii, şi marea.

Câte cineva mai vede
un asfinţit.

Câte cineva –
asfinţeşte.

Părul nostru se hrăneşte
cu gândurile noastre.

Fără îndoială,
Poetul
e om străvechi
şi ascunde multe gânduri
şi multe taine
în pâcla deasă a pletelor sale.

Poetul,
un naufragiat,
supravieţuieşte
în peştera
singurătăţii sale.
Se hrăneşte, vânând cuvinte
din colonii de peşti-cuvinte
şi păsări
venite în zbor alb,
din depărtări albastre,
cu câte un cuvânt, legat de picioruş.
Pe unele, le lasă
să facă şi cale-ntoarsă.
Pe altele, însă,
le sacrifică.
Oricine le-ar fi trimis,
nu va mai şti de ele, niciodată.

Largul e
atât de clar,
adâncul e
atât de limpede.
Atât de necuprinsă e
marea de cuvinte.

Ascuţind
unelte
din cuvinte,
Poetul ciopleşte
în Stanca Singurătăţii
sale.

poezie de Doina Postolachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuprinşi de verde

Interpretam propriul nostru rol
protagonişti în filmul vieţii
scenaristul în pană de idei
introducea o pată de verde
atât de delicată...
câtă vitamină
şi câtă amfetamină
câte idei
şi câte scântei
câte cuvinte
cuprinse-n minte
câte tangouri
şi bolerouri
dar câte lanţuri
rupte de valsuri
ce rapsodie
şi poezie
ce iute polkă
şi perestroikă
odă luminoasă
tu... mai frumoasă
cuprinşi de verde
cu soare mângâindu-ne obrajii
înfloream...

poezie de Dan Mitrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ori de câte ori există cineva care are mai multe oportunităţi decât alţii, acest lucru hrăneşte corupţia.

citat din Enrique Pena Nieto
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Atât de mult i-a iubit
Poetul
Pe oameni,
Încât
Şi-a dat
Unica viaţă,
Frângând-o
În mii de metafore,
Întru hrana
Celor înfometaţi
De Cuvânt.
Apoi,
Deşi ştia
Că va fi vândut
Pentru câţiva arginţi,
Şi-a turnat sufletul
În poezii,
Aşteptând
Crucificarea
Şi înălţarea
Cărţilor sale.

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Poetul
este un ochi al Universului
ce vede dincolo de porţile efemere
ale Timpului;
un fluviu de patimi
ce se revarsă cu putere
în Marea de Vieţi
şi, răscolindu-i adâncurile,
aduce la lumină
diamantele ascunse ale fanteziei.

El ciopleşte, în versuri,
vibraşiile sufletului:
le şlefuieşte,
le dă un chip
si-l aşază pe un soclu,
intr-o carte deschisă.

Poetul are harul Destinului:
nu speră,
nu disperă,
nu se miră...

poezie de Aneta Timplaru Horghidan din volumul de versuri Cântecul Sferelor (2001)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultător: Cum s-a sinucis poetul Maiakovski?
Radio Erevan: Noi răspundem că nu ştim, însă ştim că ultimele sale cuvinte au fost: "Nu trageţi tovarăşi!"

replici din Radio Erevan
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul şi marea

Un univers de dor închis într-un pumn de lut însufleţit,
O picătură de sânge albastru ce respiră prin cuvânt
Încercând să evadeze din labirintul gândului ascuţit;
Ăsta-i poetul, ancorat în sechestrul clipei pe pământ.

Spiritul poetului – pânză de corabie pe talazul-destin,
Însufleţită de necuprins, cu a sa nestăpânită frenezie –
Este armăsarul pur sânge de sare al fiorului marin
Ce-şi acostează cuvintele la malul mării – tărâm de poezie.

Doar ascultând cum braţele vântului trag clopotele mării,
Poetul vede talazurile spărgându-şi coapsele de stâncă.
Cu ochii închişi, aude pescăruşii ţipând deasupra zării
Şi, ca-ntr-un vis, vede, sub apa furioasă, lumină adâncă.

Doar poetul poate să vadă cum întinderea de sineală
Îşi mestecă meşteşugit culorile sub boarea nevinovată;
Îi simte răcoarea şi pune-n nehodina din cerneală
Marea, pe care valurile cuvintelor nu obosesc niciodată.

Călcând uşor din cuvânt în cuvânt ca pe o scară spre bolţi,
În faţa clipei, poetul are-ntotdeauna un as în mânecă depus.
El bate cu metafore la eternitatea înaltei porţi
Atunci când refluxul îl trage în larg către apus.

Numai poetul poate schimba lumeasca dimensiune
Scormonindu-i tainele nebănuite cu slove de candele.
Marea are nevoie de luminoasa-i pământeană misiune,
Aşa cum noaptea are nevoie-ntotdeauna de stele.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori...

Mă pierd zile la rând... cu capu-n nori!?
Privesc cu ochii goi chipuri prin sticlă
Şi-i strig în van; aivea nu se-aplică
De câte ori, de câte ori...

M-avânt cu gând d-elan în fiecare zori,
Trăiesc clipite de tumult de vis;
Sunt un torent de reuşite, nedescris
De câte ori, de câte ori...

M-afund în misticism ce-mi dă fiori
Cu închinări la ţeluri destrămate;
Invoc în van pe Dumnezeu la pietate
De câte ori, de câte ori...

Mă simt rănitul d-exterminatori
Şi-mi vreau răscumpărări de libertăţi şi bunuri
Furate de la viaţa-mi, cu mentalele străbunuri,
De câte ori, de câte ori...

Mă resemnez în cânt de coardă de viori
Înghesuit în mine, adâncul... Îmi deplâng
Destin de începuturi cu piciorul stâng
De câte ori, de câte ori..

De câte ori mă ştiu prin amintiri cu nori,
De câte ori mă văd plângând săruri de mare,
De câte ori am dăruit sau am primit o floare?!?...
De câte ori, de câte ori...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când stau cu cineva de vorbă, mă întreb în sinea mea: cât la sută din ce îndrugă e adevărat şi câte procente reprezintă minciuni? Câte cuvinte sunt verzi, câte uscate? Dacă nu îi spun în faţă că e mincinos, prost şi îi zâmbesc aprobator, înseamnă că am secrete faţă de el, nu? Oarecum! Tac şi în acest fel am stârpit o sămânţă de scandal. Iubesc armonia şi depun eforturi acolo unde este cazul să o instalez. Universul e plin de secrete, de ce n-aş fi şi eu?

Michelle Rosenberg în Secretomanul Şarmant
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul durerii

se poate muri într-un singur fel
de prea multe cuvinte
agăţate în cui
şi stând liniştit să le aduni
să le admiri
cum cad lacrimi
una câte una două câte două
sau multe câte multe...

da desigur se poate muri şi de
prea puţine cuvinte
pe care le rosteşti
atunci când lumina îţi pătrunde
până la oase
şi te doare cumplit
durere singulară durere multiplă
sau durere durere...

e nedrept să nu îţi accepţi soarta
cuvintelor tale
rostite sau nerostite
într-un univers ascuns şi tăcut
departe de tine
gândul care te copleşeşte
îţi dă aripi te poartă pe sus
cât mai sus mai sus...

se poate muri doar într-un singur fel!...

poezie de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

De câte ori m-alungi
Printre idei şi vise
De-atâtea ori străpungi
Poeme interzise.

De câte ori mă vrei
În inimă şi-n gând
De-atâtea ori mă iei
În zbor de pe Pământ.

De câte ori mă strigi
În noapte să îţi vin
De-atâtea ori înfigi
Cuţitul în destin.

De câte ori îmi vii
Pe buze şi în tâmple
De-atâtea ori tu ştii
Că tot o să se-ntâmple.

De câte ori compui
Poemul printre vise
De-atâtea ori îmi spui
Cuvinte interzise.

Tot de-atâtea ori
Te voi iubi senin
În veşnicele ploi
Tu îmi vei fi destin.

poezie de Mirela Crâşmaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de Crăciun

Cad din cer atât de singuri
Fulgii peste-al meu Crăciun,
Se aşează peste muguri
De tăceri care îngân

E doar linişte, Crăciunul,
Ce-a intrat în casa mea,
El cu mine fac tot unul,
Adunat cu vremea sa.

Cad din cer stele de noapte,
Nu prea multe doua, trei,
Sunt răzleţe şi sunt toate
Ale mele şi-au văpăi.

Cad aşa, însingurate,
Întind mâna să le prind,
Sunt prea sus şi sunt departe,
Cad arzând şi-apoi se sting.

Caut prin casă şi cotloane
Poate mai e cineva,
E-o lumină ce nu doarme,
A trimis-o luna mea.

Cad din cer atât de singuri
Fulgii care m-au albit,
Câte toamne, câte geruri,
Doamne, singur-am trecut.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi eu am furat

mergând pe stradă uneori tragi cu urechea, furi secunde din viaţa cuiva şi uiţi
citeşti o carte şi te regăseşti printre pagini, printre cuvinte şi vezi că un cuvânt se lipeşte de tine
aşa cum numai un cântec se mai ascunde printre cute de memorie şi nu-ţi dă pace

când eram copil mi-am dorit şi eu o hoţoaică să fur caise
dar ori era prea înalt gardul, ori hoţoaica era prea scurtă ori eu o uitam prea des
cert e că amintirea nereuşitei mă bântuie. eu de ce nu pot să fur?

la şcoală făceam şi eu copiuţe, copiam de câte două, trei ori
rezumatele, formulele şi ideile până când copiuţele deveneau inutile şi scriam liber
dar în ochii colegilor eram omul care avea copiuţe clare, nu tocilarul

mi-am propus să fur inima câtorva fete dar multe din ele nu aveau.
o păstrau acasă în loc sigur departe de ispită
iar cuvintele mele zăceau aruncate care pe unde

acum nu mai fur. nimic. am obosit să aştept. am obosit să sper
ciudat e că nimeni nu vrea să fure de la mine cu toate că am atât de multe cuvinte
ce riscă să cadă în uitare

eu fur, tu furi, noi furăm, ei fură... întreaga viaţă am fost furat fără să pot acuza pe cineva

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte vieţi date întâmplării de zestre

câte vieţi date întâmplării de zestre
câte clipe de gheaţă câte şoapte
câte biciclete câte ferestre
câte morţi aşteptându-şi rândul
câte vrăbii urbane câte mierle campestre
câte cuie roşii zi şi noapte
găuresc pământul...

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe lângă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi câte douăsprezece mănunchiuleţe de flori, şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, când vor ieşi din casă spre a se primbla prin grădină. Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă, dănţuind. Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale şi pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în peţit. Pentru aceasta el dase sfară în ţara lui şi în ţările streine, precum ca să se ştie că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-şi aleagă pe care îi va place din ele, şi el i-o va da lui de soţie.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de multe...

Atât de multe cuvinte
Mor înainte de a se naşte,
Precum cel ce nu cunoaşte
Albastrul ferestrelor sfinte.

Atât de multe iubiri
Se sting neaprinse
Prin revărsări învinse
De stafidite tresăriri.

Atât de multe zile
Se scurg din mine
Prin eul de mâine
Căzut în dizgraţii senile.

Atât de multe dureri
Cad peste ruga contra cost
Care îşi învaţă pe de rost
Necugetatele plăceri.

poezie de Cristian Ionuţ Cărpenaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un munte tăcut

Cum taci tu, singuratic munte,
Şi totuşi reuşeşti să spui atât de multe,
Ai crescut brazii ce uneori ating norii,
Dar nimeni nu îţi vede urmele sudorii.

Te-a mutilat vântul, te-au tăiat râurile,
Si tot ai răbdare să-mi asculţi dorurile,
De-ar fi măcar atâtea, printre alte,
Ai rade sincer, fără răni însângerate,

Dar drumeţul ce vine să te panseze,
Caută doar locul unde dorul să-l paseze,
Un dor uitat, sau o rană prea ascunsă,
Ce doar crestele ştiu unde o are pusă.

Oare ce poveşti cunoaşte-o stâncă?
Câte inimi frânte poartă-n râpa adâncă?
Oare câte lacrimi a înghiţit floare de colţ?
Ce amintiri ascunde cerul sub ale sale bolţi?

Prea multe râuri izvorăsc din tine,
Şi toate poartă a călătorului suspine,
Eşti aşa de fericit omule pe munte,
Pentru că doar muntele ştie să te asculte.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (30 iulie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timpul nostru nimic nu poate educa sau strica atât de mult ca o lectură rău aleasă. O carte a educat sau a stricat adesea pe câte un om pentru o epocă întreagă a vieţii sale.

citat clasic din Johann Gottfried von Herder
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai poetul...

Lumină în cuvânt
Şi Nebunie-n gând,
Speranţe duse-n vânt,
Iubiri în vers plângând,
Scrie poetul.

Cu-o lacrimă de stea,
Ce-i frânge inima,
Când pierde Dragostea,
Vărsându-şi patima
Scrie poetul.

Când inima-i prea grea
Si-i ninge cu suspin,
Văzând lumea cea rea,
Bând cupe cu venin,
Scrie poetul.

Pe fila unui nor
Şi-n flori de curcubeu
Cuvinte de amor,
Regrete şi mult dor
Scrie poetul.

Când este judecat,
Şi toţi îl cred nebun,
Se-ascunde de păcat
Şi scrie pe-un taifun,
Numai poetul...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iasomie

Mirosul ăsta de iasomie
atât de senzual
de misterios
îmi aminteşte de tine
de ochii tăi albaştri
atât de reci şi inexpresivi
parfumul ăsta de iasomie
care pluteşte în aer
de câte ori treci tu
îmi excită creierul olfactiv
iar eu o iau razna
te caut ca o sălbatică printre culori
printre cuvinte
şi te regăsesc printre sunete
râzând ca un demon
crud şi nesătul
care tocmai a violat o virgină.

poezie de Viorica Hagianu din Plasa de păianjen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!