Casa de la Ipoteşti

Izvor de limba română izbucnit de sub această casă umilă, de unde a pornit să inunde cu apă vie întreaga patrie română, apoi tot pământul care aici la noi a devenit o gură de rai ca o inimă.
În faţa prispei sale, fiecare tei ce-i stă de strajă
murmură poezii la cea mai mică adiere de vânt
şi fiecare frunză devine o rimă nemuritoare, un sărut şoptitor trimis cu măreţie tuturor.
Păsările de pe ramurile înflorite poartă numai strofe de aur pe aripile lor, răspândindu-le cu dărnicie în aer,
toate fiind imnuri sfinte ale dragostei tăinuite în cântecele lor.
Tot murmurul ce vibrează de jur-împrejur
sunt dulci psalmodieri ale iubirilor cu măreţe taine
iradiate de pe aceste tărâmuri de basm.
La uşa acestei case stau veşnic de strajă
îngerii cei mari ai Poeziei,
iar deasupra lor pluteşte zi şi noapte Duhul nemuritor al creatorului lor care coboară deseori aici
pe raze de lumină lină să-i binecuvinteze pridvorul copilăriei.
De aceea, descoperiţi-vă toţi cei ce-i treceţi pragul acestui măreţ Templu al Poeziei,
de unde veţi ieşi mai înţelepţi, mai puternici şi mai purificaţi, mai buni şi mai receptivi la tot ce-i frumos,
cu inimi mai tinere şi mai luminate ca oricând.

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba română

Limba română este patria mea
A zis poetul demult cândva.
Limba română e sufletul meu
Zic acuma cu mândrie eu!

Limba română e dor nemuritor
A zis pământul pe care trăieşte al meu popor.
Limba română este a doua mamă a mea
A zis un copil cu ochi ca de stea.

Limba română e dulce şi frumoasă
A zis un bătrân care stătea singur la un colţ de masă.
Limba română e tot ce v-am dat eu mai sfânt.
A zis domnul cu glasul lui curat şi blând.

poezie de Vladimir Potlog (29 august 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versuri în limba română

Ştiu, m-a trimis Dumnezeu
Dintr-un izvor de lumină
Pe Terra să sorb graiul Său
Limba Lui dulce, română

Ca mai apoi revenit
Iar în esenţa divină
Din când în când să-i recit
Versuri în limba română...

poezie de Iurie Osoianu (31 august 2017, Moscova)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Limba Română

În limba română a sculptat Brâncuşi,
Şi şi-a vărsat tot dorul Eminescu,
A plans pe corzile viorii, a lui Enescu arcuş,
În limba română a pus viaţă-n pânze, Grigorescu.

În limba română cântă aşa duios privighetoarea,
Şi tot în limba noastră toţi stejarii povestesc,
În limba română străluceşte-n razele de soare marea,
În limba română toate florile iubesc.

În limba română lumea este mai frumoasă,
Şi tot în limba noastră rugile se înalţă către stele,
Limba română pentru mine e "Acasă"
Limba română, limba visurilor mele.

poezie de Marius Alexandru (9 august 2021)
Adăugat de Marius Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba Română

Limba română sunt eu!
Am fost zămislit de părinţi
În limba română.
Fiecare celulă a fiinţei mele
Pământene,
E plămădită în grai românesc.

Până am ieşit la lumină,
Am început a-l şopti,
Odată cu prima picătură de sânge
Pornită să ducă viaţa şi limba
În celelalte alcătuiri
De le zicem celule sau inimă.

Apoi... am gângurit primii paşi,
Laptele ce l-am supt
Şi braţele de gâtul mamei
Au fost în limba română.

Limba română nu se învaţă.
Ea există odată cu mine.
În şcoală am deprins doar
S-o şlefuiesc, s-o fac să strălucească
Şi, mai ales, s-o păstrez neîntinată.

Auzit-aţi grai mai frumos
Şi mai plin de expresivitate
Decât limba română?
Puteţi spune în alte graiuri
A ogoi, a jindui, a tânji ori a doini?
Nici poveste! Vorbe asimilate!

Limba română sunt eu!
Eu sunt patria, izvoarele, munţii,
Cimitirele şi ceilalţi asemenea mie
Din cuprinsul României.

Patria e dăruită de Dumnezeu
Cu nenumărate şi felurite bogăţii.
Ni le pot fura, smulge, străinii.
Dar cea mai mare şi mai sfântă bogăţie,
Limba română,
Nimeni nu ne-o poate lua.
Smintiţii de noi, ne cam batem joc
De limba română
Şi o mânjim, netrebnic, cu
Halloween, locaţii, a aplica.
Marfă de import. Circumstanţială
De mod, de timp, de loc.

Eu sunt limba română!
Când nu voi mai fi
Şi preotul va rosti, ca la orice slujbă:
"Să se desfacă în limba din care a fost făcut!
Amin!"

poezie de Virgil Răzeşu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba română

Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână,
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.

S-or duce zilele, iubiri fără margini
Vor trece sub marea uitare stăpână,
Dar niciodată n-o cădea în paragini
Doamna românilor, limba română.

Cuvântul ei dulce ne este nume
Glasul ei cântec mereu ne adună,
Bunii şi răii nu au pe nume
Mai sfânt decât ea, decât limba română.

Pământu-acesta cât ne rămase,
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stau sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.

Făcuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună,
În ea ne rostim bucuria şi chinul,
În prea iertătoarea limbă română.

În ea se botează şi viii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună,
Au dus-o pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română.

Iar timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă, sub stelele sfeşnic,
Cu blânda mireasă, limba română.

poezie de Mihai Duţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ţara numită România

Oameni buni şi lume bună,
România ne e mumă.
România noastră Mare,
cu Dunăre, Carpaţi şi mare.
România legendară
cu români de viţă rară.
România dodoloaţă
unde toţi am primit viaţă.
Am stat de strajă la hotară
şi-am apărat această ţară.
Aici ne e ţara şi neamul.
Aici ne e râul şi ramul.
Aici viaţa nu-i amară.
De ce să plecăm afară?
Când cei aleşi să cârmuiască
închină ţara românească
marilor puteri din lume,
se leapădă de al său nume.
Hai să dăm mână cu mână
cei cu naţie română!
Să readucem în ţară
iar, frumoasa primăvară.
Aici am fost şi vom rămâne
stăpâni pe ape şi pe grâne.
Vom trăi şi vom lucra moşia
aici, în ţara numită ROMÂNIA

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevăratele comori

Ce-i oare mai frumos pe-această lume
Decât un cer senin – un cer albastru?
O grădină cu flori, copaci, legume...
Ce-i mai frumos decât să ştii ce-i Sacru?

Ce-i oare mai frumos decât să poţi
Simţi cu sufletul tot ce-i în jur?
Să fii altfel! Să-i poţi iubi pe toţi:
Duşmani, nepoţi, necunoscuţi, netoţi...

Ce-i oare mai frumos decât să poţi,
Cu sufletul, cuprinde-ntreaga lume?!
Să poţi trezi pe oricine din "morţi",
Să fii tu însuţi o minune.

Ce-i oare mai frumos decât să vrei,
Întregul Univers, în braţe, să îl strângi?
Să-i faci să realizeze şi pe ei:
Că nu doar de tristeţe poţi să plângi!

Ce-i oare mai frumos decât să simţi
Pe pielea ta – exact ce tu oferi?
Nicicând să n-ai puterea să te minţi
Că nu meriţi toate aceste averi!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin (15 aprilie 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba română

Limba română s-a născut, n-a fost găsită,
s-a format rotundă şi bogată, nu se învaţă şi nu se uită,
e vie şi molipsitoare în faţa unui altar la închinat.

Limba română e-n doină, în vorbe cu înţelesuri adânci
şi-n cuvinte dăltuite de ţărani pe obiectele din lemn,
dar mai ales în suflet unde înfloreşte şi-n pustiu
până la sfârşitul lumii.

În limba română vorbesc semnele, tăcerea povesteşte,
pune lacrimă pe simboluri, izvorăşte din carne muritoare
şi devine prin cuvânt nemuritoare şi dulce.

La umbră ascunde minciuna în amiaza adevărului,
stelele sunt mai strălucitoare pe cerul limbii române
cu luceferi, izvoare răcoroase şi limpezi
exprimă sufletul unui popor ales.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patria română

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii.
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie!

Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu poate vedea deasupra sa. Cu aceasta vreau să spun: fiecare vede la celălalt numai atât cât este el însuşi: căci el îl poate cuprinde şi înţelege numai în măsura propriei sale inteligenţe. Dacă aceasta este de calitatea cea mai umilă, atunci toate darurile spirituale, chiar şi cele mai mari, nu-şi vor produce efectul asupra lui şi el nu va observa la posesorul lor nimic, decât numai ceea ce-i mai josnic în individualitatea sa, deci numai slăbiciunile şi defectele sale de temperament şi de caracter.

citat celebru din Arthur Schopenhauer
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinteză ontologică

Sunt un noruleţ mărunt care taine mari ascunde,
Umbrind peste-un scurt răstimp de stări rare şi profunde,
Sub priviri de Soare veşnic doritor să mai inunde
Huma seacă, să-i cuprindă spectrul tainic în noi unde,
Dintr-o sferă ancestrală, străjuită de Lumină,
Ca din starea ei umilă, cât mai picură secunde
Să rodească eternitate prin sorgintea sa divină.

Ori o rază răsărită, din Divin, curtându-şi timpul
Printr-o luptă extenuantă ce-o impune contratimpul
Care-o vestejeşte absurd şi-i preaschimbă anotimpul...
Ori în umbra transcendenţei, sunt chiar timpul unei raze
Măsurându-şi diferenţa în diverse ipostaze
Ce din falnica-i sorginte-şi au răstimpul stabilit
Din Preaînalt spre-un infailibil clironom de infinit.

Ori, răstimpul unui timp din chiar ultimu-anotimp
Străjuit de-un Soare veşnic ce lucrează întretimp
Pentru un scop slăvit, etern şi de mine-Şi face timp
Să mă ajute a pricepe pentru ce-i prielnic timpul
Ca în timp cu contratimpul să îmi fie viu răstimpul...
"Pom" hrănit din Apa vieţii, rodind în tot anotimpul...
Şi-un "rob bun" în mâna Celui ce deţine infinitul.

Străbat un timp în contratimp cu cel din urmă anotimp
În caldul Soarelui divin ce-a mă renaşte Îşi face timp
Şi cresc la umbra Lui o vreme, umbrind pământul un răstimp
În care Duhu-mi defineşte tot spectrul pentru Empireu,
- "La umbra aripilor Sale", - iluminând lăuntrul meu,
Ce-n negrăită bucurie tresaltă-atuncea când aude
Cum tună-aproape glasul Lui prin raze lustruite de secunde.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Levi Tudose
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patrie ne este limba...

Când din lanţuri se ridică un popor strigând u n i r e,
Nicio rugă nu-l ajunge invocând dumnezeire.
Şi nici ceruri furtunoase nu se dreg cu stele albe,
Cum nici pruncii nu îndură întunericul să-i scalde.

Patrioţi împrumutaţi au venit aici cu vântul;
Lacrima acestui neam, mult mai grea decât pământul,
Arde în flacără la Putna
Pentru Ţara Românească ce-i de-un neam - şi este una.

Neamul nostru moldovean e un munte nalt şi verde,
Care urcă în Ardeal şi pe veac de piatră şede.
Trunchiul nostru-i şir de veacuri: şi cum neamul să-l desfaci
Când grăim aceeaşi limbă şi strămoşii ne sunt daci?

Nu sunt ape curgătoare sângele de neam să-l spele,
Cum nici graiul sângelui, românismul nu-l va piere.
Oltul, doina întregeşte în ţarina oltenească
Şi-i de vatră, de-o sămânţă, cu ţărâna ardelenească.

Patrie ne este limba care-n vântul nevăzut
Se aude româneşte - şi aici şi peste Prut.
Patrie ne este doina, Prutule dulce-amar,
Care-ţi umblă peste apă şi n-are niciun hotar.

Patria se oglindeşte în ape nemuritoare:
Oltul, Mureş – fraţi cu Prutul.
Pretutindeni românească este limba şi p ă m â n t u l...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism (12 februarie 2018)
Adăugat de Adi Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu voi fi eu

M-ai întrebat dar n-am putut răspunde,
M-ai adunat apoi la pieptul Tău
Cum stau aici n-o să mai stau niciunde
Şi nicidecum n-o să-mi mai pară rău.
Când văd cum dintre ceruri se coboară
Lumina Ta şi arde-n ochiul meu
Nici nu mai ştiu ce-ar mai putea să doară
Când Te-ai atins de mine, Dumnezeu...

M-am închinat şi m-am rugat cu frică
Să nu mă laşi aicea pe pământ
Întinde-ţi, Doamne, mână şi ridică
Atinge-mă din nou cu Duhul Sfânt.

Şi-am să înţeleg ce nu se poate spune
Ce-i presimţit în mintea mea de-abia,
Fă, Doamne-Dumnezeule-o minune
Şi-ajută-mă să nu mai ies din ea...

Desfă-Te, Doamne sfinte din înaltul
Acestui cer ce stă acolo sus
Nu voi fi eu să Te primesc, ci altul
Nu voi fi eu, va fi numai Isus...

poezie de Adriana Cristea (16 iulie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba mea, cea română

Dintre toate ce sunt, ori au fost, ori devin
Dintre graiuri uitate, ori prezente şi vii
Limba mea, cea română, te învaţă să fii
Cum nici una nu poate, mai înalt, mai divin...

Sunt plecaţi de acasă peste mări, peste ţări
Milioane de fraţi şi surori, aprig chin...
Limba mea, cea română, cea în care mă-nchin
Cea în care mă rog, pentru ei, către zări...

Limba-n care gândesc, mă exprim şi iubesc
Mă hrăneşte din cărţi cu o hrană de vis
Limba mea, cea română, cea în care v-am scris
Cea în care iubiţi şi trăiţi har ceresc...

Şi-ntr-o zi, peste timp, când m-oi stinge de tot
Voi gândi către voi - rugă Celui de sus
Limba mea, cea română, mi-ar zâmbi la apus
Şi-ar grăi pentru mine, când eu n-am să mai pot...

poezie de Petrică Conceatu (2019)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea la rădăcini

De oriunde-ai fi în lume,
întoarcerea la rădăcini
te arde ca un cărbune,
să vii acasă din străini.

Copil, aicea te-ai născut.
De ce-ai plecat din ţară?
Aici prieteni ai avut.
Şi pâinea nu-i amară.

Aici sunt părinţii tăi,
fraţii şi surorile.
Tot aici sunt munţi şi văi
să le calci cărările.

Aici străbunii au luptat
ca să avem libertate.
Când au murit, le-am adunat
oasele împrăştiate.

De oriunde-ai fi plecat,
Întoarce-te la rădăcini!
Ca un magnet adevărat
te cheamă glia din străini.

De strajă îţi stau Carpaţii
şi Dunărea bătrână.
Aici trăim ca fraţii,
noi, naţia română.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uniunii Scriitorilor din România (USR) şi Gabrielei Vrânceanu Firea Pandele ş.a.m.d., membră a USR şi a PSD, primarul capitalei, care siluie limba română fără nicio ruşine: II (pamflet)

O, tu, patrie străbună,
Siluiesc limba română
Fel şi fel de agramaţi,
De inculţi, de-nfumuraţi!

Cu durere mare-n suflet,
Éu stau îngrozit şi cuget:
Cât de agramaţi sunt unii,
Spre ruşinea Uniunii!

pamflet de George Budoi din Aceşti Agramaţi care ne conduc (15 aprilie 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare-am învăţat ce-i vremea

Pe mare-am învăţat ce-i vremea,
Ce-i obişnuit şi ce-i nefiresc,
Că valurile mari n-aleargă veşnic,
Că vânturile bat ce bat şi se opresc.

Am învăţat c-atunci când tună
Nu-s multe de făcut pe mare,-n larg,
Trebuie s-aştepţi cuminte în hamac,
Cu velele, sul, strânse pe catarg,

Ştiind că că va veni şi vreme bună
Cu soare zâmbitor şi cu lumină lină,
Care va recompensa nesomnul nopţii,
Încercănat de griji, de neodihnă.

Pe mările flămânde şi-nvolburate,
Nu mai navighez în lung şi-n lat,
Legat de-o singură femeie stau acum,
Comod şi-n siguranţă, pe uscat

Cu pipa şi tutunul la-îndemână,
Alături de frumoasa Sal care
Încă mă iubeşte – şi-s foarte mulţumit
Pentru tot ce-am învăţat pe mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciunile Naturii

Oricare răsărit şi-orice apus de soare,
Dar mai cu seamă cele mai pline de splendoare,
Sunt rugăciuni pe care Natura, iar şi iară,
Le face dimineaţa şi-n amurgiri de seară...
Aşa se roagă zilnic, de mii de ani, mereu,
Precum tot Universul - şi-s rugi la Dumnezeu!

Spre cer se-nalţă raze, braţe de foc divine -
Blagosloviri măreţe, de sanctitate pline.
Priveşte-le şi uită de-a grijilor rugină,
Şi-ai să auzi din ele o muzică divină
Care, de-o chemi, coboară cu dulcele-i şuvoi
Şi se revarsă-n valuri de pace peste noi...

Putea-vom, drept urmare, ca sufletele noastre
Să soarbă energia din Soare şi din astre.
O primăvară nouă devine orice oră,
Căci peste fiecare coboară-o auroră!
Jur-împrejur, Natura, cu ale ei poteci,
E ca o fiinţă vie - şi-aşa se roagă-n veci!

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul MCMLXXIX

Dacă este ceva ce contează acum, în aceste cuvinte groaznice prin care trecem, este
Pauza tipografică dintre titlu şi primul vers, având greutatea unei iubite supărate,
Fiind o pauză necesară, o linişte care depăşeşte cu mult graniţele emoţiilor unui tânăr
Gata să înceapă să îşi intre într-un rol care va deveni, cu timpul, rutină în iubirea-i.

Şi ce mai contează după aceea, în corpul poeziei care, iacă, se târăşte, este încăpăţânarea
De a scrie în strofe a câte patru versuri pentru a da, intenţionat, falsa impresie la prima
Vedere a cititorului că această poezie este scrisă în vers clasic, mai mult, că este un sonet
În care se vorbeşte redundant, deci liniştitor, despre iubire şi nu numai despre iubire.

(Aici cititorul face o lungă speculaţie legată de titlu şi aşa mai departe). În continuare
este de urmărit greutatea scriitorului (să nu-i zicem poet până nu cântă iar cocoşul)
de a menţine vie atenţia cititorului, fie el unul avizat, în acest timp al poeziei de faţă;
este greutatea de a-l face să priceapă că se desface în faţa lui actul scrierii resort cu resort.

Orice cuvânt desfăcut aici, mânjit cu vaselină pentru a funcţiona mecanismul întregului,
este o armă în sine; şi iată cum datorită punctului în care s-a ajuns poezia devine
banală, redundantă (s-a mai folosit acest cuvânt aici), falsă deloc liniştitoare şi nu doar cea de faţă.

sonet de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moftangioaica română vorbeşte româneşte numai avec les domestiques, încolo franţuzeşte - acu ia lecţii de limba engleză. În fiecare zi, moftangioaica răstoarnă prăvălii întregi, de la raftul de sus până la cel de jos, căutând eşantiioane şi negăsind, malheureusement, niciodată ce-i trebuie. Bogată ca şi săracă, adeseori i se-ntâmplă din distracţie, când se uită negustorul în altă parte, să-i scape ceva în manşon sau sub rotondă. Moftangioaica îşi opreşte totdeuna cupeul d-a curmezişul stradei. Pentru dânsa sunt numai două oraşe în care poate trăi cineva: Paris et Bukarest!

Ion Luca Caragiale în Moftangii, Rromânca (1893)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!