Ianus

În trecut, în vechea Romă, zeul cel cu două feţe,
Vrând pe cetăţenii urbei compasiunea să-i înveţe,
Le-a amestecat în joacă chipurile între ele
Când dormeau, ca la trezire cine pleacă să se spele
Să descopere-n oglindă faţa dúşmanului său
Cel mai mare, cărui veşnic uneltea să-i facă rău,
Şi al cărui chip, de ciudă, nici putea a-l suferi,
Să i-l poarte-acum în lume ca şi cum al său ar fi...
Poate-aşa, gândise Ianus, se vor împăca-n sfârşit
Vechii învrăjbiţi-pe-viaţă, ce-şi vârau necontenit
Mătrăgună în pahare şi pumnalele în spete,
Până ce umpleau a Romei catacombe cu schelete.

La un semn al mâinii sale, în văzduh feţele toate
Se desprinseră de trupuri ca şi măşti înaripate
Şi se-nvârtejiră grabnic sub a zeului strigare,
Au pornit apoi pe geamuri să-şi găsească fiecare
Noul cuib, noua argilă pe care să înflorească,
Deseori schimbarea fuse reciprocă şi frăţească:
Cel ce da primea o faţă de la cel cărui i-a dat,
Existau însă şi cazuri când astfel s-a întâmplat
Că se permutau în lanţuri câte cinci sau zece feţe,
Grupuri ciclice, reţele se ţesuseră semeţe,
Fiindcă ura, ca iubirea, nu-i mereu împărtăşită,
Fiinţa ce-o deteşti cu spume contra altora-i pornită
Fără a gândi vreodată să-ţi întoarcă sentimentul,
Paradox este acesta şi ciudat e elementul
Din care-i clădit un suflet. Cine poate explica
De ce fiecare mire chipul socrului purta
Sau de ce vestala sfântă şi smerită, bat-o vina,
Arăta precum stricata din taverne, Messalina?
Iar cezarului Tiberius înţeleptul idol Ianus
Îi montase însăşi faţa complotistului Seianus,
Ce-n dizgraţie căzuse după-o lungă prietenie,
Preschimbată-apoi în ură de ambiţia lor vie
De-a domni pe tronul Romei: "O, bătrânul meu fârtat,
Cum de ale vieţii valuri astfel ne-au îndepărat?"
Se-ntreba trist împăratul, până faţa îşi văzu,
Faţă care de emoţii neştiute îl umplu.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe lângă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi câte douăsprezece mănunchiuleţe de flori, şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, când vor ieşi din casă spre a se primbla prin grădină. Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă, dănţuind. Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale şi pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în peţit. Pentru aceasta el dase sfară în ţara lui şi în ţările streine, precum ca să se ştie că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-şi aleagă pe care îi va place din ele, şi el i-o va da lui de soţie.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse şi fiul ce mic la împăratul, însă singur, căci nu putea să ia şi pe zână, măcar că era să-i fie logodnică. Când, se pomeni cu dânsa că se prinde în horă lângă dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o văzu. Se fălea, nene, cât un lucru mare, căci alta ca dânsa nu se găsea în toată împărăţia lor şi a vecinilor. Toţi nuntaşii rămaseră cu ochii bleojdiţi la dânsa. Iar ceilalţi fii de împăraţi şi domni cari erau poftiţi la nuntă dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, şi care de care umbla să se prinză în horă lângă dânsele. Şi astfel se veseliră până seara. La masă, zâna se aşeză lângă fiul cel mic al împăratului. Mâncară şi se chefuiră până la miezul nopţii. Apoi se duseră fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împăratului se duse în cămara lui. Zâna după dânsul. Se culcară şi dormiră ca nişte împăraţi ce erau ei. Când se sculă dimineaţa şi văzu pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scârbă, aducându-şi aminte de cele ce păţise de la dânsele.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul şi împărăteasa se afla într-o mare încurcătură. Nu ştia pe care să aleagă din doi. Unii din sfatul împărăţiei zicea să aleagă pe fiul de boier mare, fiindcă el zisese că tocmai aşa era să spuie şi el. Alţii zicea să aleagă pe cioban, fiindcă el ghicise cel întâi semnele fetei. Împăratul lăsă ca să-şi aleagă fata pe cine va voi, mâine de dimineaţă, tot de faţă cu sfatul. Lăsă adecă fetei timpul să se gândească până a doua zi. Până atunci, împăratul porunci să-i omenească pe amândoi ca pe nişte mosafiri mari şi să-i găzduiască în palaturile împărăteşti. Le pregătiră o cămară cu două paturi în care să mâie peste noapte. Până a nu însera, ciobanul se furişe de fiul de boier şi se duse de-şi cumpără nişte floricele-boabe.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergând ei, ajunseră la oraşul care era înaintea lor. Aci întâlniră un bătrân pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mâie noaptea. Bătrânul le spuse că hanurile gem de lume care a venit să fie faţă la alegerea împăratului, care se va face mâine, ca nu va găsi nici un loc de mas şi îi luă la dânsul acasă, unde le dete de mâncare şi un pat de odihnă. A doua zi de dimineaţă se scoală cu toţii, se spală, se scutură şi pleacă cu bătrânul afară din oraş pe o câmpie întinsă, ca să vază şi ei cum se aleg împăraţii la cetatea aceea. Bătrânul le spuse că alegerea se face aşa: dregătorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de feţe, îl aruncă în sus, şi pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl face împăratul lor. Pe locul hotărât se adunase, încă până a nu se face ziuă, atâta lume, câtă frunză şi iarbă, de nu se mai putea mişca; şi bătrânul cu copiii abia găsiră şi ei un colţişor la o parte de unde să se poată uita şi ei. N-apucară să se aşeze bine şi auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbârnâind. Toată lumea ţinea ochii ţintă în sus.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feţe

În faţa nurilor cereşti
- S-o spunem cu francheţe -
Şi feţele bisericeşti
Pot face feţe, feţe!

calambur epigramatic de Nicolae Mihu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feţe

Faţa gândului: cuvânt.
Faţa cuvântului: semn.
Faţa semnului: pielea.
Faţa pielii: fiorul.

poezie de Vera Pavlova, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poliţist în Brooklyn

Voinic ca o gorilă, dar mai puţin timid;
ceafă groasă, colorat ca un antricot în sânge, cu două
hieroglife pe faţă care avertizează
ca vor fi probleme ; merge pe trotuar insinuând
o plasă subţire între noi şi violenţă. Azi dimineaţă,
când a spus " La revedere, dragă" soţiei,
chiar asta spunea, cu adevărat, asta spera.
El este o gorilă:
când spune cuiva " Pa, puiu' ", cliché-ul lipseşte.
Dacă s-ar rupe plasa, el ar pătrunde prin ea
în violenţă, ce ciomăgeală, ce împuşcături
între Phoebe's Whamburger şi Louie's Place.

Cine va fi el, gorila cu baston,
a cărui casă este locul
unde, de data asta, s-ar putea să nu se mai întoarcă?

Şi cine vor fi cei care vor constitui
victimile lui?

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa omului are două feţe principale, o faţă subiectivă, interioară şi o faţă obiectivă, exterioară. Faţa subiectivă interioară priveşte starea de bine şi durerea, bucuria şi suferinţa. Trebuie să ţinem seama de faptul că gradul şi cantitatea cele mai mici cu putinţă de suferinţă sunt ţelul absolut pe care trebuie să-l atingem-aceasta e faţa pasivă. Faţa obiectivă exterioară este imaginea pe care o prezintă evoluţia vieţii noastre, modul în care ne jucăm rolul, viaţa frumoasă sau viaţa urâtă. Aici sălăşluiesc virtutea, eroismul, realizările spiritului: e partea activă. Şi aici diferenţa dintre un om şi altul e infinit mai mare decât pe cealaltă faţă, unde mai multă sau mai puţină suferinţă constituie singura diferenţă. De aceea faţa obiectivă a vieţii noastre ar trebui să fie principalul obiect al atenţiei noastre, în timp ce în general primează cealaltă.

Arthur Schopenhauer în Arta de a fi fericit
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce zâmbim atunci când vedem un copil? Poate pentru că avem în faţa noastră pe cineva care nu are toate acele straturi de protecţie: diplome, titluri, demnitate, statut social... pe cineva al cărui zâmbet ştim cu siguranţă că este absolut natural şi neprihănit. Şi atunci... sufletul de copil din noi zâmbeşte trist... în semn de recunoaştere.

citat din Hanoch McCarty
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătâi la căpătâi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe se urcă din nou şi intră în casă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei se duseră de la faţa împăratului, care îi oropsise, cu lacrămile în ochi şi cu inima smerită, şi-şi aleseră loc de trai un bordei în care ţinuse împăratul nişte bivoli. Apoi aducându-şi aminte fata împăratului de ceea ce făcuse în grădină, îl îndemnă să-şi cheme calul. Argatul, ginerele împăratului, făcu precum îi zisese soţia, chemă calul şi-i porunci să-i facă nişte palaturi sub pământ, fără seamăn pe lume. Calul nu întârzie şi le făcu nişte palaturi înfricoşate. Nu se găsea la împăratul în casă ce se găsea în palaturile lor. Şi bogăţii, şi scumpeturi, şi tot ce ai poftit se găsea la dânşii.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi sfânta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a şi pornit, şovâlcâind. Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându-şi cugetele-n trup - să zdrenţuiască astfel viaţa gândind-o până la capăt.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când tăia bradul, la care toată lumea se uita cu jind, o bătrână cerşetoare se opri şi ea să privească lângă cealaltă lume, şi când vru să plece, luă cu dânsa o surcea ce căzuse de la o ţandără a bradului şi o duse acasă. Băgă însă de seamă că era un ac înfipt în surcea; ea îl scoase; şi fiindcă surceaua era oarecum măricică şi lată o făcu capac la oala care o avea şi ea după sufletul ei. A doua zi plecă în prosteală ca totdauna; dară când se întoarse acasă, rămase încremenită văzând coliba măturată şi deretecată de-ţi era dragă inima să priveşti. Nu înţelegea baba ce minune să fie asta, adică cine să fi venit să-i facă ei astfel de bine. Câteva zile urmă tot astfel; în sfârşit hotărî să pândească, doară va da peste cel ce-i deretecă şi-i pune toate alea la rânduiala lor pân colibă şi aşa şi făcu. Într-o zi după ce plecă, ea se ascunse şi, uitându-se pe furiş, pe crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă decât neaua şi cu părul de aur.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Vidul stă în faţa Vidului, ce este de văzut, de simţit, de trăit, de povestit? Doar când două persoane/forme stau faţă în faţă, trăirea, exaltarea adică bucuria efemerului apare, dar nu şi Adevărul, Vidul! Doar când mintea ta te duce acolo, ca să o reîntorci Aici - că oricum n-or o să stea prea mult - ai nevoie de astfel de capcane. Doar când vedem că nu suntem mintea, rămânem Simplitatea eternă a Vidului ce nu stă în faţa sau în spatele nimănui. TU NU AI FOST NĂSCUT VREODATĂ!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ianuarie – Ianus, zeu roman cu două feţe (una spre anul ce a trecut, cealaltă spre cel ce a început).

aforism de Constantin Răduţ Argetoaia din Sesam, deschide-te!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa neputinţei

Lacom îmi este gândul, să nu mai zic de poftă...
Dar, din păcate, tu nici măcar n-ai habar
Că-n inimă şi suflet eu ţi-am făcut altar,
Unde mereu mă rog, să mi te am în faptă!

Râvnesc ca un nebun la tot ceea ce-nsemni,
Dar, din păcate, teama mă ţine la distanţă...
De câte ori n-am vrut să îţi spun totu'-n faţă,
Să fac să se grăbească acele rugăciuni...

Dar parcă-i un blestem, nu pot să nu mă tem
Că ai putea să-mi spui: "Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva, îmi pare rău, dar eu
Nu aş putea să-ţi fiu mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă, parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă, în suflet mi-ai pătruns...
Acum, mai port şi grija cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea nu-l poate ţine ascuns.

Şi nu e de mirare, căci ar fi mult mai rău
Să se întâmple astfel, să pleci din visul meu,
Să ştiu că tu şi eu, tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putinţă. Singur mi-aş fi călău.

E visul prea frumos, pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el speranţe investesc...
Atâţia ani de când din el mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni, care să mă-nţeleagă...
Să-mi înţeleagă lupta şi cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubeşti fără să poţi avea
În faţa neputinţei nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito... Nu mă joc de-a iubirea.
Şi tocmai de aceea n-aş vrea s-o risipesc:
Pentru că ştiu ce am în dar să-ţi dăruiesc!
N-aş vrea să-mi irosesc, zadarnic nemurirea.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (11 martie 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială cu aceeaşi sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe Negoro – ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo – acesta era numele câinelui – făcea parte din renumita rasă de dulăi din Noua Olandă... Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii, prin meleaurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul lui Waldeck îl luase cu el pe frumosul animal, care rămase însă foarte puţin prietenos, părând să tânjească după vreun stăpân de care fusese despărţit în chip năprasnic şi pe care îi era cu neputinţă să-l mai găsească prin locurile acelea pustii. S. V. – două litere gravate pe zgarda lui – era tot ce mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost căutată în zadar.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată intrat în muzeu, Giuleaşcă ajunge în dreptul portretului lui Bălcescu, convins că se află în faţa unui mare domnitor. Mintea lui încearcă febril să-şi amintească cu cine o fi luptat Bălcescu: cu romanii sau cu turcii? Mut de admiraţie, cu pălăria în mână, priveşte tabloul şi îl închipuie pe Bălcescu călare pe un roib, cu o sabie în mână şi îndemnându-şi oastea: "Pe ei, ma!" "Da, da... îşi confirmă Giuleasca sieşi, mare domnitor". Are însă o tresărire. Şi-a adus aminte de altceva. Din buzunarul interior al hainei scoase o bancnotă pe care o purta cu el mereu. Este de pe vremea când era ginerică şi a primit-o de la naşul lui, astăzi un prosper om de afaceri, proprietarul a cinci carmangerii. Este o bancnotă de 100 de lei vechi. Iar pe ea, efigia lui Bălcescu! Giuleaşcă e din ce în ce mai încurcat. Priveşte chipul revoluţionarului imprimat pe bancnotă. Ridurile de pe faţa sa devin din nou adânci. Se scarpină în creştetul capului. Apoi, după urechea stângă. Fluieră scurt, semn că are o revelaţie: "Da, zise el într-un târziu. A fost ministru de finanţe!"

Corneliu Sofronie în revista "Urzica" (1988)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea este o oglindă

Un pumnal tăios inima i-a împuns
I-a tăiat-o în două, adânc i-a pătruns.
Câteva cuvinte l-au rănit profund
I-au furat trăirea, l-au băgat la fund.
O oglindă care are două feţe,
Un pumnal cu două tăişuri semeţe,
Şi un loc în suflet veşnic rezervat
Pentru o femeie ce n-a meritat.
Ce-a băgat pumnalul şi l-a răsucit
I-a furat iubirea, l-a lăsat zdrobit.

poezie de Quinn, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!