Ianus

În trecut, în vechea Romă, zeul cel cu două feţe,
Vrând pe cetăţenii urbei compasiunea să-i înveţe,
Le-a amestecat în joacă chipurile între ele
Când dormeau, ca la trezire cine pleacă să se spele
Să descopere-n oglindă faţa dúşmanului său
Cel mai mare, cărui veşnic uneltea să-i facă rău,
Şi al cărui chip, de ciudă, nici putea a-l suferi,
Să i-l poarte-acum în lume ca şi cum al său ar fi...
Poate-aşa, gândise Ianus, se vor împăca-n sfârşit
Vechii învrăjbiţi-pe-viaţă, ce-şi vârau necontenit
Mătrăgună în pahare şi pumnalele în spete,
Până ce umpleau a Romei catacombe cu schelete.

La un semn al mâinii sale, în văzduh feţele toate
Se desprinseră de trupuri ca şi măşti înaripate
Şi se-nvârtejiră grabnic sub a zeului strigare,
Au pornit apoi pe geamuri să-şi găsească fiecare
Noul cuib, noua argilă pe care să înflorească,
Deseori schimbarea fuse reciprocă şi frăţească:
Cel ce da primea o faţă de la cel cărui i-a dat,
Existau însă şi cazuri când astfel s-a întâmplat
Că se permutau în lanţuri câte cinci sau zece feţe,
Grupuri ciclice, reţele se ţesuseră semeţe,
Fiindcă ura, ca iubirea, nu-i mereu împărtăşită,
Fiinţa ce-o deteşti cu spume contra altora-i pornită
Fără a gândi vreodată să-ţi întoarcă sentimentul,
Paradox este acesta şi ciudat e elementul
Din care-i clădit un suflet. Cine poate explica
De ce fiecare mire chipul socrului purta
Sau de ce vestala sfântă şi smerită, bat-o vina,
Arăta precum stricata din taverne, Messalina?
Iar cezarului Tiberius înţeleptul idol Ianus
Îi montase însăşi faţa complotistului Seianus,
Ce-n dizgraţie căzuse după-o lungă prietenie,
Preschimbată-apoi în ură de ambiţia lor vie
De-a domni pe tronul Romei: "O, bătrânul meu fârtat,
Cum de ale vieţii valuri astfel ne-au îndepărat?"
Se-ntreba trist împăratul, până faţa îşi văzu,
Faţă care de emoţii neştiute îl umplu.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!