Iluzie fără petale

ştii, într-o zi ai să fii şi tu un poem
şi vei sta cuminte-ntr-o carte,
orbit de cuvinte, ameţit de metafore
dar de inima mea deja desprins, din păcate.
într-o zi, mă voi tăia în marginile poveştii
şi-ai să-mi sângerezi şi tu într-un vers.
nici n-ai să ştii exact momentul în care
miracolul va deveni fapt divers.
acum, ca aerul mai curgi încă
în minunea că-ţi sunt şi că-mi eşti.
mâine ai putea să fii doar o amintire
din cartea altor o mie şi una de poveşti.
laşi umbrele să-mi macine lumina prea mult -
aşa, într-o zi vei ajunge şi tu un poem,
vor fi dimineţi în care-am să mă scutur de tine
şi zile-n care n-am să mai ştiu să te chem.
dar, pentru că sufletul meu
a căpătat deja forma mângâierilor tale,
vei fi cel mai frumos poem
născut dintr-o iluzie fără petale.

poezie de Nina Tărchilă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un poem

Într-un poem scris mai demult,
Ce seamănă cu o ninsoare,
Tu eşti un cântec oarecare
Şi uneori te mai ascult.

Într-un poem scris pe-nserat
Încerc petale să înşir
Ca într-un prelungit delir
La care-ncet am aderat.

Într-un poem fără accent,
Printr-o fereastră indigo
Ne ducem care încotro
Pentru c-aşa este prudent.

poezie de Angelica Ioanovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de cartof

Te-am căutat azi în pământ
Şi ţi-am găsit inima,
Avea forma unui cartof roz
Uşor deformat de pietre.
Mai ştii când spuneai
Că azi nu e momentul,
Mâine e prea târziu,
Florile oricum mor?
Nu aş putea să privesc
O poză cu noi
Fără să mi se pară
Înduioşător de patetica.
De fapt, eu nu am
Nici o poză cu tine,
Nici o poză cu noi.
Nu ştiu de ce,
Dar am preferat să - ţi uit chipul
Şi să te păstrez,
Într-o casă roşie
Cu patru camere.

poezie de Mircea Ţenche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem numai al tău

Ştii, mâinile mele te cuprind ca pe o rugăciune
ce aşteaptă înălţarea,
te ating cu blândeţea unui curcubeu
apărut din coastele lui Iisus...

Te port în ochi ca pe o duminică
cu ferestre de iarbă înaltă,
mă privesc într-o oglindă de cer
şi îmbrac cămaşa ta de mire
în care ţi-au rămas bătăile inimii,
luminându-mă atât de frumos.

Ah, ce cântec de mierlă trece prin mine,
îmi râd macii de sub pleoapele timpului;
ştiu că voi ajunge
aşchii de ploaie într-un poem
numai al tau...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem

tot universul meu de azi,
cât un măr,
l-am strecurat în mâna stângă.
pentru aşteptarea ta distanţa s-a micşorat
concentrată pe o amintire deschisă,
într-un poem desenat în absenţă
din frunzele plopilor
şi cămaşa ta cu anticorpi la lume,
într-o regăsire cuminte,
dezlegând pietrele din cuvinte.
în miezul adâncului se aude poemul nerostit de nimeni
c-un sâmbure dens de tăcere,
puhoaie de întuneric, potop de lumină,
vârtej ameţit din albastru.
oraşul himeric ne aruncă cu zarul
într-un hazard fără prihană
sau poate cădem în infern,
atârnaţi amândoi de-o stea plană.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

aş vrea să îţi scriu...
o scrisoare lungă
iubito
cu litere adevărate albastre
cu litere
pe care să le poţi mirosi
şi cuvinte pe care
să poţi adormi
ca într-un hamac
poate chiar eu
aş putea fi scrisoarea
dacă aş renunţa
să mă mai trezesc
din visul primordial
într-un coşmar repetabil
al existenţei fără tine
astfel ţi-aş putea pătrunde
în adâncimi
necunoscute nici ţie
înlăuntrul Ochiului
ţi-aş fi ultimul Dumnezeu updatat
aş putea să îţi scriu
cum e să mori
din viaţă în viaţă
sufocat de neputinţa regăsirii
pentru că respiraţiile mele
au nevoie de plămânii tăi
sau aş putea putea
de ce nu
să îţi povestesc draga mea
cum e să te faci că eşti viu
milenii după milenii
şi ceilalţi să se prefacă
că te cred
dar mă gândesc
că ar fi prea trist
să îţi scriu
despre toate aceste nimicuri
şi plictisitor
când tu încă nu te-ai născut
nehotărâtă în alegerea
de a fiinţa sau nu
ar putea părea puţin ciudat
nu-i aşa
să primeşti o scrisoare
dintr-un viitor care poate
nu va fi niciodată prezent
dar lasă-mi măcar
această iluzie iubito
că din matricea mea
în matricea ta
se poate traversa în acest fel
şi Poştaşul va ajunge
să sune la sufletul tău
de două ori
întotdeauna de două ori
ca să ştii...

aş putea să îţi scriu
această scrisoare lungă
cât toate universurile la un loc
dar cred că deja am scris-o
şi am uitat că de fapt
noi n-am existat

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te peţesc femeie

Să nu pleci aşa departe,
Nu ştiu cum să fac, să-ţi spun?
Îţi pot dărui o carte,
Dar nu pot acelaşi drum.

Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puţine,
Dar, te rog, tu, ţine minte
E cam tot ce am la mine.

Nu pot ca să îţi promit,
Luna, stele de pe cer,
Aş minţi, nu vreau să mint
Şi apoi iertări să-mi cer.

Aş putea să spun nevrute
Şi apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Şi tu ştii c-aşa-i mai bine.

Pot să îţi dau mii de flori
Să-ţi pun lumea la picioare
Şi să te ridic la nori,
Dar să nu-ţi iau ce te doare.

Nici măcar o veşnicie
N-am să pot să îţi ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ţi dau, dar să îţi cer.

Îţi pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Şi să te dezmierd în şoapte.

Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.

Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aş fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite aşa, o să vrei oare?

Vreau să te peţesc femeie
Cu ce am şi ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.

Astăzi încă sunt hoinar,
Şi mă simt aşa de bine,
Port o zi în buzunar,
Şi-o petrec în ochi la tine.

Mă inundă a ta privire,
Nu ştiu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de ştire,
Dacă ai liber un pat.

Nu cred c-ai inima rece,
Să mă laşi să dorm afară,
Nu ştii cine poate trece,
Şi mă fura, a câta oară?

Nu te las să pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ţi dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!

poezie de Mihail Coandă (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea

aş vrea să îţi scriu...
o scrisoare lungă
iubito
cu litere adevărate albastre
cu litere
pe care să le poţi mirosi
şi cuvinte pe care
să poţi adormi
ca într-un hamac
poate chiar eu
aş putea fi scrisoarea
dacă aş renunţa
să mă mai trezesc
din visul primordial
într-un coşmar repetabil
al existenţei fără tine
astfel ţi-aş putea pătrunde
în adâncimi
necunoscute nici ţie
înlăuntrul Ochiului
ţi-aş fi ultimul Dumnezeu updatat
aş putea să îţi scriu
cum e să mori
din viaţă în viaţă
sufocat de neputinţa regăsirii
pentru că respiraţiile mele
au nevoie de plămânii tăi
sau aş putea putea
de ce nu
să îţi povestesc draga mea
cum e să te faci că eşti viu
milenii după milenii
şi ceilalţi să se prefacă
că te cred
dar mă gândesc
că ar fi prea trist
să îţi scriu
despre toate aceste nimicuri
şi plictisitor
când tu încă nu te-ai născut
nehotărâtă în alegerea
de a fiinţa sau nu
ar putea părea puţin ciudat
nu-i aşa
să primeşti o scrisoare
dintr-un viitor care poate
nu va fi niciodată prezent
dar lasă-mi măcar
această iluzie iubito
că din matricea mea
în matricea ta
se poate traversa în acest fel
şi Poştaşul va ajunge
să sune la sufletul tău
de două ori
întotdeauna de două ori
ca să ştii...
aş putea să îţi scriu
această scrisoare lungă
cât toate universurile la un loc
dar cred că deja am scris-o
şi am uitat că de fapt
noi n-am existat

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul ca dorinţă

Vrei să-mi ţii de urât frumoaso
să ieşim diseară-ntr-un poem
pentru tine zău steaua mi-am ars-o
doar c-o interjecţie te chem

Hai diseară-ntr-un poem
să te fac hiperbolă c-o sărutare
c-un sonet de-amor să te blestem
şi din cer buzna să dăm în mare

Să te fac hiperbolă c-o sărutare
pentru tine zău steaua mi-am ars-o
pentr-un amurg de fată mare
vrei să-mi ţii de urât frumoaso

Să ieşim diseară-ntr-un poem
şi cu nume de femeie să te chem

poezie de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu mireasmă de femeie

M-am rugat şi a plouat, peste noaptea mea nebună,
Până când am adunat toate visele din lună,
Să le-aşez într-un poem cu mireasmă de femeie,
Să-l citeşti când ceruri gem îmbrăcate-n curcubeie.

Ia-mă pe bucăţi, cum ştii, să nu uiţi vreun vers albastru,
Din icoane argintii, într-o rugă de sihastru!
Să nu uiţi, pe buze-am pus doar sărutul tău de taină!
A plouat şi nu ţi-am spus, că mi-a fost sărutul haină.

Aripi nu mai am şi-n vers, zbor nu vei găsi în rime,
Doar un gând, prin univers, zboară, animat de tine.
Nu te ştiu pe unde eşti, nici cui îi închini sonete,
Ochii mei când îi citeşti, marea lor să te îmbete!

Un refren scânceşte-n piept, pe un sân mai mor lăstunii,
Pe-o chitară mai aştept, să-mi cânte, de alb, nebunii.
Mai îngân şi-acum timid, fredonând pe glezna rece
Note ce se sinucid, în amurgul care trece...

Poate le-ai uitat, eu, nu!... sunt ca rănile de flintă-
Rana mea, unde eşti tu, cel care-a ştiut să mintă.
Mi-a plăcut, că minţi frumos, acompaniat de iele,
Dar minciuna pân' la os mi-a pătruns adânc sub piele.

Şi de ce te mai aştept? Ploaia m-a spălat de tine-
Doar pe umărul meu drept, mai sunt urme clandestine.
Un potop va şterge-n zori orice gând de crist păgân
Şi nu vreau să mă mai dori, nu mai pot să mai amân..

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cat de ciob...

Cat de ciob sunt,
cand globul-noi s-a spart acum
si a ramas din el,
doar aerul ca o sfera.
Cat de ciob sunt
si cat de nihilist
e liantul ce m-ar putea lipi
la loc, in spatiul acela gol,
prin care intra si ies acum in voie,
demonii unui viitor
ce ar fi putut fi
dar deja nu mai e.
Cat de ciob sunt,
si cat de netede imi sunt marginile
si cat de mate,
ca ale unei prisme
care tine in ea,
toata lumina unui soare negru
ce va lumina de acum,
doar umbrele unui trecut
ce va fi doar in...
ciobul din mine,
globul din tine,
si sfera de aer
ce obisnuiam sa o respiram
candva...
... impreuna.
Cat de ciob sunt...

poezie de Mihai Antonescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori de cireş presate într-o carte. Când am deschis-o, simţeam cum mâinile tale îmi tapeta inima cu cel mai frumos poem.

aforism de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Flori de cireş presate într-o carte.
Când am deschis-o,
simţeam cum mâinile tale
îmi tapetau inima cu cel mai frumos poem.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce să scriu într-un roman ceva ce pot scrie într-o nuvelă?
De ce să scriu într-o nuvelă ceva ce pot scrie într-un eseu?
De ce să scriu într-un eseu ceva ce pot scrie într-o cugetare?
De ce să scriu într-o cugetare ceva ce – destul de probabil – s-a mai scris?

Mai bine scriu o poezie. Ideea s-o mai fi scris, dar îi dau o formă artistică, originală.

Dar de ce să scriu într-o poezie de n versuri ceva ce pot scrie într-un distih?
De ce să scriu un distih ceva ce pot scrie într-un poem de un vers?
De ce să scriu un poem într-un vers şi să mi-l confunde unii cu o cugetare?

Mai bine scriu o epigramă, măcar "ne mai râdem".

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dedica-mi-aş aforisme

să ştii de ce scrii
e important
să vrei să trăieşti şi să ai viaţă în tine
care să urle peste bietul poet
plecat să inventeze grădinăritul în stele
tu poţi să plantezi flori de mină
peste tot pe unde treci
oamenii îţi văd neliniştea din priviri
te recunosc şi tu ştii
despre asta am vorbit deja
despre acea culme a foamei unde veşnic sunt postaţi doi lupi
aceia da
gândesc altfel la noi
bietul de mine
ce pot să ştiu eu
m-am născut într-o dimineaţă lezată
de umbra altora
îngrămădiţi unii peste alţii
au apărut de peste tot
o dată cu scâncetul ploii
m-am născut dureros
şi asta nu-i tot!

ştii!
e important să vrei să mă cunoşti
de fapt
tu eşti doar un fragment din mine
te-am smuls într-o zi şi ţi-am spus
" păstrează-mă vie-n ziua facerii mele"
ai gândit asta în nenumărate feluri
ai încercat o înlănţuire de cuvinte care se succed vocilor noastre
aşa cum vor
tu ştii asta
o trăim diferit şi totuşi la fel de spectaculos
îmi amintesc foarte bine
de fapt
ne amintim împreună simţim
posibilele efecte pe termen lung
sau scurt
vezi!
încă o dată sunt oarbă
şi nu văd liniştea
prin alte locuri
este ideală.

să ştii de ce scrii
e la fel de important ca faptul că vrei să înţelegi
timpul
e pe moarte şi nu ne mai ajunge aproape deloc
tu ştii
pentru că te clatini anapoda şi revii spăşit
de fiecare dată
când plâng
tu nu uiţi să zâmbeşti şi să tragi apa peste pietre
şi ea trece şi ele rămân
în locul viran dintre noi doi
acolo
ne scriem viitorul
împreună
deodată
şi foarte încet
acolo
oamenii vor avea ocazia
să ne viziteze
într-o zi
tu ştii...

poezie de Emma Brad
Adăugat de Emma Brad
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om intrând într-un poem

Un om intrând într-un poem
ca într-o fântână a tinereţii fără bătrâneţe şi
a vieţii fără de moarte, salută,
îşi lasă la intrare trecutul,
se uită în stânga şi în dreapta
să zărească vreun cunoscut
-degeaba-
toţi ceilalţi au ratat intrarea,
îţi caută un loc să-şi aşeze sufletul,
toate scaunele cu vedere spre veşnicie
sunt ocupate de cei mai grăbiţi,
de odinioară,
toţi pereţii sunt acoperiţi de sentimente
ca de opere avangardiste,
caută o uşă să plece înapoi,
dar uşa s-a închis deja în urma sa,
priveşte spre cer căutând
o geană de lumină
apoi se apucă să rescrie poemul...

poezie de Maria Postu (12 iunie 2015)
Adăugat de grizantema
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai frumos poem

În fiecare zi mă aşez la masa de litere vesele
Un laptop cu taste vechi şi ecranul mic, ochi mirat curios
Hotărât veşnic să cioplesc cel mai frumos poem
Strâng frământările în menghină, tai metafore din metal
Găuresc minţile oamenilor, şlefuiesc strălucirea versului
Fac pâine din dorinţe şi vin din lacrimi de despărţire
Ba chiar aduc la viaţă nişte poeţi căzuţi şi prăfuiţi din interbelic
Dau ochi orbilor să vadă în întuneric
Nişte fraţi ai mei mă vând la piaţă pe seamă de nimic
Prietenii se leapădă ca de un cojoc prea strâmt
Fariseii mă sacrifică în piaţa publică pe-o cruce veche
Şi-atunci scriu cel mai frumos vers făcut de om
Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu
miluieşte-mă pe mine păcătosul
Apoi
Doamne, nu mă lăsa!
Cum a trecut El prin astea, ce sunt eu decât trecere
Sunt într-o grădina de măslini, urc un deal, sunt bătut în cuie
Nu sunt un meteorit venit prăbuşit uitat, nu sunt singur
Cel mai mare poem e în fiecare zbatere din aripile sufletului
Un bătrân gârbovit ce vorbeşte o limbă în toate limbile
Născut acum două mii de ani

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa neputinţei

Lacom îmi este gândul, să nu mai zic de poftă...
Dar, din păcate, tu nici măcar n-ai habar
Că-n inimă şi suflet eu ţi-am făcut altar,
Unde mereu mă rog, să mi te am în faptă!

Râvnesc ca un nebun la tot ceea ce-nsemni,
Dar, din păcate, teama mă ţine la distanţă...
De câte ori n-am vrut să îţi spun totu'-n faţă,
Să fac să se grăbească acele rugăciuni...

Dar parcă-i un blestem, nu pot să nu mă tem
Că ai putea să-mi spui: "Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva, îmi pare rău, dar eu
Nu aş putea să-ţi fiu mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă, parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă, în suflet mi-ai pătruns...
Acum, mai port şi grija cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea nu-l poate ţine ascuns.

Şi nu e de mirare, căci ar fi mult mai rău
Să se întâmple astfel, să pleci din visul meu,
Să ştiu că tu şi eu, tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putinţă. Singur mi-aş fi călău.

E visul prea frumos, pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el speranţe investesc...
Atâţia ani de când din el mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni, care să mă-nţeleagă...
Să-mi înţeleagă lupta şi cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubeşti fără să poţi avea
În faţa neputinţei nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito... Nu mă joc de-a iubirea.
Şi tocmai de aceea n-aş vrea s-o risipesc:
Pentru că ştiu ce am în dar să-ţi dăruiesc!
N-aş vrea să-mi irosesc, zadarnic nemurirea.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (11 martie 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuirea

la început locuieşti în pântec
şi
eşti liber
între braţe
într-un ideal
în cuibul unei iubiri
într-o carte sau fabrică sau sediu sau
ceva în care faci un bine sau un frumos
locuieşti în citit în scris în tot felul de oameni care îţi aţin calea
în panoramele care te ispitesc
numai în tine nu
şi
nu apuci să cunoşti pereţii proprii
unde se adună inconştient griji temeri
şi alte simţăminte la modă
nici să afli cine eşti
încotro te îndrepţi
de ce se hrănesc unii cu sufletul tău
iată-te sfâşiat în propriul sânge
oblojindu-te cu degetele
fără să gândeşti că
fâşie cu fâşie aşezi versuri pentru toată viaţa
versuri care picură monoton tristeţi virale
nu-ţi dai seama când începe coborârea
când dezbraci ceea ce ai reuşit să aduni pe drumul hazardului
când te trezeşti
deja este un alt orizont mai estompat şi mai frigid
locuieşti un spital o neputinţă o demenţă
într-o uitare
nu mai ştii cine eşti
de unde vii
sau când
te-ai născut
alţi oameni îţi petrec zilele
la sfârşit
moartea e o încăpere îngustă
nu mai poţi să te ridici să faci ordine
să stingi lumina

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!