Déjà-vu primăvăratic

(file de jurnal afectiv)

n-am copilărit împreună
şi iată-ne pierduţi văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni
micşunelele ne descleştează pumnii
pumnii şi sufletele

nu ţi-am spus niciodată
despre rochia albă-cu-frunze aproape-ca-n realitate
cum cântau prigoriile prin stâncile crăpate în adânc-de-sine
o mare îşi căuta ţărmurile/ minima recuzită pentru a induce
în irealitate

nici despre ziua în care pe marginea unei ape
mă statornicisem dincolo de un timp
nimic n-ai ştiut
şoseaua urca albastră şi netedă printre păduri şi tentacule
undeva sub coapsa aşteptărilor se deschisese Oraşul
visul meu de copil incurabil mă devenea mare

! deodată cimitirul... 2-3 magnolii

făcută mică m-am lăsat sub grija câtorva păsări
a strigătului Mamei – muzică a grădinii grandioase

! poate era Cerul / poate te apropiai tu

această istorie atemporală care se pornise şi nu se mai oprea
să alunece înspre mine

n-ai ştiut nici măcar mireasma aurie a mărului dintr-o poartă
găsindu-şi habitat în rând cu firele de arpagic
cu nevinovatele nelinişti ale copilului fidel drumului
printre buburuze şi fluturi

curajul acesta
marea frică... puţina inconştienţă
mâna mea scuturându-ţi uitările
lăsând virgin locul cu sunete colorate
sufletul trupului prea obosit de convenţii
în fapt un poem sustrăgându-se
amatorilor de nimicuri

nucul este la fel de adevărat în capătul viei mele
verdele împinge cu tandreţe şi viaţă pământul...
pământul acesta ca un căpcăun blând abdicând
domesticit la ţipătul poveştii

! ne vom afla în timp util

când va fi să fie
o vom face ca şi cum
niciodată n-am fi făcut-o
am lăsat suficient suflet pe aici
o grămadă de NOI...

ne vom întoarce!

... n-am copilărit împreună
şi iată-ne pierduţi văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mare dezamăgire pentru omenire

Fireşte că am să plec şi eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toţi prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârşit dimineţile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogaţii care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaştii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama şi tata care nu m-au cunoscut niciodată.

Mă vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puţin.
Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopţile mele-nstelate.
Oamenii, mai puţin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viaţă
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
să corijez ce se mai poate.

N-am învăţat nimic toată viaţa
nici măcar să înot
nici măcar să dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
şi m-am târât cu toate curvele lumii.

Am fost prea liber poate şi prea târziu lucid
şi-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Şi mi-e ruşine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-am ştiut

Iubito, jur că, până-a te cunoaşte
Eu n-am ştiut că-mi poate fi şi frig,
Că liliacul va-nflori de Paşte,
Iar de nu vii, prin pieţe-am să te strig;

Eu n-am ştiut că ziua e lumină,
Iar cerul nu e de închiriat,
Până-am simţit privirea ta senină
Cum, cu lumină, m-a înfăşurat;

Eu n-am ştiut că sfera e rotundă,
Şi nu credeam că pot să fiu păgân,
Că veşnicia-ncape-ntr-o secundă,
Cât ai privi, în decolteu, un sân.

Eu n-am ştiut, iubito, că răcoarea
Din vinul ăsta ce-mi părea vetust,
În gură îşi va înmii savoarea,
Alăturea cu tine când îl gust;

Eu n-am ştiut că-n coapsa ta se-ascunde
Imboldul care mă transformă-n plug,
Ogorul ce mă-ndeamnă a-l pătrunde
Pentru-a mă arde de trei ori pe rug.

Eu n-am ştiut că-n tine-i o scânteie
Ce mă transformă-n flăcări ca-ntr-un mit,
Acuma ştiu şi-s de acord, femeie,
Să fiu de focul sacru mistuit!

poezie de Marius Coge din Vis şi armonie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârtecându-mă

acolo am simţit
un fel de pădure
şi păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viaţă?!

fetiţă încă am vrut să ajut iarba
să-şi intre în memorie
visul meu de femeie măreaţă
o vreme să-l mai ţină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
şi cum habar n-am avut!

– pe schele nişte poeţi –

ignorând legile gravitaţiei... alte legi grave
prin sternul lor heruvimi cu degete mari înroşite în frică

şi decorul acesta straniu – rodul imaginaţiei ahtiatului după rating
fără de scrupule violându-mi intimitatea / în văzul lumilor aşezându-mi nudul
rochia de la 5 ani/ copacul de la 7/ nesăbuinţa constantă de a călca-n gol
peste toate mormintele acestea de nimeni vreodată reperate/ în fapt
secretul înţelesurilor mele desuete/ parola infailibilă către sine
în sfârşit ciobul oglinzii confundat cu o jucărie
prin care în glumă am păşit
nu m-am mai întors niciodată

până în ziua în care

pe o scenă m-ai adus tu cu promisiuni şi confetti
nu mai conta nimic/ nici măcar moartea!
unui cosmos întreg i-am ţinut singurătăţile
câte oceane! cât albastru-spre-verde!

câtă ingenuitate!

.... un fel de pădure / păsări anxioase cu ţipăt spre jos
toată aglomeraţia aceasta în măruntaiele mele făcându-şi loc / revendicându-mă
pierzându-mi obişnuinţele/ jumătate de mână / un sfert din copac.../ mai-toată-viaţa

... aproape-o-pădure / păsări demente ieşinde din tine...

sfârtecându-mă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bilanţ

copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă
şi omul pe care nu l-am copilărit
preţ de mai multe veşnicii

continuumul acesta în care am intrat
şi am rămas neînstare să mă delimitez

cu mâna dreaptă în iarba stângă
şi ochii pierduţi într-o pasăre
înotând subteran gândurile prăbuşite
ale eroului devenit saltimbanc
în era năpădită de vocaţia nimicului

[timpul intra în subtilităţi când eu
optam pentru privirea de ansamblu
din răsputeri încercând să mă furişez]

în sfârşit poemul pe care l-am scris
într-o doară la o masă a nopţii
cum într-o doară cineva pentru mine a decis
galbenul la rochia de vineri
fluturii de la nasturi... pe scurt:
2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis...

şi când am început să te iubesc... când te-am alungat
de faţă erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o vară
şi omul îndelungat aşa de îmbătrânit că tot privindu-se
a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu

încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă
şi felul în care pot pronunţa di/mi/nea/ţă în mod diferit
ca şi cum astfel mi-aş oferi argumentul
pentru viaţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât mai ales

o vreme am spus
n-o să mai vorbesc despre mine
nici măcar n-o să tac despre

! dar nu avem încotro

atâta vreme
cât cireştii care nu-şi aduseseră încă
florile pe lume erau
cu ochii pe mine
fără să pretindă ceva în schimb
îmi împrumutau uitătura
retragerea grabnică spre alt habitat
gesturile speciei pe cale de a se sălbătici
într-o lume scufundându-şi contururile

şi poate nu atât cireşii
nici florile lipsă
mult prea puţin
transferul acela cromatic
de incertitudine de spaimă
nici răsfrângerile vegetale
în ultimele rămăşite
de constituţie umană

nici atât
pocnetul sufletului
ca un furuncul mult prea timp
păstrat sub pielea adâncită
asemenea crimei primordiale

cât mai ales

nesupunerea întâmplării
în faţa deciziei personale
de-a nu mai fi niciodată
eu.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rostogolire spre cer

Tu
niciodată nu ştii
cât mi-e de greu în fiecare noapte
cât de banal
ca un scrum de ţigară

niciodată nu vei şti
cât de mult mi-am dorit să-ţi pot scrie
măcar un vers
despre frunzele care au rămas din ultima
toamnă

aş fi vrut să am timp
să pun coperţi iubirii noastre
să-ţi vorbesc despre ploi
dar ştiu că versurile şi mâinile acestea reci
nu vor putea niciodată să te mângâie

am să cobor peste ape şi undeva
aproape de liniştea zăpezilor
am să mă rostogolesc spre cer
peste tăcere

acum
îmi vine să râd
e ca şi cum te-aş invita să-mi vezi
un pic din moarte
nu e simplu
am să plâng într-una de frig
n-am să ştiu ce să fac cu umbrele mele
cu răbdarea şi credinţa mea
n-am să ştiu să umblu
hai-hui
prin gândurile tale

îmi va fi sete
am să stau pe marginea drumului
n-am să înţeleg nimic
am să-mi asfixiez pe rând toate visele
de frică să nu mi le ia cineva
am să le ucid
voi desena cu fum
un sfârşit
peste o mie de gânduri, o mie de ape

voi muri frumos
fără să ştiu de ce
pe noi
Dumnezeu ne-a adunat
greşit

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce...

până mai ieri vorbeam despre mine
azi nu mai am curajul
să o fac
mă pipăi des de teamă
că nu o să mă recunosc
nici carnea de pe mine
nu mai e aceeaşi
şi
umbra
devine tot mai scundă
uit des
poate n-am ştiut niciodată
de unde începe sfârşitul

şi nimeni nu poate să-mi spună de ce...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Pseudo)imortalizând

ochii ei se deschideau
ca şi cum n-ar fi privit vreodată o floare
nici întoarcerea-n timp a corolei în cântec
ce straniu se făcea viaţă! ce straniu!

nici mâna lui aranjându-i tandru-estetic
tristeţile ample micile ingenuităţi... femeia
nu o zărise... nici un semn nu dădea că o va

şi păsările defilau în lipsa oricărei imaginaţii
nimic dincolo de datul acela mecanic din aripi
doar chipul deposedat neintrat în iubire

să fi fost ea?!

mai ales sternul cavernos/ cutia de rezonanţă
a trecerii inofensive a unui timp

ea nu ştie să aştepte:
habar nu are ea să se bucure!
ea nu ştie... nu poate să plângă
nici să înţeleagă căderea trupului dincolo de el
în zona incandescentă a ţipătului

aici
poza goală
matrioşkă fără de vocaţie
ce niciodată nu are să muşte
din pomul interzis

undeva
un pictor naiv
el însuşi cumva derutat
de propria creaţie

să fi fost el?!

şi floarea era cântec
şi cântecul se făcea floare

dar cine să fi ştiut?

să fi fost ei?!

! nimeni să-i pună faţă-în-faţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am numărat fericirea

N-am numărat niciodată paşii pe care i-am făcut
Pe calea către Puritate...
Şi nu ştiu dacă vor fi fost suficienţi!
Dar am avut grijă ca, fiecare din ei să ocolească noroiul!
Nici numărul treptelor pe care le-am urcat
Pentru adorarea Supremaţiei, nu m-a interesat...
E posibil, să nu fi zăbovit, îndeajuns!
Dar ştiu că, pe fiecare din ele, am lăsat o fărâmă din mine!

N-am numărat niciodată slovele pe care le-am găsit
În căutarea Luminii...
Probabil, nu voi ajunge niciodată la înţelepţire!
Dar ştiu precis că, niciun gând nu mi-a rămas în întuneric!
Nici vorbelor pe care le voi fi rostit
În contul Frumuseţii nu le voi fi ţinut seama...
Poate le-am spus de prea puţine ori!
Dar ştiu că, pe cele mai bune, nu le-am rostit încă!

N-am numărat niciodată zâmbetele pe care le-am dăruit
Pentru împlinirea iubirii...
Unele nu vor fi fost reuşite, din cauza propriei dureri!
Dar ştiu că, pe cele mai convingătoare, nu le-am dăruit, încă!
Nici drumurile pe care le voi fi străbătut
De dragul Dreptăţii şi Binelui, nu le voi fi memorat...
Poate voi fi mers prea repede, ori prea încet!
Dar pe ultimul, musai să alerg, ca să ajung la timp!

N-am numărat niciodată răsăriturile, dimineţile, amiezile
Din călătoria mea pe Pământ...
Sigur, am irosit mult mai multe decât am putut agonisi!
Dar vreau ca, apusul să mă găsească în tumultul trudei!
Nici de numărul zilelor în care am îngenunchiat
Pentru a mulţumi Fericirii, nu m-am învrednicit...
Poate Spaţiul şi Timpul nu-mi vor fi fost îndeajuns!
Dar în fiece noapte slăvesc cerul, dăruit de Tatăl Însuşi!

poezie de Iulia Mirancea (18 iulie 2014)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, n-ai plecat totuşi?
Lia: Nu, nu sunt aşteptată de Sid. Cel puţin, nu la ora asta. Dar ce-i cu tine?!
Lucian: Cu mine?! Nimic, absolut nimic.
Lia: De ce nu te-ai îmbrăcat în uniformă?
Lucian: N-am vrut.
Lia: N-ai vrut?! Nu te înţeleg deloc, domnule comandant! Vacanţa s-a sfârşit, pentru noi toţi, inclusiv pentru tine, doar aşa ai spus.
Lucian: Te rog, Lia...
Lia: Păi, din partea domnişoarei Ly e de aşteptat, dar tu...
Lucian: Eu... Eu, ce?!
Lia: Tu, nimic! Absolut nimic! Doar că mă surprinzi, atâta tot!
Lucian: Te surprind?! Păi, uneori mă surprind chiar şi pe mine însumi...
Lia: Aha... Sid şi eu te-am aşteptat ieri şi alaltăieri, mai mult de o oră, de fiecare dată. De ce n-ai venit?
Lucian: N-am vrut.
Lia: N-ai vrut?! Şi de ce nu m-ai anunţat, cum rămăsese stabilit, ca să nu te aşteptăm degeaba, atâta timp?
Lucian: N-am putut. Sau am uitat.
Lia: Ai uitat, n-ai putut sau n-ai vrut?
Lucian: Bine, recunosc: N-am vrut nici asta.
Lia: Se pare că n-ai vrut cam multe în ultimul timp.
Lucian: E adevărat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Componenta vie

Spunea tata vorbe cerebrale
Şi mama învăţături din suflet
Sfaturi înţelepte din bătrâni
Şi bunica şi mai multe
Şi adânci poveţe ne au lăsat
Căci n-am cunoscut
Nici unul dintre bunici
Şi nici pe cealaltă bunică
Ei însă suplineau cu brio lipsa lor
Prin bunătate sârguinţă şi tenacitate
Să nu te legi nici de un câine
Şi să dai bună ziua la tot omul
Să fii blând şi respectuos
Că blândul moşteneşte pământul
Şi rămâneau impregnate
În minte în trup şi în suflet
Dincolo de timp şi de uitare
Cine-i bun de una-i bun şi de alta
Cine nu aproape de nimic
Asta cu interpretări multiple
Şi încă şi mai multe ne-au transmis
Dintr-un tezaur ancestral de duh
Iată componenta vie transmisă oral.

poezie de David Boia (4 mai 2017)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prefaţă

Prin ce ţinuturi rătăceşti
Pribeagă?
În care grotă din poveşti
Ai hibernat – o vară-ntreagă?

O, Muza mea cu nasul mic
Şi coapse fine,
Abia sculptate din nimic,
De ce te-ai dus de lângă mine?...

Ţi-am prins în părul inelat
Vreo floare artificială?
Te-am ofensat
Cu vreo metaforă banală?

Ori mi-ai bătut vreodată-n geam
Şi, spionând perdeaua trasă,
Te-ai supărat că nu eram
Acasă?...

Vrei poate macii din livezi
Pe toţi cu mâna ta să-i scuturi?
Sau te distrezi
Cu pălăria după fluturi?

N-ai adormit cumva pe-afară
Şi te-ai trezit sub un umbrar,
Îndrăgostită de-un măgar
Ca-n Visul unei nopţi de vară?

Cu Demonul lui Lermontof
Te-i fi-ntâlnit şi ţi-a fost frică?...
Nu ţi-a intrat cumva-n pantof
O pietricică?

(De-aceea-mi iese şchiop şi mic
Un vers, în fiecare stanţă...
Vezi, tot m-ai inspirat un pic
De la distanţă!)

Ori m-ai zărit vreodată stând
Cu Muza altuia? Se poate.
Le-am spus cuvinte dulci, pe rând,
La toate...

Dar n-am făcut-o pe furiş
Cum fac confraţii mei cu tine,
Ci pe afiş
Mi-am spus păcatul la oricine,

Şi confidenţele, tu ştii,
Le-am dat pe faţă, tale-quale,
Într-un volum de Parodii
Originale...

Oricum, de-o fi ca-n viitor
Să placă stihurile mele,
Las mărturie tuturor
Că n-ai colaborat la ele.

Că singur m-ai lăsat să scriu
O carte-ntreagă fără tine...
Şi dacă totuşi mai târziu
Te vei întoarce lângă mine,

Nici nu te-alung, nici nu te-mpac,
Ci-n fundul călimării crunte
Muind un deget, am să-ţi fac
Un benghi în frunte!

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul acesta nu a fost scris niciodată

pentru că ai oprit cuvintele
într-o zi când speram să o luăm de la capăt
tu frumos şi cuminte
eu flămândă
ca de obicei
oho
ce poveşti aş fi născocit
şi carnea
şi sângele tău
ar fi învăţat
drumul iubirii întregi

dar
vezi tu
poemul acesta nu a fost scris niciodată
că nu am ştiut
cum dormi
cu mâna stângă sub cap
visând infinitul
din pieptul meu
sau cu dorinţe mai vechi
strânse sub pleoape
nu am ştiut nici că pleci
cu buzele arse
să îţi trăieşti bucuria de o zi
şi te întorci
în lanţurile singurătăţii

poemul acesta nu a fost scris niciodată
pentru că nu l-ai lăsat
şi ne-am întrors în aceeaşi tristeţe
când puteam să ne fim
ce ne-a fost dat să ne fim
aşa cum scrie în marea carte a vieţii

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăciri

am strivit cerul cu mâinile
sub picioare tropăiau anotimpurile
în spate duceam poveri
de azi, de ieri, de nicăieri.
ale unui sfârşit neînceput
păşeseam prin boabele de rouă
prin ceaţa timpului abia născut
vorbeam limba cerului pentru a înţelege
cuvintele ce ţipau în mine
răsucite de un biet cărturar
la o harpă pe un ţărm pierdut şi niciodată regăsit
nu caut minuni
pe aici, pe undeva, cândva
pe nimeni nu întreb
de aş întreba pe cineva
nu va înţelege întrebarea
de răspuns...
nici eu nu'l ştiu
privesc tăcut ochii pierduţi ai lumii
de teamă mă ascund printre şoapte
în noapte prin pulberi de gânduri
păşesc printre singurătăţi atemporale
de nimeni cuprinse
un biet drumeţ pe creasta lumii
cântecul s-a stins, s-a dus
m-am retras mâhnit în negura timpului
a mai rămas temătoarea lună
din oraşul cenuşiu
în care şi cuvintele au plecat la plimbare
ţopăiau anotimpuri prin goale buzunare
sfios, am ascuns în palme surâsul unui copil
poate, odată voi clădi cu el o lume nouă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Christopher Gardner: Chiar atunci am început să mă gândesc la Thomas Jefferson, la Declaraţia de Independenţă, şi la partea despre dreptul nostru la viaţă, despre libertate şi despre căutarea fericirii. Şi îmi amintesc că m-am gândit: cum a ştiut să pună partea cu "căutarea" acolo? Că poate fericirea e ceva ce doar putem căuta, şi că de fapt nu o putem avea niciodată cu adevărat. Indiferent ce s-ar întâmpla. Cum de a ştiut asta?

replici din filmul artistic În căutarea fericirii
Adăugat de Dumitriu Delia, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sancturaniu

Iubito,
dacă Dumnezeu ar fi existat,
şi-ar fi privit în ochii tăi,
ar fi lăsat Raiul în grija Satanei,
să se odihnească puţin
în irisul ce-ţi descoperă sufletul
ca o apă de munte,
din care cu mult timp în urmă,
înainte să existăm,
Eros se cinstea
şi îşi spăla sufletul,
când astăzi noi, cei care privim
eternitatea din larg,
împreună cu Sfânta Micime,
ne dăm seama
că lacrimile curg din munţi
asemenea pâraielor din amintiri.

De ce aş fi lăsat întinderile
să se surpe între noi,
nici Dumnezeu n-ar fi ştiut,
dacă ar fi existat,
şi-ar fi înălţat un jgheab
din Iad până în sufletul tău,
să alunece toţi cei care au pângărit
sanctuarul de vise,
încolăcind mistere.

poezie de Ionuţ Popa (martie 2010)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liber-arbitru

[file de jurnal afectiv]

ziua de azi nu poate fi
decât despre pescăruşi
despre felul în care
într-o grabă... într-o copilărie
mi-am luat libertatea
de a mă ocupa
nu de priorităţi
am rupt pânza aceea densă
întreţinând iluzia continuităţii... a iubirii
n-am ignorat timpul... controversele....
nici concurenţele dintre oameni... trădările
toate maldărele acelea concrete
purtând greutatea neantului
vraful de somaţii

mi-am spus:

spaima poate să mai aştepte
eventuale germinaţii estetice
într-un spaţiu virgin
în care s-au conservat
nepervertite culorile... în fapt
amintirea fiecăruia de celălalt

am deprins intuitiv înţelesurile
trudind să le umplu cu fericire
în oglindă mi-am dat cuvântul de onoare:
nu sunt asemenea celor mulţi!
nu mă tem de însingurare!
am învăţat să port albastru-cu-bleu
frumoasă inutilitate într-o lume fantastă!

subtilă... adică Femeie
am răscolit aparenţele acestea
fotonii demiurgici populând
profundul cromatic

orice lucru se cuvine
a fi scos din anonimat
rostind nuanţele adecvate
altfel degeaba pasăre!
altfel degeaba om!

ziua de azi nu poate fi decât despre pescăruşi
această trezire la realitate când înţeleg
că orice moarte se declanşează
cu anihilarea centrilor durerii
în deplină cunoştinţă de cauză optez

să mă doară

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Ştii, ea scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei.
Lucian: Cum ai spus?! Jurnalul... Ce jurnal? Jurnalul ei? Al ei personal? Lia are un jurnal al ei aici, pe Proxima?
Sonya: Da. Nu ştiai?
Lucian: Nu. Nu ştiam... Şi spui că scrie despre mine în jurnalul ei?
Sonya: Sigur. Cred că nu există pagină din acel jurnal, pe care să nu-ţi fi menţionat numele, cel puţin o dată.
Lucian: Adevărat?! De ce şi ce ar putea să scrie despre mine?
Sonya: Nu ştiu. N-am văzut ce scrie. Nu sunt chiar atât de curioasă sau indiscretă, deşi aş fi putut observa foarte clar tot ce era scris acolo, în jurnalul ei, dacă aş fi mărit puţin imaginea, însă n-am procedat astfel.
Lucian: Atunci înseamnă că n-ai văzut că ar fi scris despre mine în jurnalul ei, dacă n-ai urmărit îndeaproape.
Sonya: Ai dreptate, n-am văzut concret, însă de scris, a scris despre tine în fiecare zi în jurnalul ei, asta-i sigur. Iar după cum ţi-am spus, cred că nu există pagină pe care să nu fie scris numele tău, cel puţin o dată.
Lucian: De unde ştii? Dacă n-ai văzut, cum poţi susţine că ar fi scris despre mine?
Sonya: Am dedus.
Lucian: Ai dedus? Te-ai bazat pe deducţie?
Sonya: Sigur, am dedus după mişcările pe care le făcea cu mâna în timp ce scria şi după privirea visătoare pe care o avea în acele momente... De altfel, nici nu era prea greu de dedus. În plus, de când v-aţi separat, e mereu tristă; cred că nu se gândeşte decât la tine, la nimic altceva.
Lucian: Serios? Chiar crezi? Uite, mi-ai trezit curiozitatea, nu pentru că susţii că s-ar gândi la mine mereu, ci pentru că nu ştiam că ar avea un jurnal al ei personal, aici, pe Proxima. Aş vrea să văd ce scrie zilnic în el.
Sonya: Păi, acum ştii: Are unul şi scrie foarte mult despre tine în paginile lui.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!