Iubire pierdută

Şi totuşi,
turcoazul plânge prin ochii tăi
un safir rătăcit,
zâmbetul îngheaţă în faza primară,
clinchetul zurgălăilor din voce
se sparge strident,
iar respiraţia începe
printr-un suspin adânc, reverberat...
Poate...
poate doar că
verdele adoră albastrul,
Soarele se odihneşte,
iar Luna încă îl iubeşte...
tunetul ploilor de vară
încarcă energie în tulpini
şi rădăcini,
apoi foşneşte vântul
prin frunzele ce definesc
Pământul.

poezie de Dan Mitrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul tău

Când îmi zâmbeşti, îţi zâmbeşte farmecul,
verdele fiinţei tale,
îţi cântă ochii prin nălucirile colorate
ale mirosului de toamnă, aleie de suflet.
Frumos îţi este zâmbetul femeie de durere,
raza de culori foşneşte în petece tăcute,
cu vise mustind din aroma ta.
Curge aerul ca o mătase sub privirea-ţi
cu murmur de rai în pajistea suferindă a frunzelor.
Zâmbetul tău e izvor de fericire suavă,
fragilă, dar măreaţă în vârful clipelor.
În soarele fiinţei îţi este alinarea
şi suspinul ramurilor vieţii,
în care ziua şi noaptea, luna şi soarele,
anotimpurile şi timpurile cresc
pe plaiurile universului.
Toate trăiesc în zâmbetul tău,
şi eu asemenea lor!

poezie de Aurel Petre (10 septembrie 2020)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini în lumină

sunt cucernică, sunt puternică
timpul e mereu de partea mea
gânduri visătoare de romantică
despletesc lumina de la mândră stea.

soarele mă încarcă de energie
păsări mă învaţă zborul prin senin
sunt mereu flămândă de reală magie
nutrind ca viitorul să fie calin.

o viaţă nu-mi ajunge lumea s-o iubesc
dar aspir Paradisul adânc în piept
anotimpuri de iubire se împământenesc
bătătoresc cu visul drumul cel mai drept.

prosper în credinţă, demiurgul slăvesc
am prins rădăcini în lumini de concept.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plimbându-mă-n toamnă

S-a-ntroienit aleile sub frunze,
pe cer trec norii,
brazde arate adânc în plumb.
şi tot merg-înot, înainte,'napoi,
prin oceanul înfrunzit
de frunzele desfrunzite
de pomii şi de verdele lor,
căutând pe sub ele
o vară demult trecută şi dragă mie...
o vară cât viaţa.

poezie de Vasi Cojocaru-Vulcan
Adăugat de B IULIA CORINA
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asemenea ţie dau bice ploilor şi te implor

azi sunt cuminte dau bice ploilor ca un jocheu
de secetă mi s-a albit sub braţ cămaşa
eşti trup din trupul nordului nefericit
iar seceta ţi-o stinge de un timp
doar vinul şi apoi cârciumăreasa

dau bice ploilor ce dintr-un bici ar vrea să muşte
poate din carnea ploilor mustind de dor
iar eu sunt biciul care zvântă toată răceala rea din tine
şi sângele ce curge din nou din iad înspre obor

dau totuşi bice (ploilor ) ca un jocheu
de secetă mi s-a albit sub braţ cămaşa

poezie de Adelina Fleva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faza 1. Normalitatea înseamnă somn şi drama. Faza 2. Doare până când deschizi ochii. Telenovela continuă şi se amplifică. Faza 3. Cauţi soluţii, găseşti dezvoltarea personală. "Eu" puternic, care vrea să schimbe lumea. Fugi de negativ, ascunzând drama sub rânjete. Faza 4. Durerea creşte, oboseşti şi renunţi la dezvoltarea personală. Posibila depresie, drama încă este prezentă, "eu" este încă solid. Faza 5. Vezi negativul, încă nu îţi place, dar alegi pozitivul în mod conştient. "Eu" se diluează, începe să intervină acceptarea. Faza 6. Nu mai e nimeni care să aleagă, pozitiv şi negativ sunt acelaşi lucru. No more drama. Faza 7. Normalitatea este linişte.

citat din Paul Avram
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă verilor cu ploi

Se-aude-n lumea-a ploilor strigare...
Mi-e sufletul un fulger rătăcit...
Cuminte, iar, străbat prin depărtare,
Căutător al vorbelor de-alint.
M-am încadrat, poem, în două spaţii,
Am devenit de-acum vioara-ntâi.
Când ca un vis mi-am irosit talanţii,
Ploaie, doar tu, mi-ai spus timid, "rămâi!".

Se-aude-n lume-a ploilor strigare
Şi ceasul s-a oprit în călimară.
Vezi?! Plânge cerul! Visele-s amare
Şi-n stele de cuvânt se întrupară.
Prin paşii mei, furtuni se nasc în mine,
Eu scriu în foc c-o aripă de ceară,
În umbre arămii mă-ntorc spre tine,
Căci parte sunt din tine, veşnic, vară.

Mi-e sufletul un fulger rătăcit,
Iar soarele e o gutuie coaptă,
În ochiul tău concav am poposit,
Opaiţ, pe norii vieţii agăţată.
Secundele mi s-au oprit la mal...
S-au înnecat în plângerea de stele.
Eu, ca un clopot, m-aş întoarce iar,
Nisip, în anotimpul de tăcere.

Cuminte, iar, străbat prin depărtare
Uitate căi... Şi plouă-n mine iar.
Mi-e ochiul un ocean şi ploaia doare
Şi-mi îngenunche plânsul la altar.
De-acum sunt printre gene risipită...
Un penitent al vieţii şi-al luminii.
Mi-e arşiţa pe buze-ntipărită,
Au încolţit în mine trandafirii.

Căutător al vorbelor de-alint,
Eu mi-am ascuns tăcerea printre maci
Şi-n mine ploi de crin au încolţit.
Tu, vară, mă priveşti, zâmbeşti şi taci.
Şi plouă astăzi, vezi, din ochii tăi...
Poate că-i o tristeţe fără nume.
Ţi-au înfrunzit copacii. Trişti şi goi,
Sunt numai ochii mei ăn astă lume!

M-am încadrat, poem, în două spaţii...
Terestru, sunt o rochie de mătasă.
Ceresc, spre cer, m-au înălţat bărbaţii,
Numindu-mă în gândul lor aleasă.
Pe sâni a izvorât un râu de frunze
Şi curge-n valuri moi de catifea.
Mi-ai lăsat, vară, un sărut pe buze...
Ne regăsim pe-o margine de stea...

Am devenit de-acum vioara-ntâi...
Aud strigarea timpului în mine.
Mă pierd precum un vis... Îmi spui "Rămâi!"
Şi vară, rătăcind, mă-ntorc la tine.
De plâns şi dor mi-s corzile unite
Într-un integru cânt al devenirii.
Dar că exist, nu-mi mai aduc aminte,
Ori poate s-au schimbat legile firii...

Când ca un vis mi-am irosit talanţii,
Doar tu mi-ai pus o lacrimă în palmă
Şi sărutări de vis mi-au dat bărbaţii...
Mă-ntorc la tine deci, iubită doamnă!
Altar de flori sub umbrele de stele,
Aşteaptă-n noapte-ngenuncherea mea,
Mă-ntorc la tine deci cât mai e vreme,
Şi ştiu, de-acum, că nu voi regreta.

Ploaie, doar tu, mi-ai spus timid, "Rămâi!"
Dac-aş muri în toţi, renasc în tine,
Nu pot fugi, căci sunt vioara-ntâi
Orchestra lumii s-antrupat în mine.
În labirinturi, verdele de jad,
Precum o mare-n flăcări clocoteşte.
Eu, vară, în adâncuri de-am să cad,
În mine moartea nu mai poposeşte!

Ploaie, doar tu mi-ai spus timid "Rămâi!"
Când ca un vis mi-am irosit talanţii.
Am devenit de-acum vioara-ntâi,
M-am încadrat, poem, în două spaţii.
Căutător al vorbelor de-alint,
Cuminte, iar străbat prin depărtare
Mi-e sufletul un fulger rătăcit...
Se-aude-n lume-a ploilor strigare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fii oceanul infinit de compasiune, unde fiecare călător rătăcit se regăseşte şi se încarcă prin zâmbetul şi graţia chipului tău.

citat din Cătălin Manea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tomnând

Vară se stinge încet, torid răceşte
Şi albastrul cer se sprijină pe nori,
Ce apasă, cocârjind frunze. Culori
Se estompează, verde îngălbeneşte.

E parcă o oboseală, a timpului, naturii
Se îndepărtând de soarele în cuptoare,
C-o lume, de fochişti, ce-a întreţinut ardoare
Pe câmpuri, prin livezi, prin vii... de de-ale gurii.

În pomi, pe ramuri, verdele se scurge,
Albind întâi spre tonul sidefat
Şi câmp din verde, în auriu e, gold lăsat,
Iar nopţile sunt iar fior spre îngheţ... în ce se curge.

Păsări sătule sunt de noi, au gând să plece,
Mai multe acum, că puf e pană, pui
Şi câinele păros, ce doar şi-a lăsat păr, e şui...
Se îmbracă iar... Cum ştie de-o fi rece?

Nu ştiu de-s trist, de ce, cu fiecare toamnă,
Că şi ea ar plânge des, în picuri, în şuvoi,
Cum eu mă plâng că n-ar mai fi apoi...
Sau, că mai pierd odată, doamnă, o toamnă!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar el

Doar el ştie
De unde începe întunericul
Când înmugureşte gândul
Şi de ce vuieşte marea
Doar el a hărăzit
A conduce prin treime
Un univers divizat
Şi corupt ca un beţiv opac
Doar el cunoaşte
Sensul cântărilor târzii
Efluviile de încântare
Şi apocalipticele păcate
Doar el şi nu noi
Poate pune la un loc
Apa cu focul
Soarele cu luna
Şi chiar socialiştii
Cu liberalii.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem trist pentru votantul PSD-ist

Sunt amărât că nu mă iubeşte partidul
Avea o europeană gândire,
Dar într-o seară am simţit că se uită prin mine
Şi începe discret să... transpire

Sunt un ideolog mic şi trist mi-am zis
Poate nu înţeleg eu rostul trecerii prin lume
E frumos partidul şi nu înţeleg ce îmi spune
Când mă priveşte aşa interzis

Bate un aer de prost prin frunzele ţării
Se apropie încălzirea globală
Eu îmi iubesc partidul ca un şcolar indecent
Care vrea să meargă la toaletă afară

Mi-ar plăcea să fiu ideologul lui preferat
Să-mi imaginez spunând adevăruri eseţiale
Apoi obosit chiar dacă nu mă înţelege nimeni
Să adorm pe o pernă mare şi moale

Sunt amărât că nu mă iubeşte partidul,
Partidul frumos din gândirea mea absolută
Dar într-o seară am simţit că se uită prin mine
Şi emanaţia lui începe să pută

poezie de George Terziu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mei

Ochii mei ţi-au dăruit
sclipirea stelelor
prin albastrul infinit
din adâncul mărilor.

Ochii mei te-au dorit
vis de fată-ndrăgostită
prin reveria de argint
din privirea adormită.

Ochii mei ţi-au visat
dorinţele sufletului
prin aleile din parc
din rătăcirea gândului.

Ochii mei te-au urmărit
al primăverii zefir
prin zborul liniştit
din licuricii de safir.

Ochii mei ţi-au zâmbit
strălucirea soarelui
prin focul mocnit
din adâncul sufletului.

Ochii mei ţi-au dedicat
prin versuri rimate
cel mai preţios smarald
din poeziile create.

Ochii mei te-au adorat
iubite, înger – ireal
prin curcubeul desenat
din puritatea de cristal.

Ochii mei ţi-au lăcrimat
ploaia amintirii
prin suavul picurat
din tristeţea despărţirii.

Ochii mei acum sunt cenuşii
şi-au pierdut strălucirea
de umbre şi neguri fumurii
când le-ai furat tu iubirea.

poezie de Elena Seceleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de aproape şi totuşi departe

Privesc uluită spre tine,
În fiecare noapte
creştem, ne înălţăm,
Tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe...

Până la Cer,
Dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului străbatem visul,
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit,
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui -
simfonii de culori, miresme şi gânduri!

Doar luna, rotunda lună,
se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt,
Doar luna, rotunda lună,
ne luminează visul plutitor,
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură,
Doar luna, rotunda lună, ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă,
Totul e un început nesfârşit,
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
Tot mai aproape de tine, de mine, de noi,
Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
Atât de aproape şi totuşi departe,
Mă cauţi, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi...

La capătul timpului
suntem noi -
Departe de zile,
Departe de luni,
Departe de ani,
Pe drumul înspre Lumina Veşnică.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apus de inima

cuvintele tale încearcă s-ajungă
la inima mea
şi ploaia şi vântul pereţii îi freacă
şi ea devine prea grea...
un cutremur o zguduie crunt, un picur de apă
o loveşte cu sete,
o floare o mângâie blând.
viaţa, speranţa se bat să pătrundă
prin sufletul meu
sau prin gând...
la inimă se grăbesc să ajungă
să stea
soarele, luna, pământul şi tu
cum tu inchizi ochii... se stinge şi ea...

poezie de Marian Senchiu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia "În toamna aceasta se-ntâmplă ceva" de Petru Ioan Gârda

În toamna aceasta se-ntâmplă ceva,
Ce s-a întâmplat şi acum o vecie;
Arar, ţine vara şi-o toamna în ea,
Muşcându-i din frunze şi melancolie.

Şi ne mai minţim, deşi frunzele cad,
(Foşneşte tăcerea prin sevele-albastre).
Că nopţile-s scurte şi zile nu scad
Şi că-i încă vară-n poemele noastre.

Şi totuşi mi-e frig şi să tremur îmi vine,
Când, plânge-un amurg peste visele mele
Şi, poate, doar faptul că nu eşti cu mine,
Îmi biciuie vara şi-o ţine-n atele...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dor

Cât dor poate să-ncapă-n mine
De uneori mă înfior
Şi mă întreb de n-am murit!
Sau poate că m-am rătăcit
Prin labirinturi de iubire
Şi nu mi-a dat nimeni de ştire
Că pot să mor de-atâta dor!
Căci m-am născut din dor de mamă,
Că am trait cu dorul tău
Şi voi muri, cum moare-oricine
De dor pentru pământul său.
Voi învia de dor de voi,
Iubind şi-n lumea de apoi.

poezie de Angelina Nădejde (21 mai 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evocări din vară

Plâng salcâmii
ce aşteaptă
cu mult dor.. vorbind în şoaptă
să învie iar natura
şi să nu mai curgă bruma.

Să fie numai culori
şi curcubeie de flori
să alerge iar copiii
desculţi... mirosind crinii
să fie iar primăvară
zi de zi
sau
poate... vară.

Când soarele dogoreşte
cu raze fierbinţi iubeşte
iarba verde şi crudă
fluturii şi dulcea mură
copiii cu părul bălai
cu ochi negri ca de crai.

Mirosul de căpşuni coapte
mult prea dulci şi aromate
cerul, ploaia şi pământul
roua, munţii şi vântul.

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar în ochii ei mă limpezesc

Iubirea nu se poate ţine în lanţuri
Ce vrei, femeie, fără temei să ardă ca tu să înţelegi ce e iubirea?
Sunt ochii ei ce-mi limpezesc privirea
Cum primăverile albesc grădina cu florile de tei
Si de m-aş mai naşte încă o dată tot aş începe s-o iubesc chiar dincolo de poartă
Doar în ochii ei mă limpezesc
Şi poţi să crezi că dragostea se-nvinge?
La miezul nopţii luna iar răsare
Inima mea am dăruit-o în palme pentru ea, doar Ilenei Nana
Şi pulsul bate iar ochii îmi sclipesc
Când se întâlnesc cu ochii ei în zare

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie de vară

În ploaia de vară trosnesc mugurii iernii,
Petale de gheaţă albesc pământul
Rănindu-i inima fierbinte.
Iarna-şi înfige colţii în trupul verii
Sfâşâindu-i veşmântul dantelat
Cu albastrul cerului, cu verdele câmpului
Cu freamătul pădurii şi triluri de păsări.
Din pământul lovit curge sânge,
Rănile i se închid cu greu,
Suferinţele nu trec aşa uşor,
Nimic nu e la rostul lor,
Şi se-ntreabă de unde vin
Şi cât vor să mai stea peste noi
În plină vară mugurii iernii.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să trec prin oraşul tău fără să plâng

sau poate că nu
poate că voi plânge
şi sufletul se va rupe de mine
ca de o lume veche
sigur aşa va face
te va căuta pe străduţele înguste
cu respiraţia tăiată
va întreba trecătorii
unde locuieşte cel mai frumos băiat
din oraşul acesta
şi toţi se vor mira
dar el tot o să te caute
cu buzele arse
o să bată din poartă în poartă
şi va plânge
sărutând pietrele
atinse de picioarele tale
negreşit va plânge
de teamă
să nu te găsească
adormit
într-o inimă nouă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La lăsarea serii

pe umbrela dorinţelor mele
literele se îneacă în noroi
iar unghiile mele se înfig adânc în carnea ploii;
la lăsarea serii,
pământul începe să se usuce
deşi lacurile dau pe dinafară,
iar paginile se lasă purtate de vânt.
acesta este cadrul perfect
luna trece prin lumina zilei
sticlele de Tazovsky se varsă pe iarbă şi se amestecă cu pământul
se sinucide soarele
cerul se umple de sânge
iar stelele se unesc şi pielea lor uscată
cade pe podeaua mea.

poezie de Sorina Rîndaşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!