Omul şi marea

Îmbrăcat în salopetă
Că e vremea friguroasă,
Omul pune-n cap caschetă
Şi pleacă în zori de-acasă.

Munca lui pe şantier
E mai grea decât s-ar crede,
Gândul lui e un mister:
Cât trudeşte nu se vede.

N-are mare avuţie,
Câştigul nu prea-l împunge,
Dar marea lui bogăţie
Este-n suflet şi-i ajunge.

Sufletu-i e blând şi cald,
Vorba calmă şi sfătoasă,
Ochii lui ca de smarald,
Pentru cei rămaşi acasă.

Marea din spatele lui,
Agitată-i ca şi viaţa,
Iar lumina cerului
Îi îndulceşte speranţa.

Întoarce spatele mării,
Briza-i mângâie obrazul,
Aer umed, gustul sării
Îl fac să-i simtă talazul.

Toată ziua cât munceşte
Gândul lui e încruntat,
Seara când se odihneşte
Şade tolănit în pat.

Tot încearcă să-nţeleagă
Tristeţea şi bucuria,
Cum de soarta e beteagă,
Nu-şi găseşte fălnicia.

Licăreşte o speranţă,
N-o va pierde, că-i promite,
Dar e prea mare distanţă
Şi e sigur că nu-l minte.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi marea

A încercat să ignore marea,
Dar aceasta era mai mare decât moartea, la fel cum era mai mare decât viaţa.

A încercat să vorbească mării,
Dar creierul i s-a blocat, iar ochii i-au tremurat ca în faţa unei flăcări.

A încercat să-şi apropie marea, să şi-o facă simpatică,
Dar aceasta a ignorat-o – aşa cum te ignoră un lucru neînsufleţit.

A încercat să urască marea,
Dar s-a simţit ca un răhăţel uscat de iepure pe o stâncă bătută de vânt.

A încercat apoi să fie măcar în aceeaşi lume cu marea,
Dar plămânii nu-i erau îndeajuns de adânci,

Iar sângele ei zglobiu nu a avea nici o relevanţă –
Asemenea unui strop de apă căzut pe o sobă fierbinte.

În cele din urmă,
A întors spatele mării şi a părăsit-o.

O fiinţă crucificată devine imobilă.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul sufletului zbuciumat

Dacă un suflet este zbuciumat
Şi nu-şi găseşte loc printre ai săi,
Simte că-i un erou abandonat,
Privind cu demnitate spre călăi.

Îşi vede idealul perimat,
Trăind printre ratoni şi popândăi,
Un suflet care-i veşnic zbuciumat
Şi nu-şi găseşte loc printre ai săi.

Dar ce îl doare cu adevărat
Şi-i trece prin destin poteci şi căi?
Adulmecat, trădat şi sfârtecat
De propriii prieteni, ca dulăi,

Se simte un erou abandonat.

rondel de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o pâine amară

Pentru o pâine amară,
Femeia pleacă din ţară.
Copiii şi-i părăseşte
Şi prin lume rătăceşte.

La poartă, pe o băncuţă, şade gânditoare mama
Şi cum stă pierdută-n gânduri îşi pune pe cap marama.
Ochii către cer ridică şi pe Dumnezeu întreabă,
De ce viaţa ce-o trăieşte este atât de beteagă.
-Sfătuieşte-mă, Tu Doamne! Arată-mi calea de urmat!
Deodată-i fulgeră un gând şi repede s-a ridicat.
Aleargă, intră în casă, unde zace fata mică,
Lângă ea veghează-un frate care tremură de frică.
Băiatul şi cu fetiţa sunt copiii care-i are
Pentru ei,, tânăra mamă, nu găseşte alinare.
Ar vrea să strige-n gura mare, dar nimeni nu o aude.
Durerea-i pătrunde-n suflet, mai amarnic o răpune
Mintea-i este rătăcită, gândul o trimite-n lume,
Prin străini ca să muncească, la copii s-aducă pâine.
Îi e greu să hotărască, de copii să se despartă,
Dar sărăcia-i apasă, le mănâncă a lor soartă.
Oftează. Îşi face curaj. Cu suflet frânt de durere
Îşi ia bocceluţa mama şi spunând la revedere,
Nu ştie unde se-ndreaptă, ştie că pleacă afară.
Îi e greu să se despartă şi de copii şi de ţară.
Dar necazul o împinge. Femeia pleacă departe,
Neputând să mai îndure, povara vieţii în spate.
Ajunsă în altă ţară, cu mintea ei rătăcită,
În mulţimea de pe stradă se simte şi mai pierdută.
Limba ţării n-o cunoaşte, cu cine să mai vorbească?
Cui oare să se-adreseze, ca să ceară să muncească?
Îndată ziua se sfârşeşte şi nu are adăpost
Aici simte că îi e, mai greu decât acasă a fost.
Într-un cotlon, lângă zid, femeia plânge şi oftează,
Tot gândind la cei de-acasă, vede cum se înnoptează.
În somnul nopţii care vine, visele o chinuiesc,
Din somn femeia se trezeşte şi strigă: vreau să muncesc!
O trăsură tocmai trece şi în dreptul ei opreşte,
Cineva din ea coboară şi cu blândeţe-i vorbeşte.
Ea ascultă speriată, dar nimic nu înţelege.
Omul pleacă. Ea rămâne. Cu multă frică se-alege.
A doua zi, în dimineaţă, omul din nou a venit.
Femeia, la cerşit plecase şi era de negăsit.
După înc-o zi pe stradă, disperarea-i şi mai mare,
Şi lipsită de speranţă, crede că noroc nu are.
Se-ntoarce şi se cuibăreşte în cotlonul "primitor"
Unde în tăcerea nopţii, de-acasă, iar îi vine dor.
Nici n-apucă să adoarmă, că din nou e căutată
De -acelaş bărbat de-aseară, însoţit acum de-o fată.
În multe limbi străine, fata interpret vorbeşte,
Ea tresare când aude, vorbindu-i şi româneşte.
Ce să facă? Să răspundă? Sau necazul o pândeşte?
Cu teamă de noua lume, în sfârşit se hotărăşte.
Cu gândul bun la Dumnezeu, şi cu frica-n sân răspunde:
-Eu sunt româncă şi doresc să muncesc, dar nu am unde.
După o discuţie cu omul, fata îi traduce.
Se gândeşte ce să facă, până la urmă se duce.
Cu un licăr de speranţă, sfioasă ea intră-n casă
Şi cuprinsă de căldură, încet pe bancă se lasă.
După ce e ospătată, să se odihnească-i zice,
Văzând-o cum este gata, de pe bancă jos să pice.
Tot nu doarme liniştită, mai multe griji o apucă:
Oare o găsi de muncă? Mâine unde-o să se ducă?
Cu dorul de copii în suflet, ea cu greu a adormit,
Încă nu ştia sărmana că norocul i-a zâmbit.
Când se scoală-n dimineaţă şi află ce i se spune,
Se bucură mult femeia că va câştiga o pâine.
Ştie că e mult de muncă, dar iubirea-i dă putere,
Pentru copii să adune, o cât de mică avere
Ar vrea ca timpul să zboare, să se întoarcă la copii
Cu banii adunaţi prin trudă să le facă bucurii.
Însă timpul trece greu. Femeia tot din greu munceşte
Dar, cu gând bun la Dumnezeu,, anul, uite, se sfârşeşte.
Dorul se mai potoleşte, când e sigură că vine.
În sfârşit, iat-o acasă, după un an şi mai bine.
Cu bucurie nespusă, pe copii îmbrăţişează,
Lacrimi picură obrazul, de oftat nu mai oftează.
Printre lacrimi şi suspine, mama la copii le spune
Că de-acuma, niciodată nu va mai pleca în lume.
Îşi strânge la piept copiii, îi sărută şi-i dezmiardă,
Pentru aurul din lume, nu vrea pe copii să-i piardă.
E crudă viaţa prin străini, şi pâinea e mai amară,
Nicăieri nu e mai bine decât la tine în ţară.
Din bătrâni îşi aminteşte, un proverb care spunea:
"Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea".
-Aici mamă v-am născut, aici e şi steaua mea.
Împreună vom trăi, câte zile vom avea.

poezie de Dumitru Delcă (16 iulie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru verde

Atât de verde e marea ochilor tăi mult prea trişti,
Şi-atât de săraţi sunt ochii tăi în mareea mării,
Că-mi trezesc în sufletu-mi trist un noian de nelinişti,
Mă fac să renunţ înc-odată la gândul plecării.

Mult mai de preţ ca gândul este-n noi iubirea vieţii,
Mult mai de preţ ca iubirea e verdele lăcrimând,
Mult mai de preţ ca lacrima-i verdele frumuseţii,
Mult mai de preţ pentru mine e viaţa ta şi-al tău gând.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea înclinată

Deasupra mării înclinate,
Deasupra orizontului,
Trudeşte nava.

Osul nasului ei cenuşiu ca ceaţa,
Inima ei aprigă ca marea,
Ea vine de la drum lung,
Ea pleacă la drum lung.

Deasupra mării înclinate,
Deasupra orizontului,
Ea trudeşte – aprigă ca marea, cenuşie ca ceaţa.

Ea este luminiţa verzuie din noaptea cenuşie.
Ea vine şi se se duce prin ceaţa mării.
Ea trudeşte deasupra orizontului înclinat.

poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradisu-i lângă mine...

Prind sclipiri diamantine şi în irişi şi retine şi din ochii mei, când vrei, poţi albastrul să îl iei...
Marea este generoasă şi să-i fur azur mă lasă, ca atunci când vrei să bei, să te-adăpi din ochii mei...
Într-un val se scaldă cerul, lângă mal e colierul verdelui ca de smarald, unde ochii, azi, mi-i scald...
La zenit e gânditoare şi-mi trimite doar o boare, cât s-o simt şi s-o respir şi albasrul să-i deşir...
La nadir nu pot ajunge, depărtarea mă înfrânge şi-mi închipui un ocean cu adâncul lui viclean...
Dar, de ce să plec departe, când am marea ce-mi împarte val cu val în flux, reflux? Cin' mai are-aşa un lux?
Marea mea cu taină-adâncă, cu sirene-n vârf de stâncă, nu te-aş da pe niciun vis, pe niciun alt paradis...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea cameră

acesta este cer
tamente peste zi colţul meu! spuse
macaronarul vorbind... friulana
înţelegând
prin mare o cameră tipică – adriatică –
pătrată, sărată
înţelegând
să-şi pună soţia şi copiii cu ochii să în
depărteze cu trufie parchetul
de stegar (salvamar) şi să calce
cu aere de struţi pe nisip
în ciuda avertismentelor "mare calmă..."
până spre masca de prânz – când
au decolat de acasă din Tri
este un vecin de origine slo
venă i-a spus că sigur vor fi vor servi
la Isola d'Istria la
all inclusive şi carne şi oase şi coamă
fluturată de mânz! –
marea e calmă, e-n colţuri: e camera
lor, a macaronarilor
şi
ei se extind cu pene pe nisipul fierbinte
deşi
unele tehnici în deghizare dau greş
aici, lângă mare...

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Eforie-n miez de toamnă

Marea e marea minune a vieţii
Şi'n orice anotimp e ca un vis,
Dar toamna, toamna'n timpul dimineţii
E-un vis ce nu mai poate fi descris.

Plaja primeşte-ncet sărutul mării,
Ca un amant pe-amanta lui
Şi în beţia dulce a'ncleştării
Se lasă lin în voia valului.

Străluce soarele ca'n toiul verii
Deşi în miez de toamnă ne aflăm.
Şi valul, dând de gustul mierii,
La plajă vine. Să-l lăsăm.

Plămânul submarin al mării
Respiră lung prin ceaţa ceţii...
Eu simt pe buze gustul sării
Şi'n suflet apriga dorinţă-a vieţii.

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

În marea linişte ce încă ne-nconjoară,
Din când în când se rupe un catarg.
Blestemul a căzut şi pentru a câta oară,
Am rămas iară şi izolaţi în larg!

Picior peste picior e aşezat destinul
Şi lumea întreagă pare că-i la fel.
Pe ape sunt şi-i prea departe ţărmul
Ce-şi ţine orizontul numai pentru el.

Mă îndoiesc de mine şi mă-ndoiesc de tine.
Mă depăşeşte gândul că vom fi pierdut
Şi ultima speranţă ce-n viaţă ne mai ţine,
Că mâine va fi şansa unui nou început.

Pe marea liniştii singurătatea mai înalţă
Din când în când regretelor un val,
Mi-ar trebui să mai aştept încă o viaţă,
S-ajung cu visul meu până la mal.

poezie de Adrian Silviu Mironescu
Adăugat de Dora Raducanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ai marea...

Să ai marea la picioare,
Să calci valul liniştit
Şi vrăjit, pe ţărmul zilei
Să priveşti spre răsărit.

Să ai marea la picioare,
Într-o vară de poveste,
Bucuria marea-a mării
Doar în sufletul tău este!

Să ai marea zbuciumată,
Valul să te biciue
Şi s-asculţi, ca niciodată,
Dorul cum se tânguie!

Să ai marea la picioare,
Dragostea-n esenţa sa
Şi tu însuţi să fii mare,
De iubire, undeva...

poezie de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viaţa îţi întoarce spatele şi te târâie dupa ea, nu-ţi mai rămâne decât să speri că i se va face milă şi se va întoarce cu faţa către tine să te îmbrăţişeze şi să-ţi mângâie rănile.

Bianca Crăciun (6 februarie 2014)
Adăugat de Bianca Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul Franţei burgheze

Unde este marea Franţă?
Ce văd ochii, te sfâşie.
Oh! neroada burghezie,
Şi trufaşa ignoranţă.

Cerul este de leşie.
Un linţol pentru speranţă,
Unde este marea Franţă?
Ce văd ochii, te sfâşie.

Între minte şi prostie
S-a scurtat orice distanţă. --
Vrut-au toţi egali să fie,
Şi sunt toţi, cu siguranţă. --
Unde este marea Franţă?

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rostul vieţii

Cu tandreţi şi mângâieri
Faci tristeţea să tresară,
M-ai pupat, parc-a fost ieri,
Deşi este... de-astă vară.

Afară e frig şi ger,
Dar în suflet am căldură,
Gândul tău, plin de mister,
Face miere şi din zgură.

Nu distanţa, evident,
Este rodul despărţirii,
Nici măcar impediment
Când faci monument iubirii.

Cu o vreme-atât de rea,
Iarna asta prelungită,
Chiar de face viaţa grea,
Nu ne duce în ispită.

Trăim totul îndoit,
Nu interesează costul,
Doar aşa ne e sortit,
Altfel nu-i văd vieţii rostul.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când pleacă de acasă, relaxează-te puţin, pentru că atunci când te vei întoarce la munca ta judecata îţi va fi mai sigură. Mergi la o oarecare distanţă pentru că atunci, munca va părea mai puţină şi mai mult din acesta va putea fi evaluată dintr-o privire şi lipsa armoniei şi a proporţiei vor fi mai uşor de observat.

citat celebru din Leonardo da Vinci
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iedera

Iedera care se-ntinde
Pe pământ, rămâne slabă,
Toţi o sfarmă cu piciorul,
Şi ea veştejeşte în grabă,
Dar, când iedera se-nalţă,
Tot mai sus şi mai umbroasă,
Cine-o vede, o iubeşte,
Lăudând-o, că-i frumoasă.

Astfel omul, când rămâne
Numai pe pământ cu gândul,
Toţi îl ocolesc, cu mâna
De departe arătându-l.
Dar când omul îşi înalţă
Gândul către Cer mereu,
Îl iubeşte toată lumea
Şi-i ajută Dumnezeu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea şi mintea

Marea este agitată,
Mintea este tulburată,
Marea se mai linişteşte,
Mintea la multe gândeşte.

Marea caută odihnă,
Mintea nu mai are tihnă:
Patimă, patos, ardoare,
E mereu iscoditoare.

Marea are pasiune
Mintea are raţiune,
Nimfa mării e femeia,
Gândirea minţii-i ideea.

Marea-adoarme fiii noştri,
Somnul minţii naşte monştri,
Şi nu marea e-întrebarea,
Ci mintea, iscoditoarea.

Marea are taine multe
Cine ştie s-o asculte?
Mintea păstrează mistere,
E mereu de-altă părere.

Marea o poţi evita,
Mintea e mereu a ta,
Închide în ea secrete,
Are dorinţe, regrete.

Marea este ţărmurită,
Mintea este nesfârşită,
Marea o pierzi şi-o găseşti,
Mintea n-o mai dobândeşti!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nisipul rece

Dă-mi mâna, sufletul meu
Alerg nisipul umed, rece
Fără ajutor nu-l pot trece,
Trec fiori, pasul este greu

Atinge gândul cu un sărut
Izvor, apă sărată cântând...
Apa macină nisipul urlând,
Vioara cântă, glasu-i pierdut

Pe mal, iubire, primul sărut
Marea iubeşte valul mereu,
Suflet bun, eşti gândul meu,
Nisipul ţărmul nu l-a pierdut

Pluteşte gândul tău pe val,
Unduie melodia unui cobzar
Spirituală melodie de vioară,
Dans, val după val, marele bal

Înaintez, nisipul umed, rece
El zboară ca notele-n vioară,
Dansez acum ca prima oară
Nisipul rece începe să sece...

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!