Remuşcări

E ceasul prea târziu se pare
să mai oprească acest timp
şi timpul este ca o mare
cu valurile lui din chip.

Şi frunzele cândva de verde
pline de viaţă au mai fost,
acum e toamna şi se vede
pe unde umblu fără rost.

Cu mâinile în buzunare
şi cu paltonul încheiat,
privesc un cer şi o cărare
pe care des le-am mai umblat.

Sus este luna, jos pământul
şi între ele sunt doar eu,
mai e o linişte şi vântul
şi paşii mei şi Dumnezeu.

Mă-nchin la cerul plin cu stele
şi mă gândesc cum a trecut,
pe marea mea multă durere
ce n-am crezut-o şi văzut.

E ceasul prea târziu se pare
să mai îndrept ce am făcut
şi limbile nu au răbdare
şi mă lovesc şi-s abătut.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai fost?... esti?

Sa plang ceva ce n-am avut,
Mireasa-mi pare in trecut,
Cu-n chip de mult uitat,
Pacat a fost? Si m-a lasat?

In ochii imi vad trecutul,
Unde ma duce gandul,
Un vested chip privesc,
Sunt eu? Nu ma zaresc?

Asa de tanar par... am fost...
Cu-n chip batran... e rost...
Si viata-mi pare mult,
Ai fost? Sau doar ma ascult?

Tu... ai fost?, tu esti?
Imi pare ca-mi traiesti,
Singura... cu-n gand,
Lacrimi sa-mi vezi curgand

poezie de Dorin Teodorescu
Adăugat de Dorin Teodorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apăsarea timpului

Cât este ceasul, să-mi spună cineva
De limba mică noaptea o indică
Dacă limba mare e pe undeva
De nu se poticneşte şi-ncă riscă

Prin geam nu văd decât prin întuneric
Nu văd limbile cum trec după program
Aud vântul, îl aud trântind puternic
Frunzele cum se lovesc de caldarâm

Să-mi spună cineva doar cât e ceasul
De este miezul ceasului robotic
De ticăitul lui îmi e opusul
Vremurilor ce s-au scurs haotic

E oare rotunjimea jumătate
Jumătate din cadranul lui zbătut
Să-mi spună cineva cât va mai bate
Apăsarea limbilor cât m-au pierdut

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Târziu târziu târziu, târzie este ora, târziu prea târziu, şi putred anul;
Duşmănos vântul, amară marea, cenuşiu cerul, cenuşiu cenuşiu cenuşiu.
O Thomas, întoarce-te, Arhiepiscope, întoarce-te în Franţa.
Întoarce-te. Îndată. Neauzit. Lasă-ne să pierim în linişte.

poezie de T.S. Eliot din Moarte în catedrală. Femeile din Canterbury dezvăluie temerile oamenilor de rând
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti tot aici

Ai îmbătrânit de-atunci
Şi frunzele au riduri îngroşate,
Nu ne-am văzut de-atâta timp
Acum ai crengile împrăştiate.

Eşti tot aici, nu te-au tăiat
Acei ce inimă nu poartă,
Dar parcă acum eşti mai înalt,
Se vede vârful cum se-apleacă.

Pe scoarţa veche ai crăpat
Şi crăpăturile sunt dese,
Dar încă înfloreşti îmbujorat
Şi-mi pare mie să nu-ţi pese.

Mă vezi, eu sunt, da, m-am schimbat,
Îţi mai aduci aminte timpul,
Când adormeam doar mângâiat
Mi-acopereai cu flori veşmântul?

E mult de-atunci, dar n-am uitat
Şi dorul m-a chemat la tine,
Sunt argintat şi supărat,
Sunt singur şi nu-mi este bine.

Am să rămân să-ţi povestesc,
Avem o noapte înainte,
Doar dacă nu te plictisesc,
Cu a mea poveste în cuvinte...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer străin - Lume pustie

Străin Cer, străin Pământ, străin trup de,, sfânt",
nu-i,, gând" fără de răspuns, nici timp de omorât
(iertat), nu-i cale de reîntors viaţa la ce-a fost...
nu-mi amintesc, nici nu am cui să cer răspuns!

Gândul meu... simţirea mea... gându-i fără de
simţire, simţirea... fără conexiune, în derivă... Eu
şi Lumea, totul pare a pustie, totu-i fără,, viaţă",
vraja... farmecul ori cântul ploii, sunt tăcute...

Moartea vie, fantomatică, domină natura lipsă,
latura umană...,, terfelită" între vieţi, timpuri fără
de 'nţeles, glas de prunc ţipând în vis, încă
nenăscut, mama lui încă... se zbate între vieţi!

Pare a vis fără de noapte, pare a somn între
vieţi, acum e linişte, chiar prea multă linişte, nu
mai plouă, nici nu ninge, nici a viaţă nu se
simte, parcă totu-i negru, chiar e negru, chiar...

Chiar e noapte, seară târzie, e chiar iarnă... iarnă
fără de poveste, chiar prea multă linişte,
lipseşte... glasul iernii, glasul... suflul vântului,
lipseşte albul zăpezii, lipsesc toţi oamenii!

Timpului... veacurilor le-a trebuit o clipă să
schimbe rânduiala lumii, lumii i-a trebuit milenii
ca 'ntr-o clipă să cadă... să prăbuşească Cerul,
şi să aducă lumea într-un război tăcut... al lor!

Doar război, doar oameni, dincolo e,, pace", nu
s-ar putea spune, dincolo e pace, n-a scăpat
ceva neatins de talpa lumii, poate doar Luna,
dar, încă nu ne spune, ea e sigura la,, locul" ei!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur aşteptând toamna
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii -- îţi spune.

Printre potecile luminate de lună
Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gări,
Ca un tren fumuriu în care urci fără să ştii,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţarmul.

Iată vezi copacii ce te-au îmbrăţisat odată cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul,
Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu...

Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele,
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc.

Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră -- baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.

Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.

Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,

Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte -- spune-mi,
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută -- spune-mi,

Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului,
El este cel care cheamă, el este cel care plânge -- ascultă,
Te iubesc, te iubesc -- îţi spune. Să nu întârzii -- doar atât îţi mai spune.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soluţie

Toate mi le-am dus la capăt,
să mai lupt? N-am pentru cine,
multe am făcut şi-s bune,
altele îmi sunt doar urme.

Le voi părăsi pe toate
şi-un drum nou îl voi începe,
îmi voi lua traista în spate,
paşii pietre să-mi înţepe.

Voi căuta un loc anume
liniştit şi mai la vale,
unde sunt un fără nume
cu vântul pupându-mi poale.

Să mă caute pe coclauri
dorurile părăsite
şi iertându-mă cu lauri
nu vor fi împăciuite.

Într-o oază mă voi pune
şi trecutul las să umble,
o nevoie să-mi adune
rănile cute pe tâmple.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mintea îţi hibernează

Timpul meu s-a consumat.
Acuma am adăstat.
Stau pe bancă şi privesc
Tinerii cum se iubesc.

Altădată, nu amu,
eram şi eu tânăr, nu?
Dar amu,
ei sunt tineri,
iar eu nu.

Cândva umblam hai-hui prin ţară.
Eram un fel de pierde-vară.
Duceam o viaţă uşoară,
Credeam că şi porcul zboară.

Un timp a fost cum am vrut eu.
Credeam că-aşa va fi mereu.
Şi îmbătat de prea mult lux,
Pe căi greşite am ajuns.
Mult prea târziu am constatat
Că am greşit cu-adevărat.
Că am avut mintea uşoară
Când am crezut că porcul zboară.
De nimic n-am ţinut seamă.
Acum, iată-mă, dau vamă
Pentru tot ce n-am făcut,
Dar şi pentru ce-am făcut.

Când mintea îţi hibernează,
Viaţa-i aspră. Te taxează.

poezie de Dumitru Delcă (august 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Cine fuge, nu stă-n loc
Şi nu-l poţi prinde deloc?
N-are formă, doar măsură,
N-are mâini, n-are nici gură.

Doar ceasul prins în perete
Nu prea pare să-l regerete.
De la noi ar vrea să plece,
Mult prea repede el trece!

Acum ştiţi! Doar Timpul este
Cel ce fuge fără veste,
De aceea-i preţios,
Să nu-l pierdeţi de prisos!

poezie de Simona Epure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezent

Prea îmi era gând inima,
Prea timp picioarele
Şi prea durere trupul
Şi visam
Cu prea mare viteză
Idei îndoite egal
Mirosind prea verde
A glas de nor.

Aş fi vrut
Să-mi ridic statuie
Dar prea înaltă
Mi-ar fi fost atunci
Treapta
Şi prea împietrită
Amintirea;

Sunt prea eu,
Prea acum,
Prea concretă.

poezie de Felicia Mariana Oprea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limpede

Să spun că pomul e albastru,
să spun că-i roşu şi nebun,
să spun că tot ce e sub astru
este de-un altfel şi oricum!

Să spun că nu mi-e rădăcina
înfiptă în acest pământ,
să spun că mamă îmi e luna...
să mă iertaţi, nu pot să spun!

Eu încă văd cu claritate,
eu încă văd aşa cum sunt,
văd pomul pom şi le văd toate
aşa cum sunt şi cum rămân!

Se pare că acum la modă
esenţa e în a truca,
se pare că acum e totul
transfigurat în altceva!

Mă chinuie acest dezastru
de-a spune totul cum nu e,
eu încă văd marea albastră
şi fluturele, fluture

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se pare că a venit toamna

Se pare că a venit toamna
Să întomneze pe la noi.
Număr frunzele rămase în copaci
Şi restanƫele de astă vară.

Se pare că a venit toamna.
Ne amăgeşte cu spectrul cromatic
Şi noi suntem iarăşi nepregătiƫi,
Ne mai doream o zi, vacanƫă de vară.

Se pare că a venit iarăşi toamna,
Şi poate ne-am obişnui cu ea,
Dacă şi numai dacă ne-ar promite
Că după vine iarăşi vara...

A fost prea cald în inima ta,
A fost prea frig în inima mea,
Şi-a mai venit odată toamna,
Pe nepregătite, aşa cum e ea.

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi este trunchiul...

îmi este trunchiul ofilit pe frunze,
în el sunt scorburi de dureri
şi rădăcina toată plânge,
fără lăstari mă tem că pier

îmi este trunchiul fără nici o floare,
ici colo frunze ruginii,
trec peste el vâltori de oarecare,
rezist, dar cât? e greu a ştii

îmi este trunchiul prins de o scânteie,
cândva, de mult, puiet a încolţit,
l-acopăr cu a mea putere,
de iernile cu ger cumplit

îmi este trunchiul aşezat spre cerul,
albastrului prea infinit,
în el mi-e taină, luna mi-e misterul,
atâtor clipe care le-am trăit

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

În fiecare dintre noi există moarte si iubire când ceasul tace şi zeii vor să vindece rana
ne-am născut prea târziu sau mult prea devreme
eu sunt mut,
tu aripă din care odată a curs apa şi sânge
hai nu ştii că e dimineaţă şi fluturii se scaldă în lumină?
tâmpla mi-a amorţit pe glezna ta ca florile tomnatice în acordul de frunze prea departe
ascultă apa umbrită din care soarele urcă la cer azi fără fluturi, fără curcubee se ascute vântul, doar pe el ascultă-l, pe bunul meu prieten cu care am îmblânzit şerpii cu o nuia de argint şi acum plec pentru tine în cuvinte.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă fură în gândul Său

mă fură Dumnezeu în gândul Său,
îmi cerne zilele ferit de tot cei rău,
îmi pune drumuri înainte,
să le străbat cu luare-aminte,
mă fură uneori dintr-o strânsoare,
chiar dacă sufletul mă doare,
aşează peste mine zilele ce vor să vină,
pline-n lumina lui de tainică odihnă
şi-ncearcă să-şi coboare calde raze
şi mă împinge către roze oaze

mă fură Dumnezeu în liniştea-i deplină
şi mă aşează să primesc lumină
şi mă aşează unde-i este rădăcină
şi mă absolvă dacă am vreo vină
şi din iertările ce mi le dăruieşte,
învăţ timid şi înţeleg că mă iubeşte,
învăţ să iert şi eu la rândul meu,
pe cei ce îmi greşesc o dată sau mereu,
învăţ să mângâi firi întortocheate,
pierduţi în negrul ce-i învăluie în noapte

mă fură Dumnezeu şi totuşi fac greşeli,
păcat că aflu uneori târziu şi-s aiureli,
sunt o ambiţie pornită într-o clipă,
îmi cer iertare că am judecat în pripă,
îmi cer iertare şi încerc să mă îndrept,
îndrept unde în gând n-am fost un înţelept,
îndrept că mă abat rostind la judecăţi,
punând pe semeni pete în prea multe dăţi,
mă fură gândul în iertările divine,
văd cu tristeţe răul ce se-ascunse-n lume

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-a fost nu se mai poate...

mi-e dor de tine draga mea,
mi-e dor de-a noastră tinereţe,
de focul care ne ardea,
de tot ce azi nu ne mai este

e totul vis şi nu mai ştiu,
de-a fost vreodată a mea poveste,
la ceasul ăsta de târziu,
îmi deapăn totul şi nu-mi tace,

mă doare trupul de-amintiri,
mă dor săruturile tale,
le simt şi-acuma fir cu fir,
pe iarba bătrâneţii goale

mi-e dor de tine draga mea
şi-acum adorm în gând cu tine,
e mult de-atunci şi aş mai vrea,
să-ntoarcem timpul care vine

dar ştiu că totu-i fără rost,
căci timpul ăla e departe,
e mult de-atunci şi-aşa socot,
ce-a fost atunci nu se mai poate

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvor cu apă dulce

E bine de stiut ce a fost
Viata să o trăim cu rost
Ce vrem să stim de la nceput
Să lăsăm timpul ce ne-a durut

Tu ai trecut prin viaţa mea
Să te gândesti eu te-as ruga
Grăbit cum ceasul face rundă
Tu te-ai oprit doar o secundă

Doar vântul lasă-n a ta urmă
Picuri de ploaie ce cad si răsună
Cu umbră rece mă săgeţi
Imi spui cuvinte si mă cerţi

Că umblu goală prin perdele
Si scutur praful greu din ele
Si am ajuns mereu sa te visez
Oglindă-mi esti cu ochii tăi cei verzi

Legat ai fost printr un ombilic
Că te am iubit acum îţi zic
Tu stii că fără iubire in viaţă
Si fără dragoste speranţă

Nu suntem oameni nici chiar fulg
Rămânem doar văpaiea unui rug
Si tu imi spui că ţi stau în cale
Că am picioarele prea goale

Că salt dansez aud o melodie
Si că mă joc de a trestiea mladie
Vrei cum bate vântul să tresar
Usor tu treci nu ai habar

Acum eu libertate-ti dăruiesc
Privesc un gol te las si-ti spun trăiesc
Eu sunt izvor cu apa dulce
Si dor mereu eu îţi voi duce

Peste lespezi reci de piatră
In trecere mă voi rostogoli
Voi trece lin voi curge si voi trăi
Iar apa limpede de vrei s-o treci
Piciorul tău atinge pietrele rămase reci!

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare de prea multă poezie...

Am constatat cu-ngrijorare că versul meu nu vă e drag
V-am plictisit şi rău mă doare, că doar câţiva mai sunt în prag...
Şi ca urmare, iau măsura ce se impune, nu mai scriu
Decât la lună-o poezie şi poate chiar şi mai târziu...

Tristeţera mea nu e benignă, ştiu că v-aţi săturat de ea
Dar ea e-n mine şi ştiţi bine că n-am să mă despart aşa
De-odată, niciodată, căci este-n soarta mea şi ştiţi
Toţi cei acei ce de-ani de zile, în orice clipă mă citiţi...

De fapt, firesc chiar mi se pare, că scriu prea mult şi nu-i normal
Să vin cu versurile-n ploaie şi să v-acopăr cu-al lor val.
Eu scriu fiindcă aşa mi-e bine şi mă retrag unde doar eu
Mă sfătuiesc în poezie, la margine de Empireu.

Am universul meu sihastru, unde n-aud şi nici nu văd.
Acolo cerul e albastru şi niciun nor nu întrevăd...
În versuri sunt cea mai frumoasă şi nu am vârstă, nici nu mor
Doar, uneori mă răscoleşte de tine, toamna mea, un dor...

Îmi cer iertare pentru toate poemele ce vi le-am scris
Şi sper să îmi respect cuvântul şi să mai scriu cât am promis...
Că ce-i prea mult nu este bine, devine agasant, vetust
Iar eu nu vreau ca dezolanţa de la cei dragi, nicicând s-o gust...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine eşti?

Cine eşti tu să mă cerţi în fiecare noapte?
Ce vrei? Nimic! Atunci de ce vorbeşti?
De ce strigi la mine când dorm?
De ce nu mă laşi să mor
Dacă tot sunt un mort-viu,
Dacă umblu pe străzi încătuşat şi plin de panglici la gât...
De ce nu mă laşi să mor?...
Am vrut să zbor şi am căzut.
Am vrut să calc şi am fost strivită ca o mărgea fără culoare
Am vrut să poposesc în inima cuiva...
Dar am fost privată de trăiri.
Am fost moartă, apoi vie, iar acum sunt: moartă din vie.
Umblu între cele două lumi, aidoma îngerilor.
Nu am nici o treabă,
Decât să privesc gerul pe care nu-l mai simt.
Să admir ceasul fără a-l trezi.
Am adormit, cu florile unui luminos miracol de stele.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna iubirii

E prea târziu pentru noi doi
Cad frunzele iubirii,
Şi noi suntem la fel de goi
Ca pomii cenuşii...

E toamnă rece între noi
Adie vântul despărţirii,
Şi-n ochii noştrii sunt doar ploi
Ce ne aduc pustii...

Şi-am vrea s-aducem înapoi
Uitată clipă a fericirii,
Dar din trecut se nasc strigoi
Ce se opun iubirii...

poezie de Crina Cosoabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!