În stele se caută...

Domnule Păunescu
în stele se citesc poeme?
Vreau să-ţi scriu despre lumea
de jos!!!!
Vreau să-ţi scriu despre Pământul
şi Cerul sătui de-ntunericul din noi!
N-am întrebat heruvimii dacă te cunosc!
Dar vreau să-mi deschidă Cerul să-ţi las
un poem.

Prin carnea noastră intră Toamna
Cu ceaţa nerostirilor din ea
Lăsându-ne liber arbitru
S-alegem viaţa în Hristos ori nu.

Observ că lumea e nebună
Alege sicrie în loc de poame
Se plimbă goi prin crizanteme
Cu vorbe reci doar de ocară.

Prin frunze arămii sunt beţi
Întinşi în limbile de patrupede
Linşi şi iubiţi de câini hoinari
Înfometaţi de proaspeţi boschetari.

Pe bănci Iubirile sunt oarbe
Sunt doar fantome cu depresii
Sunt vase ce-au iubit amar
Pierzându-şi inima şi Crezul.

În ochii pribegiţilor observ
Lumini de candele şi lămpi
Aprinse de moment să-şi vadă
Poteca plină doar cu umbra lor.

Bolnave umbre umblătoare
După o pâine şi un ban
Pierduţii copiilor râzând Satanic
Crinii ce umbresc astăzi Pământul.

La umbra crinilor stau mulţi
Înlăcrimaţi şi fără de soluţii
Saci plini de boli şi suferinţe
Ţinuţi de Dumnezeu şi doctori.

Unii sunt gheme de oftaturi
Înecaţi în galbenă urină
Părinţi ce-au copt pita copiilor
In suflet şi-n cuptoare de argilă.

Alţii sunt cadouri pentru Toamne
În păturile frunzelor din stradă
Foşti măgăruşi ce-au construit palate
Pentru bucuria trandafirilor născuţi.

Salcâmi tăiaţi sunt unii oameni
Ce-au fost folositori cândva
Adevărate mângâieri in ape
Răcoritori in arşiţa problemelor.

Domnule Păunescu
În Cer se cântă şi se bea?

Aici toţi pruni sunt pe ducă
Şi strugurii asemeni prunelor
Toţi amărâţi fac o ţuică
Dar de orfani nu se-ngrijeşte nimenea.

În lume sunt odăi cât are Cerul stele
Pline cu lemne de tot soiul
Alergice la inimi adunate
Din străzi si din containere mizere.

Şi totuşi Soarele astăzi răsare
Lăsându-şi pletele pe lume
Dar fără multe vorbe şi îndemnuri
Să luăm din el răbdarea şi căldura.

Şi totuşi mai primim lumina
Din Luna ce se miră şi îndură
Toţi prunci transformaţi în lupi
De Duhurile aroganţei şi-a mândriei.

Miroase a ciumă peste tot
Inimile lăstarilor sunt bube coapte
Ţin în ele droguri şi minciuni
Nebunii ce vor sfârşi Pământul.

Viaţa a devenit o căruţă pierdută
Plină cu proşti şi atei însemnaţi
Clovni tăiaţi pe trup şi pictaţi
De cei ce slujesc Lui Mamona.

Prin grădini se ascund milioane
Ochi de femei îngheţate de frig
Fostele iubite şi neveste frumoase
Ce-au fost oglinda unor bărbaţi.

Văd peste tot monştrii şi lupi
Hoţi de oxigen şi lucruri deşarte
Cu chipuri cosmetizate frumos
Să-ţi întunece mintea şi văzul.

Mi-e frică de tot ce mă înconjoară
Poeţi prunci haimanale şi câini
Încoronaţi şi poleiţi de Satana
Să strălucească pe micul ecran.

Mi-e teamă de întunericul din ei
Scos în slove urlet şi scâncet amar
Înşelătoare versuri şi sunete născute
Pentru a conduce lumea spre Iad.

Domnule Păunescu
îngerii citesc poeme?

Vreau să rupi din mine o strofă
Măcar una să o reciţi cu mult Har
Să mă liniştesc eu şi unii fluturi
Ce respiră Toamna cu iubirea din ei.

Domnule eşti viu?
Eu ştiu că poeţii nu mor!
Ei continuă să scrie versuri pe pânza
Celui ce aruncă stelele din Cer.
Ah, mi-a picat una pe buză!.... Şi-acum te iubesc!
Am scris acest poem... gândindu-mă la tine!!!
Dumnezeu mi-a deschis şi astăzi inima!!! Mulţumesc
pentru tot!

poezie de Adelina Cojocaru (4 octombrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să lăsăm poeţii să viseze

Din cioburi eşti făcută astăzi
Iubita mea, dorită de mulţi alţii,
Tu ce mi-ai făcut atâtea vrăji cu ochii
Prefăcându-mi inima în candelă nemuritoare.
Din sticlă eşti făcută astăzi
Tu, ce mi-ai fugit cu altul,
Femeia ce mi-a pus un foc în piept
Să ard dorindu-te numai pe tine.
Şi cât te-au strâns in braţe, alţii,
Nu au putut să te-ncălzească
Privesc la tine şi mă minunez, amar,
În ce te-au transformat toţi lupii, ce-au
muşcat din tine.
Ia seama, te iubesc şi-acum femeie,
Pot să-ţi dăruiesc întreaga viaţă,
Dar pun o singură condiţie
Să mergem în faţa Celui ce sfinţeşte
Adevărul şi Iubirea.
Şi-apoi, să nu priveşti în urmă la ce-a fost
La braţul meu să mergi fără de teamă
Lăsându-ţi capul pe-al meu umăr
Cât o să să-ţi lumineze ochii Domnul.
Să nu te-ntorci nicicând la poarta
În care te-am găsit de gheaţă
Acolo sunt doar lupii visători şi însetaţi
De frumuseţea şi licoarea pocalului, ce se
oferă să-ndulcească trecători poeţi.
Să lăsăm poeţii să viseze! Să scrie poezii despre
alte trupuri de femei explorate,
Să-şi termine cerneala şi viaţa pe foi
Pentru o carte ce-o să ajungă în beciurile caselor
deşteptând păianjenii din somn.
Să lăsăm poeţii să-şi vândă cărţile! În timp ce noi
vom respira timpul iubindu-ne prin poale de frunze,
Poale încinse de soare ori îngheţate de ger
Trecătoare, asemeni vieţii acesteia.
Să lăsăm poeţii să viseze, iubito! Priveşte la mine,
în chipul meu ai să vezi răsăritul şi-apusul soarelui
nemuritor, ce-o să te iubească atât cât Dumnezeu
are milă de noi şi de acest pământ.

poezie de Adelina Cojocaru (8 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să vă spun....

N-am să vă spun pe cine am iubit,
N-am să vă spun câte păcate am făcut,
N-am să vă spun numele si vârsta păcătosului
Pentru care mi-am întristat Mângâietorul in fiecare ceas.

N-am să vă spun ce nume a primit de sus,
N-am să vă spun de crede in Isus Hristos,
N-am să vă spun câte dureri am scris şi înălţat
Pentru acest nebun-frumos iubit de Dumnezeu prin mine.

Daa, prin mine!!! Am murit şi-am înviat în versuri
O mie de poeme am tot scris plângând,
Am unit de-atâtea ori pământul cu doi ochi albaştri
Ucigându-mi rând pe rând din mine anotimpuri.

În ele era tot-viu Hristos şi îngerii înlăcrimaţi
Martori la fiecare respiraţie şi recele pumnal,
Înfipt de mii de ori în dragostea Lui Dumnezeu
Cu ploi de lacrimi nesfârşite şi-amarele oftaturi.

N-am să vă spun pe cine am iubit,
N-am să vă spun de merita a-mea iubire,
Dar recunosc că am ucis din mine bucuria
Vărsată de-al meu Tată cu minunatul Har.

Daa, în mine a turnat răbdare şi iubire,
Uitare şi iertare pentru toate câte-am scris,
Lungi versuri in care mi-am ucis pacea şi timpul
Două daruri de la Dumnezeu ce-mi ţine viaţa.

N-am să vă spun pe cine am iubit,
Dar ştiu că sunt şi alţii rămaşi la fel ca mine,
Blânzi păcătoşi ce-şi scriu şi-acum iubirile pierdute
Cu lacrimi nesfârşite şi mâini închinătoare spre Hristos.

N-am să vă spun pe cine am iubit.... nu are importanţă!
E-un păcătos la fel ca mine! E tristul ce mă plânge pe ascuns
Cu inima, cu amintirile, cu ochii, dar nepriceput
A se-nchina în versuri spre Cel ce a născut Iubirea.

N-am să vă spun pe cine am iubit, dar am iubit!
Iubesc şi nu am vindecare! Iubesc şi sunt un trecător
Un trecător bolnav ce a murit şi-a înviat în mii de versuri
Un neiubit în ochii pământenilor cu inimile reci.

N-am să vă spun pe cine am iubit!
Dar azi am înţeles că prima mea iubire
A fost mâna dreaptă ce-a slăvit Mângâietorul
Închinându-se cu Unul, din Sfânta Treime.

poezie de Adelina Cojocaru (septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru

Isus, Cuvântul întrupat,
În lume la noi a venit.
Era divin, adevărat,
Dar pentru mine S-a smerit.

Pe mulţi din lume i-a chemat,
Le-a zis să vină şi să vadă
Cum viaţă nouă le va da
La cei ce-n El vor vrea să creadă.

Şi Simon L-a urmat pe El,
Crezând că El este Hristos.
Şi-a fost schimbat de Dumnezeu
Şi din păcat a fost el scos.

De-atunci el nu mai este Simon,
Ci Petru este el acum,
Iar viaţa lui este lumină
Trecutul lui deja e scrum.

Vreau să-ţi spun: şi eu sunt Petru!
Şi viaţa mea El a schimbat!
Nu mai sunt Simon! Da, sunt Petru,
Căci Simonul a decedat!

Nu mai sunt rău, ci bun eu sunt!
Nu sunt curvar! Ci sunt fidel!
Nu sunt beţiv! Veghez crezând!
Nu-s păcătos! Iertat de El!

Nu mă răzbun, vreau să fac bine.
Nu-s mânios, ci sunt om blând.
Şi vreau să-ţi spun astăzi şi ţie:
Simon să fii cât ai de gând?!

Nu ezita să fii schimbat.
Urmează-L astăzi pe Mesia!
Vino la El să fii salvat.
Primeşte astăzi veşnicia!

poezie de Adrian Blajinschi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nu ştii...

Într-o zi mânia Lui Dumnezeu o să facă sul cerul
Şi-atunci toţi oamenii vor chema munţii şi florile in ajutor
Vor cere protecţia lor peste trupuri dezghiocate de păcate
In care Sfântul Duh nu a fost prezent nici măcar o secundă.

Într-o zi Mângâietorul o să-şi lase Duhul Sfânt pe pământ
În timp ce toţi oamenii vor alerga după El prin vânturi tăioase
Vor cere privirea miloasă şi atingerea Celui cu inima dulce
Ce poate să ierte păcatul şi să înnoiască sufletele mieilor rătăciţi.

Într-o zi Soarele o să îngenuncheze tot neamul în foc
În care unii vor sta răcoriţi de scutul Domnului plin cu apă
Un scut ce o să strângă în el doar trupuri ce-au stat in ascultare
Cu minţile şi inimile fără de pofte lumeşti ce-au aprins mânia Olarului.

Într-o zi Luna o să lege tot cerul de umerii unor credincioşi
Ce nu au judecat şi nu au hulit numele Tatălui ce a înviat Hristosul
O să facă din ei îngeri cu aripi ce vor strânge stelele în Rai,
În timp ce alţii vor avea parte de întunericul şi flăcările din fundul Pământului.

Într-o zi vom sta cu toţii înlăuntrul unui ochi de Tată Bun
În care se vor cerne pe rând miei botezaţi şi nebotezaţi
Prunci ucişi, beţivi şi curvari, nebuni şi smeriţi, mândrii şi goi
Pentru judecarea Păcatului Alb (omiterea )despre care nu se
vorbeşte.

poezie de Adelina Cojocaru (3 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori iubita mea

Am să-ţi mai scriu din când în când
Să nu te superi, doar în gând
Doar despre cum ne-am cunoscut
Despre imagini ce-au trecut

Sunt clipe ce-au părut un vis
Sunt amintiri de care-am scris
Ai apărut în viaţa mea ca din senin
Nu mă-ntreba de ce tu eşti al meu destin

Aş vrea să ştiu ce îţi doreşti
Să ne vedem doar să vorbim
De întâmplări ce le-am trăit să ne amintim
Sau vrei să-mi spui că mă iubeşti

Stau şi mă gândesc dacă e vis sau realitate
Atunci când tare inima îmi bate
Când totul se petrece cu multă voluptate
Cred că trăim o altă realitate

Iar uneori când mă mai bănuieşti
Din nu ştiu ce motive
Că viaţa ce cu mine o trăieşti
Ar îmbrăca şi forme mai fictive

Nu vreau să fi un martor trist
În faţa unui acatist
Ce-l dau în mod eufemist
În jurământul meu pe Crist
 
Vezi tu iubita mea
Atât de dor îmi e de tine
Şi nu mă pot doar lamenta
Te vreau aici, chiar lângă mine

În clipele când te tot strig
De disperare şi de frig
Chiar dacă este vară-afară
Trăiesc în lipsa ta, o vreme glaciară

Mai ţine-mă în braţe strâns
Te rog nu mă lăsa în plâns
De mine să întrebi cândva
Când îţi faci timp sau poate,
Uneori iubita mea
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Detaşare absolută

Stau şi privesc
Cum lumea se frământă
Cum toţi sunt trişti şi fără chef trudesc
Cum astăzi şi speranţa pare frântă...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum unii mor de foame
Cum alţii tot mai mult se îmbogăţesc
Cum pe Pământ sunt mii şi mii de drame...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum încă sunt războaie
Cum inimile încet se împietresc
Cum nici iubirea nu le mai înmoaie...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum ne-avântăm spre stele
Cum sume mari de bani se cheltuiesc
Cum unii au ajuns doar os şi piele...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum mulţi se nasc şi mor
Cum alţii fără niciun rost trăiesc
Cum viaţa trece iute ca un nor...
Stau şi privesc.

poezie de Octavian Cocoş (1 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vreau...

Să vreau să-ţi fiu ce nu ţi-am fost
Din prea puţinul vieţii rost,
Să-ţi dau din tot ce nu-i al meu
Aici, acum, oricând, mereu.

Să vreau să-ţi fiu un tainic dor
Atât cât sunt şi-atât cât mor,
Să vreau să-ţi dau crezare iar
Din ce mai sunt şi ce nu par.

Să vreau să-ţi spun ce nu ţi-am spus,
Regrete de-au venit s-au dus,
Să vreau să-ţi dau din ce nu am
Măcar puţin din ce puteam.

Să vreau să-ţi cer ce n-am iubit
Din ce-am trăit şi n-am trăit,
Să vreau să-ţi fiu şi nu aş vrea
Din tot ce-a fost şi ar părea.

poezie de Sibiana Mirela Antoche din Buchetul de iubire
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi vreau să-ţi scriu, iubito...

Azi vreau să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem,
Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem,
Căci tot mai hâd e veacul, meschin şi furios –
Şi-aş vrea să-mi sting tristeţea – gândindu-te frumos.

Ştiu c-ar putea să-ţi sune banal şi prea lumesc
Aceste vorbe simple: "Frumoaso, te iubesc!" –
Dar prea puţin, în lumea aceasta, de granit,
Se-aud vorbiri de suflet, de dor şi de iubit,

Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut
Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult,
Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet,
Iubirea pentru tine, în tainic alfabet

Şi zâmbete în juru-i stârnind, cu înţeles,
Sau râsete-nfundate, venind din gând pervers...
Dar vine vremea-n care, doar gândul diafan,
Va scoate omenirea din hăuri la liman.

Tu mă priveşti, iubito, cu ochii strălucind
Şi simţi în piept o caldă mirare, tresăltând...
Ştiu, cam ciudat şi palid îţi par, adeseori
Şi cam prea des lunatic, pierdut cu capu-n nori;

Dar vreau să ştii că-aceasta înseamnă să iubeşti
Şi, singură, iubirea, din cele omeneşti
Ne scoate din tristeţe, durere şi gând rău
Şi, sigur, ea ne face, vecini cu Dumnezeu.

... Am vrut să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem,
Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem
Dar, parcă, stins mi-e glasul, prea trist şi răguşit
În lumea asta sumbră şi dură – de granit...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt aici!

Sunt aicea cu voi, dar cu-n pas înainte
Şi cu-n pas înapoi, să vă am lângă mine,
Să mai scriu un poem spre aducere-aminte,
Că mi-e timpul trecut şi cu clipe puţine.

Tot ce-am fost, tot ce-aţi fost, viaţa noastră modestă,
Ca o carte deschisă, la capitol final,
Cu iubirea la zi şi făţiş manifestă,
Ca o hartă străveche fără punct cardinal.

Sunt candori ce-au trecut munţii mei de uitare,
Cu popas la troiţe de speranţe ce-au fost,
Praful lumii îl car pe-ale mele picioare,
Ca pe-o treanţă prea veche, ca pe-un nimb fără rost.

Ochii mei obosiţi la opaiţul vremii
Şi-n eclipse cereşti şi în fulger de ploaie,
Sunt săraci ce imploră cristaline ca premii,
Bieţi bătâni invalizi prea sătui de războaie.

Sunt aicea cu voi, rană arsă de sare,
Să mă vindec de dor, să mă vindec de toate,
Să mă simt important, nu un ins oarecare,
Între cert şi incert doar iubirea răzbate.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa Scriitorilor

Viaţa Scriitorilor, o viaţă risipită,
Pe albe foi şi pajişti înverzite,
Un pumn de stele, şi unul de argilă,
Rupte din cugetul şi cordul lor puternic.
Viaţa Scriitorilor, dorinţa tuturora,
Să aibă călimara în suflet şi în gând,
Şi-o albă pană, vrednică în noapte
Topind în ea, paşii timpului cu insomnii fierbinţi.
Viaţa Scriitorilor, un Univers al lor,
O caldă puşcărie, zidită chiar de ei,
Un beci în care ei, sunt grădinarii veseli,
Punând seminţe, pentru a scoate viitoarea carte.
In mintea lor toţi fluturii, sunt înviaţi uşor,
Cu apa sfântă din ploaia Lui Hristos,
Iar sufletul se joacă, prin ochii de copil,
Să soarbă bucuria pentru un nou poem.
Captivi în propria tristeţe blândă,
Se împletesc cu mintea prin toţi fiorii reci,
Coboară-n carne, prin pielea lor bătută,
Să pună pe hârtie, nămolul strâns în piept.
Viaţa Scriitorilor, un cufăr cu minuni,
O ladă prăfuită cât sunt sub Soare treji,
O gară pentru alţii, ce au trecut pe-acolo,
Şi nu au dat doi bani, pe rândurile lor.
Şi brusc după o ploaie, apare curcubeul,
Un ochi de fată găseşte cutiuţa,
Şi scoate rând pe rând, poeme conservate,
Tot Timpul deţinutului, lăsat pentru noi toţi.
Viaţa Scriitorilor, o viaţă asudată,
O vale de dureri, şi bucurii cerşite,
Un deal cu spini, şi sfinţi aduşi pe el,
Să termine de scris o carte începută.
O rugă este viaţa lor în rânduri,
Sunt doritori de a lăsa ceva în urmă,
Un pumn de stele, şi un colţ de Soare viu,
Luate din inimile semenilor întâlniţi.
Viaţa Scriitorilor... e dură,
Se lasă mângâiată uneori de Moarte,
Trece prin ochii criticilor ca şi apa,
Ce este preţuită, doar în momentele de sete.
Viaţa Scriitorilor, o moarte lentă,
Ce strânge-n ea mistere şi magie,
Surâsuri de femei şi doruri din bărbaţi
Întinse pe o coală, asemeni ninsorilor de Iarnă.
Unele se pierd sub paşii timpului,
Altele prin viaţă, în doine şi viori,
Sunt aruncate-n lunci, şi peste cimitire,
Ori sunt amestecate, prin lucrările elevilor.
Viaţa Scriitorilor, o punte de suspin,
O punte plină ochi sub ceruri şi sprâncene,
O adiere caldă, prin gene şi prin mâini,
Ce vor deschide cartea, rupând în irişi puntea.

poezie de Adelina Cojocaru (3 martie 2019)
Adăugat de Cojocaru Adelina-(Noapte Argintie)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă tine dragul meu...

Lângă tine am învăţat ce-nseamnă să iubeşti
Căci tu eşti totul pentru mine şi nimic mai mult
Şi vreau mereu să-ţi spun cât de drag imi eşti
Căci tu eşti unicul meu sprijin pe acest pământ,

Lângă tine am învăţat prin ploaie să alerg
Să fug de tot ce-nseamnă rău în viaţa mea,
Când toţi mă evitau pentru că te iubesc,
Eu am crezut în tine şi în iubirea ta.

Lângă tine am învăţat cu lacrimi reci, să plâng
Să scriu cuvinte pe care mulţi nu le-nţeleg,
Pe tine te-am păstrat mereu în al meu gând,
Căci tu eşti fericirea ce nu vreau s-o pierd.

Lângă tine am renăscut ţinându-ne de mână
Descoperind mereu noi taine ale iubirii,
Cu tine am trecut prin ploi şi prin furtună
Şi nimic nu poate sta, în calea fericirii.

Lângă tine sunt mereu plină de fericire,
Căci tu eşti talisman ce viaţa-mi ocroteşti
Sunt cea mai fericită de pe această lume,
Când văd câtă iubire poţi să-mi dăruieşti.

Lângă tine sunt alt om, mă simt mai specială
Căci tu-mi aduci lumina fericirii în viaţă,
Când necazuri grele apar în calea mea socială
Tu-mi redai mereu visul şi zămbetul pe faţă.

poezie de Eugenia Calancea (12 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea lui

M-am hotărât să-ţi scriu şi să îţi spun
ce buzele-mi nu vor să îţi declare,
căci doar când mă priveşti nu se supun,
iar neputinţa lor, de-un timp, mă doare.

Ţi-am scris de multe ori, dar, până azi,
am rupt scrisorile şi n-am vrut, ţie,
să-ţi tulbur viaţa - suntem camarazi,
iar între noi e-o dulce armonie.

Ne ştim poveştile ce-au fost şi sunt,
le înţelegem bine, fiecare,
dar simt că nu mai pot să mă confrunt
cu suferinţa ce-mi provoci. Mă doare.

Aş vrea să ştiu ce simţi citind ce-ţi scriu
şi mi-ar plăcea să simţi la fel ca mine,
căci nu mai vreau doar un amic să-ţi fiu
şi, iată, azi nu mă mai pot abţine

Şi tot ce mă frământă, îndrăznesc
să-ţi scriu, căci sufletu'-mi e-n agonie
şi nu mai pot s-ascund că te iubesc,
aşa că... asta-i! Fie ce-o să fie!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta sunt!

(alta, mama nu mai face!)

Vreau să trăiesc şi să scriu tot ce simt!
Nu vreau să m-ascund ca un fulg sub aripă!
Nu vreau să mă plâng, nu vreau să vă mint,
Vreau doar să mă bucur de fiece clipă!

De-oi fi judecată, nu e treaba mea!
Nici de superstiţii nu vreau să mai ştiu!
Cine-i fericit că vorbeşte cu-o stea
Îi uită pe toţi bârfitorii-n pustiu.

Am lumea mea bună, prieteni frumoşi,
Ce pot înţelege că sunt doar un om
Cu inima mare, cu paşii sfioşi,
Cu lacrimi, cu dor şi IUBIRE de-alt OM.

Nicicând n-am pretins că aş fi ce nu pot,
Am spus adevărul chiar dac-am pierdut
Şi chiar dacă viaţa părea că-mi lua tot,
Am mers înainte, chiar dac-a durut.

E clar că nu fur nimănui fericirea,
Ea vine când vrea şi când nu te aştepţi
Şi pentru că SUNT, îmi trăiesc azi IUBIREA...
.....................................................................
(Şi scriu poezii pentru oameni deştepţi!)

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din întuneric şi vremuri câinoase

Din întunericul Pământului se ridică azi, Viaţa,
Rădăcinile florilor se împletesc cu putere,
Se-mpart în şuviţe şi-n uscăciunea osemintelor
Ce dau putere de încolţire tuturor seminţelor, plantate.
Din beciurile Pământului se ridică frunţi de lumină
În care se-alintă şi plesnesc boboci de trandafiri
Omuleţi parfumaţi ce-au băut din cupele Împăratului
Ce-a vărsat peste ei toate ploile şi râurile divine.
Din vremuri câinoase se ridică azi lumea cu tine
Cu tine, cerşetorule de bucurii şi minuni Dumnezeieşti,
Pentru care nu face aproape nimic să se arate
Pe setea genunchilor tăi de drumuri, şi nu de-nchinări.
Din vremuri amare se ridică azi lumea şi crânguri
Obosite de suspine şi bocete lungi de oameni străini
Străini de fericirea Celui ce coboară azi pe Pământ
Să miluiască toată suflarea celor întristaţi şi necăjiţi.
O înviere permanentă doreşte să pună în luturi
O dragoste de Hristos şi de recunoştinţă spre El
Spre carnea înflorită în pietrele şi spinii defăimătorilor
De cuvântul şi crucea Tatălui pe care Fiul a fost răstignit.
Din întunericul Pământului a fost înviat Hristosul
Aşa cum şi noi înviem din moarte pe moarte călcând
Cu smerenie şi laudă putem obţine zi de zi pacea
Pacea pocăinţei în care Duhul cel Sfânt, se face simţit.
Din El şi cu El păsările prin grai şi iubire în ceruri
Oamenii prind putere de-a sfărâma pietre şi boli
Sparg munţi de dureri şi ziduri înălţate de Mamona
Ce se crede biruitor în casa şi turma mieilor cu har.
Din setea Pământului se ridică tainic lumina
Luminând ochii căprioarelor şi-a şerpilor ucigaşi
Veninoşi ca şi unii oameni ce nu cunosc Dumnezeul
Şi nu se mulţumesc cu trezirea inimii lor în răsărituri.
Din şalul nopţii strângător în moarte se ridică toţi zorii
Se-ntind-oase de animale şi prunci adormiţi în apusuri
Se luminează şi tresar bucuroşi toţi cei aflaţi în comă
Bieţii ce-au ascultat cântecele heruvimilor din Rai.
Din Rai se-ntorc fluturi cu suflete pline de iertarea păcatelor
Asemeni celor ce se ridică din aşternuturi dimineaţa
Ologi şi orbi atinşi de lumina stelelor sparte în nopţi
Căzute peste ei în valuri de lumină de-argint vindecător.
Nu ştim nici azi de unde şi pentru ce, suntem salvaţi,
Din moarte şi insomniile ce bântuie cugetele obosite
Întinatele minţi ce-ajung-trist la judecăţi de nebuni îndrăciţi
Ce-şi îngenunchează părinţii şi copilaşii până la moarte.
Din pulberea Pământului se ridică noi începuturi
Mâini frânte în accidente şi pântece de femei sterpe
Oase şi cărnuri ce au căzut în resemnare şi beznă
Trupuri cu care Dumnezeu face minuni în orice zi.
Din întunericul Pământului se ridică toţi morţii
Sunt legaţi de tainic de lumina Soarelui şi-a Lunii
Sunt prefăcuţi spre bucuria celor rămaşi pe Pământ
În raze de lumină ce se strecoară în odăi şi aşternuturi.
Uneori foşnetul frunzelor au sunetul viorilor şi-a chitărilor
Mângâietoare sunt pentru inimile celor orfani şi văduvi
Sparg întunericul cu glasurile furate din cei pierduţi
Pentru alinarea dorurilor grele strigătoare la Lună.
Din bezna frunţilor de munţi se ridică tot cerul
Aprins în micşunele culese de heruvimi şi păsări
Steluţe ce se joacă şi muşcă din norii bătrâni
Pentru înălţarea ochilor de muritori ce-au uitat s-adoarmă.
Din beciurile Pământului şi vremuri câinoase
Se-aprind toporaşi şi copilaşi însetaţi de ploi
Bucuroşi se ridică în mâinile unor creştini trimişi
Pentru salvarea lor din călcâiul secetos al Destinului.
Din vremuri câinoase se-aprinde zâmbitor Soarele
Atunci când deznădăjduirea prinde rădăcină în inimi
Şi taie din sânge toată durerea omului încercat
Trecut prin ciurul Domnului Iertător de cele rele.
Din gura Pământului se ridică toţi cei amărâţi
Trupuri îngheţate şi pline de zăpezi albastre şi negre
Adevăraţi cuceritori face Domnul din ei şi întuneric
Luminători ce vor lăuda bunătatea Domnului peste tot.
Din pivniţele Pământului se ridică suflete îngenuncheate
Luminoase mâini şi cugete atinse de Duhul Sfânt
Povestitorii propriilor dureri şi căderi în furia apelor
Ce-au fost salvaţi de scara Celui ce lasă noaptea să cadă.
Din întunericul Pământului se ridică azi, Viaţa,
Ziditorul preaputernic a Timpului şi-a omenirii flămânde
Flămânde de nefolositoare lucruri ce pun în umbră strălucirea
Celui nemuritor şi dătător de Iubire prin tot ce există frumos.
Atât de fragedă e Viaţa! Atât de plină şi dulce o simt! O ţin
ca pe-un copil în Copilul din mine,
Ce se vrea născut sănătos, şi pus la sânul mamei de Domnul.
Atât de fragedă e Viaţa! Atât de speriată o simt acum! Nu se
vrea sfârşită în inimile oamenilor plânşi!
Nu se vrea stinsă în singurătatea celor ce se frământă
În beciuri de pământ cu vreme câinoasă lipsită de lumină!
Atât de fragedă e Viaţa... am rămas făr' de cuvinte.

poezie de Adelina Cojocaru (9 noiembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi

Azi, nu vreau să caut urma, celor ce nu mi-au rămas.
Sigur, Doamne, socotit-ai că, nedemnitatea nu-i
Pălăria ce se-agaţă, scuturată, într-un cui,
Sau bucăţile lipite din ce-a fost, cândva, un vas.

Azi, nu vreau să-mi dau răspunsuri, câtă vreme nu întreb.
Sigur, Doamne, socotit-ai că ferice-s, doar acei
Ce nu caută pricină, şi iubesc, şi nu-s atei,
Ce-au coloana înălţată. Şi din cinste nu-şi fac gheb.

Azi, nu vreau decât surâsul, să-l ascund în poala Ta,
Să simt adieri molcome, din văzduh mâna-Ţi, de vânt,
Creştetul cum mi-l mângâie, că Ţi-s fiică, de pământ,
De când mama nu mai este, şi-ntăreşte Oastea Ta.

Astăzi, vreau să-Ţi mulţumesc pentru toate câte-s date.
N-am pus preţ, nu caut faima efemerului uman.
Maica, spus-a că, decenţa; bunătatea, sunt liman.
Şi de-ar fi să jinduiesc... să tânjesc doar sănătate!

Şi mai vreau ca, Azi, să fie şi la anul! Şi mai mulţi...
Recunoscătoare-s, Ţie! Tu m-auzi! Tu, mă asculţi!

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu

Priveşte-adânc în ochii mei, să înţelegi că străluceşti,
Acolo este frumuseţea, acolo afli cine eşti,
În ei te poţi vedea pe tine şi poţi afla cât te doresc,
Eşti mai frumoasă decât pare, iar chipul tău e îngeresc

Eu nu te văd doar prin tipare şi n-aş putea să te confund
Cu standarde ce-au fost impuse, de cei ce nu iubesc profund,
Tu pentru mine eşti perfectă, ba chiar mai mult decât doream,
Aşa cum eşti, îmi eşti iubirea, eşti absolut tot ce visam

Vreau doar să ştii ce frumuseţe văd eu atunci când te privesc,
Eşti raza mea strălucitoare şi tot albastrul meu ceresc,
Vreau să mă crezi, să crezi în tine, noi doi defecte nu avem,
Suntem frumoşi dansând alături şi ne iubim ca-ntr-un poem

Te rog alungă orice teamă, ai înflorit la braţul meu,
Trăieşti a doua tinereţe, de fapt... eşti tânără mereu,
Şi chiar de ai uitat vreo clipă, eu sunt aici să-ţi amintesc,
Că te-am ales din cele multe, să te alint... să te iubesc

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog

Sunt un gând sălbatic, născut din abis
şi – doar trecător – din tine. Pământul şi cerul
s-au amestecat în mine – concubina lor – s-au topit în mine.

Sunt un embrion obişnuit, închis într-o palidă, pieritoare carne;
Însă în lumina soarelui eu te încânt şi te uimesc.

Sunt cea mai blândă, cea mai înţelegătoare dintre femei;
totuşi mi-e dor de iarnă, de interminabila noapte neagră
care trasează frontierele inimii mele.

Când pleci, durerea mă face
să-mi scot inima pe gură –
să te distrug prin iubire – e interzis aşa ceva?

Soarele răsare pentru toţi ceilalţi oameni,
dar numai spre tine se-îndreaptă tandreţea agresivă-a trupului meu.
Am farmecele mele.

Se-înalţă un cor de voci.
Marea ţipă-n sângele meu, dar cine-şi aminteşte de mine?
Ce este viaţa?

poezie de Zhai Yongming, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă-mă să-Ţi fiu

Sunt gata pentru noul nume
Sunt gata pentru nunta noastră
Am împlinit ce-a fost în lume
Şi-acum sunt pasăre măiastră.
Mă-nalţ plutind spre casa nouă
Din cerul alb de flori şi fluturi
Mă chemi cu mâinile-amândouă
Şi fulgi de nea pe ochi îmi scuturi.

"Atâta Te iubesc!" Ţi-aş spune
Atât mi-e dragostea de mare
Atât eşti, Doamne, o minune
Atâta Te iubesc de tare,

Şi nu Te-aştept decât pe Tine
Umilă lângă-un colţ de casă
Deschide uşa pentru mine
Şi lasă-mă să-Ţi fiu mireasa!...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!