Aproape fabulă

"Prostia are talentul de a fi insistentă" (Albert Camus)
"Spiritul de contradicţie e personalitatea prostului" (G. Călinescu)

Să stăm în pătrăţica noastră
Ar fi un lucru lăudabil!
O cioară crede că-i măiastră...
E trist, hilar, e lamentabil...

Când jalnica ei croncăneală
Se-nvârte ca un bumerang,
Prestaţia-i,(doar o spoială),
O face-a crede c-are "rang".

Nici ea nu se mai recunoaşte!
E "ambetată", "delicată"...
Şi "ghiersuind"(sau gherţoind) pe lângă moaşte,
Cârâie "fin", sofisticată...

Se crede un alb porumbel
Cu glas ca de privighetoare
Şi face tumbe, fel de fel,
Să-şi vândă "geniu"-n lumea mare.

S-ar da şi lebădă-n lighean,
Da-i trebuie-un lighean mai mare,
Să-şi spele fulgii de catran,
Venin, prostie şi-ngâmfare.

O mai ascultă câte-un corb,
Dintr-un reflex spirit de "gaşcă".
Poţi fi nebun dar nu şi orb,
Să-i asculţi falsuri ce împroaşcă.

Dacă o faci, te vei scârbi
Când "diva" vrea să ia acuta,
Cu gâtu-i gros, cu suflet gri.
Deodată, face pe tăcuta.

Se dă răpusă de vreo boală,
(Vreun guturai sau vreo otită)
Şi-ascunde cârâiala-n poală
Şi parcă-i de moroi lovită.

Vai! Cât e lumea de haină!
Nu-i laudă vocea de soi!...
De n-ar fi lume,-ar fi divină,
Aşa că..."toţi sunt nişte boi!"...

N-apreciază al ei glas,
Nu-s pregătiţi şi... nu au clasă!
Tâmpă, se uită pe-un atlas,
Cătând o scenă pe o casă...

Plânge ca surda pe mormânt
Şi are mintea odihnită,
Pentru că are-un singur gând:
Să fie de-un măgar iubită.

Însă măgarul, sufocat,
Nu-i dă deloc apă la moară,
Urechile i le-a-nfundat
Cu lamentările-i de cioară.

Dar orizontu-i limitat
Îi strânge gâtul ca-ntr-un laţ
Şi glasul ei cel "minunat"
Muţeşte... cade moartă-n şanţ...

Stăteam în pătrăţica noastră
Şi ne-ngrijeam de-al nostru-amar,
Când cioara se dădea măiastră,
Îndrăgostită de-un... măgar!

fabulă de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prostia

Fiecine cum s-o crede, dar e bine să se ştie,
Că nu este om pe lume să nu facă vreo prostie.
Nu doar oamenii, chiar zeii, ca o culme-a ironiei,
De când este lumea lume, toţi plătesc un bir Prostiei;
Însă una este, frate, s-o faci rar, doar din greşeală,
Şi-alta este ca să fie starea ta cea naturală.

hexagramă de George Budoi din Dicţionarul prostiei (31 iulie 2013)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

E frumos...

E frumos să poţi în viaţă
să fii darnic şi milos,
să te duci de dimineaţă
să ştergi lacrima răzleaţă
E frumos.

E frumos, cât zboară anii
să-ţi faci viaţa un prinos.
Să hrăneşti cu drag orfanii,
să-i ajuţi pe toţi sărmanii.
E frumos.

E frumos când nu-i răpusă
jertfa ta de-un gând fălos.
Când în taină nepătrunsă
îţi faci haina cea ascunsă.
E frumos.

Însă fapta cea mai mare,
darul cel mai de folos,
e să chemi pe-un om, pe-oricare,
dintr-o viaţă de pierzare,
la Cristos.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evitare

Nu-i povesti orbului
ce superb
e lanul de grâu
înroşit cu maci.
Ar putea crede
că lumea e frumoasă.
Nu-i povesti surdului
ce melodios
cântă ciocârlia
când apare soarele.
Ar putea crede
că lumea e frumoasă.
Şi orbii şi surzii
cred tot ce le spui
dar lumea lor
interioară este
mult mai frumoasă
decât lumea noastră.

poezie de Vintilă Nicu (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabulă de cuplu

Având copii, nevastă, un măgar
Se opintea din răsputeri la car,
Dorind să-l mulţumească pe stăpân
Ca să-şi câştige raţia de fân.
Nevasta sa, stătea mai mult acasă,
În capoţel şi doar punea pe masă,
Doar boabe de porumb luat din şură
Să nu îşi strice scumpa manicură,
Fiindcă măgăriţa păsămite,
Avea mai nou copitele vopsite.
Dar într-o zi măgarul cam stresat
C-avea povară mare de cărat,
Să ducă cu stăpânul la obor
O implora să-i fie de-ajutor.
Soţia a-ncercat să îl refuze,
Ba a ţipat si-a dat mărunt din buze,
Însă măgarul dur şi cam ursuz,
A zis că nu acceptă un refuz,
Aşa că fără multă veselie
Au început să tragă la cocie.
La inceput, o mie de ocale,
Au tras uşor, fiindcă era vale,
Şi soaţa a-nceput să comenteze,
Că n-ar fi trebuit s-o deranjeze
Pentru un lucru simplu si usor,
Ba chiar l-a invitat stăruitor,
S-o lase doar pe ea la car să tragă,
Că el e o nevolnică mârţoagă.

Măgarul enervat de-aşa atac,
Pe loc soţiei i-a facut pe plac,
Şi a lăsat-o ca să se descurce...
Văzând că drumul a-nceput să urce.
Rămase măgăriţa înhămată,
Să tragă la căruţa încărcată,
Ce se împotmolise-n porumbişte
Şi nu putea cu nici un chip s-o mişte.
I se-nfundau copitele în tină,
Mergând pe poante ca o balerină,
Efortul ei nevalorând un sfanţ
Căzu epuizată intr-un şanţ,
Pe când măgarul ce privea din vale
A tras grăbit vreo două-trei morale:

Morala 1:

Când trage greu al căsniciei car,
E demn de tot respectul şi-un măgar.

Morala 2

Chiar dacă-ţi dai cu ojă şi cu fard,
La greu, poţi da cu oiştea în gard.

Morala 3

Şi pe asfalt, dar şi când e noroi,
Căruţa-i mai uşoară când trag doi!

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lebăda şi un copil

Un copil aflat la mare
Se apropie mai tare
De vreo opt lebede albe,
Lângă ţărm, ca nişte salbe,
Pe nisipul plin de alge,
Când la mal valul se sparge.

Şi băiatul le-îndrăgeşte,
Cu pâinică le hrăneşte.
Când la el ajunge una,
Drăgăstos întinde mâna,
Mângâind-o pe aripă
Şi-o întreabă într-o clipă:

- E bună pâinica mea?
Tu te-ai săturat cu ea?
Pasărea îl tot priveşte
Şi răspunde omeneşte
Unduind gâtul frumos,
Mulţumind politicos.

Şi vorbesc aşa... mai multe,
Cine vrea ca să-i asculte?
- Mie-mi place îngheţata,
Dar mi-a spus odată tata
Să am grijă că răcesc
Şi-ai mei mă doctoricesc

Cu sirop şi cu pastile,
Două sau mai multe zile.
Eu am grijă, că-i de rău
Gâtu-i scurt, nu-i ca al tău...
- Bine faci că eşti cuminte
Şi asculţi de-al tău părinte.

Eu te rog ca altădată
Să-mi aduci şi îngheţată
Dacă spui că e gustoasă;
Vreau s-o am şi eu la masă.
Înainte de-a mânca
O s-o-întreb pe mama mea

Că noi lebedele toate
Vrem să fim tot educate!

poezie pentru copii de Gabriela Genţiana Groza (8 iulie 2016)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să mă fac înţeleasă?

Cum să mă fac înţeleasă?
Când lumea nu vrea progres,
Mai ales progres moral,
Oare, sunt de neînţeles?

Vulturii îmi dau târcoale
Şi îmi vânează scopul des,
Parcă locul meu în lume
Are ceva nefiresc.

Cum, să mă fac înţeleasă?
Trâmbiţând înţelepciune,
Când un lucru merge bine...
Lumea vrea divertisment.

Ce limbă să îmi aleg?
Ca să-arăt celor din jur
Preţul sfântului bun simţ,
Miezul păcii pe pământ.

Inima în mine plânge,
Lumea trece rând pe rând,
De nimic nu-i îi mai pasă
Nu mai crede în cuvânt.

Cum să mă fac înţeleasă?
Oamenii cum să-i îndrum
Spre gândire sănătoasă,
Cu ce ode să-i încânt?
Ca să mă fac înţeleasă.

poezie de Valeria Mahok (18 octombrie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţară în ipostaze

Dragostea de pământ de ţară rămâne o pururea ascunsă,
Nesimptomatică, cum codul de-un virus înglobat în genă,
Un saprofit ce-ţi ţine hang cât simbioza-i nepătrunsă
Şi-un neştiut, ori cunoscut, pretinde loc... o alergenă.

Se poate rupe doar liant, când pasul calcă în afară
Şi duce trup pe alt tărâm, minţind pe minte că-i la fel,
Iar mintea-şi spune că-i doar tren, ce s-a oprit în altă gară,
Poate o haltă, o escală, cum puşca în pace... pe-un rastel.

E-un dedesubt dogoritor, cum magma sufletului, caldă,
Ce poate plânge în ochi de lavă când s-a strâns, doar insurmontabil
Şi, vrea să curgă, să atingă marea, iubirea ce i-e scaldă,
Să-şi răcorească mădulare de-atât visat... în sol instabil.

E loc şi mamei adoptive, ce primitoare creşte pui,
De-i mic, ori mare şi-l adoptă şi-i face leagăn, fără lanţ,
Doar să se avânte, că-i o doică ce alăptează orişicui
Şi-şi pune cald sân la bătaie şi pat, culcuş... în loc de şanţ.

E ţara o obcină, ori mâna, întinsă ca să-i creşti în palmă
Şi gând nu poate să despartă un suflet ce-are două mame,
Că e-atât loc, de este suflet şi mult cuvânt, când nu-i sudalmă...
Dar parcă cea care te naşte, nu poate sânge să destrame...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepuraşul şi cioara

Un iepuraş parca maşina chiar lângă un înalt stejar,
Dar unde îşi făcuse cioara, sus pe o cracă, un cuibar,
Şi când voia deplin să tragă în piept al zorilor nesaţ,
Găsea, cu scârbă, pe capotă, grămezi întregi de găinaţ.
La început strigă la cioară cerându-i să îşi ceară scuze,
În timp ce cu un smoc de frunze, ştergea şi da mărunt din buze,
Apoi văzând că treaba merge la fel de prost şi-n-continuare,
A început s-arate pumnii şi să înjure-n gura mare.
Cum nu avea câştig de cauză cu nesimţiţii de croncani,
A prins intens să-i bombardeze cu uscături şi bolovani,
Dar cuibul fi'nd la înălţime, cu constituţie plăpândă,
N-avea se pare iepuraşul vreo mică şansă de izbândă.
În timp ce cumpăra legume la piaţă,( l-a trimis soţia,)
O revelaţie divină schimbă pe dată strategia:
Mută maşina-n altă parte, trecând cu râvnă la săpat,
Făcând sub pomul cu pricina, grădina sa de zarzavat.
Punând seminţele în brazda săpată proaspăt în pământ
Şi zilnic, gratis, de la cioară, grămezile de-ngrăşământ,
Creşteau legumele-n prostie, mulţi morcovi, varză şi bostani,
Că în decurs de-un an de zile se strânse un purcoi de bani.

Morala 1
De soartă când eşti încercat,
Poţi face bani şi din rahat.

Morala 2
Când cu rahat aruncă-n tine,
Mulţi vor, de fapt, să-ţi facă bine!

Morala 3
Averile şi şapte case,
Se fac din treburi căcăcioase!

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei "frumoase": Nu există femei urâte, ci doar bărbaţi care nu ştiu să aprecieze frumuseţea...

Mare, grasă, lată-n şolduri,
Parcă-i luată de la solduri;
De-o măsori, la ea lăţimea
E mai mare ca-nălţimea.
Iar această başoldină
E un munte de slănină,

Cu picioare scurte, groase,
Aspre, dure şi păroase,
Labe mari la cea gurmandă,
Încălţări doar la comandă
Şi atârnă de-al ei trunchi
Ţâţe mari pân' la genunchi...

E atâta de umflată,
E aşa de gogonată,
Că atuncea când păşeşte
Parcă se rostogoleşte.
Când ea merge, şade vântul,
Se cutremură pământul.

Iar această balabustă,
Un morman de şunci în fustă,
Are-un creier de găină,
Minte ioc sau prea puţină,
Ifose că e savantă,
Deşi este ignorantă.

Este cam oligofrenă,
Are-o gură de balenă,
Ştirbă, fără dinţi în gură,
Chip schimonosit de ură
Şi sprâncenele stufoase,
Cât piciorul meu de groase.

Niciodată nu zâmbeşte,
Gâtul parcă îi lipseşte,
Capu-i e-nfundat în umeri,
Părul rar rapid îl numeri.
Are-o frunte mică,-ngustă,
Vorba aspră, simplă, frustă,

Şi-o bărbie ce-i atârnă,
Nasul mare ca o bârnă,
Iar de gros - cam ca pe mână,
Dar ea crede că-i o zână;
O privire de bovină,
Dar ea crede că-i divină.

De priveşte în oglindă,
Crapă sticla, sare-n grindă
Sfărâmată-n mii de cioburi,
Groaza celor două globuri.
La cât e de graţioasă,
Cum să spui că nu-i frumoasă?!...

pamflet de George Budoi din Pamflete şi satire (13 octombrie 2013)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada prostului... fără sfârşit

Când prostului îi intinzi o mână,
Să nu te-aştepţi la recompensă;
Nici cel puţin la "Ziua bună!"...
Te va-njura pentru ofensă!?

Când prostului îi dai dreptate,
Să nu te-aştepţi să-l ai fidel;
Nici cel puţin că-i speli păcate...
Ce ţi le pune-n cârcă... el!

Când prostului mai dai o şansă,
Să nu te-aştepţi să recunoască
Nici cel puţin vina... în transă
Ce tu-i visai; onor să-l pască!?

Când prostului îi ridici slăvi,
Să nu te-aştepţi să-şi plece capul...
Nici cel puţin să-şi ia pe tăvi
Lauri; de nu-s, tu ispăşeşti... Ţapul!

Când prostului tot îi dai ghes,
Să nu te-aştepţi la modestie;
Nici cel puţin c-a înţeles
Că-i doar bun simţ... nu măgărie!?!

Când prostului îi spui deştept,
Să nu te-aştepţi la vreo favoare;
Nici cel puţin să-l ai adept...
Te dă afară-n gura mare!

Când prostului îi spui... "valoare",
Să nu te-aştepţi s-o demonstreze...
Nici cel puţin să crezi c-o are;
Că te ia gaj... ca s-o probeze!?

Când prostului îi spui că-i prost
Să nu te-aştepţi la argumente
Nici cel puţin... Nu-şi are rost;
EL, umple săli de... parlamente!

... Şi cum nu-i singur, are adepţi;
Atunci cu prost, să nu te pui!...
Cât frunza şi iarba-s, de inepţi!
Cert; poţi să te adresezi... oricui!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Serenada corporatistului (după Serenada Muncitorului)

Eu sunt un zombi pentru voi,
mergând încet ca-ntr-un convoi.
Din cercul vostru-aş vrea să scap,
Că nici în lift nu mai încap.

Şi dorm adânc la o cafea,
Şi dorm adânc şi când visez,
Gândind eu par că delirez,
Dar ştiu şi bine-a mă distra.

Şi dis-de-dimineaţă sună
Alarma – parcă stau pe-un nor –
Ştiu imediat că nu-i a bună
Din somnul dulce să cobor.

Orice idee mă agită
Şi orice glas ce nu-i banal,
Şi nu coboară în aval
E-o sursă clară de otită.

Urăsc persoana ce se plânge!
De ea depinde, pân' la urmă,
şi DOAR de ea, unde ajunge,
dacă trecutul nu şi-l scurmă.

O, dorm... sunt mângâiat de boare
Şi zmeu pe-al vieţii tobogan –
Aştept salariul meu baban
Şi-s liber să mă duc la mare!

parodie de Ionuţ Popa, după George Bacovia
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ariosto

Aş vrea să intru-n moarte şi sub pământ s-adorm
În veşnica tăcere, şi-n taine vechi să dorm
În raclă să mă-mpac cu noaptea din mormânt:
Şi lacrima din urmă, când în mister voi trece,
Doar Moartea s-o usuce, cu mâna ei cea rece,
Să stingă orice cânt!
Sunt tânără şi viaţa îmi este atât de dragă;
Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!
O, nu; dar dacă astăzi de moarte nu-mi e teamă,
Şi vocea morţii dacă mi-e dragă când mă cheamă,
E că m-am obosit de-o îndelungă silă;
Şi nimeni nu-i alături de suferinţa-mi crudă,
Nici plânsul meu de jale nu-i nimeni să-l audă,
Cu un prinos de milă!
Şi cine poate crede că tânără cum sunt,
Asemenea unei silfe înaripată-n vânt,
Când veselă zglobie, în braţe flori am strâns,
Când cântecul meu candid se desprinde-n ecou,
Şi vocea cristalină mi-era ca un vis nou,
Cine mai poate crede că ochii mei au plâns?
Unui copil ca mine,-o, cine poate crede?-
Că sufletu-i linţoliu chi
ar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli
C-un dar respins de cer!
Să nu-nşirăm speranţe când lăcrimează geana,
Că nu va fi o mână care să-nchidă rana:
Ci frământarea noastră să ne-o păstrăm solemni,
Şiragul alb de lacrimi să nu-l mai semănăm;
Surâzători, mulţimii doar farmece să-i dăm
Şi-asemenea Polyxeniei să ştim a muri demni.

poezie celebră de Iulia Hasdeu (10 aprilie 1887), traducere de Ciprian Doicescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faţa nevăzută a lumii

Când lumea s-ar scula din rău
Sau din a ei indiferenţă,
Poate va fi din nou călău
De-omor, hoţie, impertinenţă.

Când lumea s-ar trezi spăşită
De nedreptăţile făcute,
Vor fi din nou iubit, iubită
Fără paradă, pe tăcute.

Când lumea nu va mai fi-n hoarde
Crezând un unic adevăr,
Va fi doar cânt de tril, de coarde,
Trăi-vom fiori de flori de măr.

Când lumea se va culca-n pace
Fără de frică pentru mâine,
Va fi tărâm la toţi să joace
Şi asasini vor face pâine.

Când lumea singură va şti
Că-i numai una-n Univers,
Va face mult mai mulţi copii
Să-i spună amor ce-l moştenesc.

Când lumea, de-ar mai exista,
S-ar vedea tasul din balanţă
Şi inegală, c-ar cădea...
Şi-ar da la toată importanţă.

Când lume-o venera ce-apune
Şi orice naşte pururi nou,
Se va renaşte o nouă lume
Cu individul om, erou!

Când lumea iar va fi o lume
Pierdută din părinţi-părinţi,
Trecerea spaţiu' o să cunune
Şi vom fi iar trimişii sfinţi!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrei... Gheorghe

Avem toţi proprii Dumnezei,
Aşa cum Dumnezeu ne are,
Dar parcă un rus, român, e-n stare
Să fi fost unic... Gheorghe Andrei!

N-a fost timp 'ndeajuns, lachei
-De ştoarfe, false din popor-
Să-şi ia cu barda, cu topor
Ascuţit spirit... de-un Andrei!

Era, până mai ieri ce vrei
Din lumea sincer devotată
Să spună drept, cu judecată
Că-i doar un "fake"... ţara lu' Andrei!

Există, să ştiţi, porumbei
Ce duc mesaj d'eternitate
Că lume nu-i fără dreptate...
Spusă tăios, doar de-un Andrei!

Nu va mai fi uşor să iei
Adevăr pur în palme sparte
Şi să-l arunci 'nspre feţe moarte...
Să stropeşti falşii... cum Andrei?!

De azi vor fi doar derbedei
Mai mulţi, din adevăr să fure
Şi, mai puţini oneşti să înjure
Meschini şi hoţi... Era Andrei!

Ce rară-i lumea de idei
Şi va fi tot mai rar, mai rară
Să ţină sincer la a mea ţară,
Cum Gheorghe... Prenumit Andrei!

Mă închin la spirit de holtei
În gând şi în fizic, în credinţă,
Cum încă îl am, Gheorghe, conştiinţă
De-un neam... Ce l-aş vrea tot, Andrei!!!

Te salutăm cu toţii, ai mei...
Vă rog să-l plângem, 'n suflet grei!!!

In aeternum memoriam, Gheorghe... Andrei,
Un jurnalist, un om!!!... Sunt Zei?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 martie 2018)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negustorul de vorbe

Atunci când îţi declar că te iubesc
Ai crede că încerc să născocesc
Când eu îţi spun că-mi este dor
Nu sunt vorbe spuse de un negustor

În lipsa ta sunt disperat al sorţii
Dacă aş şti că nu mă mai iubeşti
Fără să poţi să mai clipeşti
Eu m-aş lăsa în grija morţii

Nu sunt actor de comedie
De multe ori trăiesc o tragedie
Sunt doar un muritor de rând
Te am perpetuu în inimă şi-n gând

Am tot pictat in viaţa asta
Natura asta verde-albastră
Dar niciodată n-am pictat
În tente calde, iubirea noastră
 
Aş vrea să fiu un negustor
Cadou, acum să-ţi fac un dor
Ce s-a născut cam prematur
E dorul nostru, pot să jur

Sunt oare eu un negustor
Sau poate doar un visător
Ce vrea să-şi vândă al său dor
Sunt negustorul tău de vorbe

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 113

De când m-am dus, ochiul în minte crede
Şi el, ce mă-ndruma pe calea mea,
În parte-i orb şi doar în parte vede,
Dar, practic, să perceapă n-ar putea.
Că nicio formă-n inimă nu duce
De pasăre sau floare sau model;
Nimic nu poate mintea să apuce,
Iar ce-a privit nu zăboveşte-n el.
Căci tot ce vede, lucruri dulci, amare,
Făpturi plăcute sau hidoase rău,
Noapte şi zi şi munte, dar şi mare,
Corb, porumbel, le schimbă-n chipul tău.

Şi neputând mai mult, plină de tine,
Mintea îmi face ochiul de ruşine.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulpea şi alte dobitoace (Fabula înscăunării)

O vulpe şuie, tinerică,
Ce nu ştia deloc de frică,
S-a hotărât, de dimineaţă,
Că-i musai de-a ieşi în faţă.
Gătită foc, nevoie mare,
Îşi puse coada pe spinare
Şi-n mersu-i sprinten juna vulpe
Îşi etalează-a sale pulpe.
Se-nvârte printre dobitoace,
Campanie de zor îşi face,
Se dă pe lângă-un lup burtos,
Ce e la pungă foarte gros
Ş-are un jilţ în Parlament,
Că vulpea noastră, evident,
Ţinteşte să ajungă sus,
De-aceea şi la bou s-a dus
S-o sprijine în adunare,
Pentr-un fotoliu cât mai mare.
Trecu şi pe la un măgar,
Că vocea lui, se ştie clar,
Când rage pe la adunare
Câştigă orice confruntare
Şi toate cele dobitoace,
Cum zice el – aşa se face.
Propuse, deci, pe juna vulpe,
Ce-l ameţea cu-a sale pulpe -
Ministru chiar atunci, pe loc
Şi iată, niciun dobitoc
Nu s-a împotrivit deloc.

Morala:
Dobitoace mari, vulpiţe
Tupeiste şi pipiţe,
Fiare ale codrului -
În fruntea norodului.

fabulă de Mariana Dobrin din Ţara lui Papură-Vodă (18 iunie 2010)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măgarul lui Balaam, dedicată aceluia care, recunoscându-se în aceste versuri, se va crede de spirit, întorcând cu facilitate ironii contra mea

În alte vremi, când un măgar
Bătut de un stăpân barbar
Vorbi, s-a minunat natura;
Dar astăzi, când le toacă gura
Atâtora, pe-atâtea game,
Ce vi se pare-aşa bizar
Să... scrie unul epigrame?

poligramă de Cincinat Pavelescu din Epigrame (1925)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ţărâna care-l arde

Mergând să-şi caute dreptatea
A plecat omul pe jos.
Şubredă-i e sănătatea,
Pielea-i spânzură pe os.

În ţărâna care-l arde,
Omul calcă-ncetişor.
Se clatină iar şi cade,
Strigând după ajutor.

De murit, nu vrea să moară.
Are acasă cinci copii.
Ce vor crede ei diseară,
Când tata n-o mai veni?

De sus, soarele îl arde.
Jos, colbul de praf îl frige.
Se ridică şi iar cade,
Nu mai poate nici să strige.

Cu ochii înlăcrimaţi
Către cer acum priveşte:
Doamne, două fete şi trei fraţi...
Zicând acestea... el sfârşeşte.

În lumea de azi, se pare,
Nimenea nu te ajută.
Nu te crede cel ce are.
Este duşmănie multă.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţigănie

De când mi-e naţia, ce-o ştiu eu singur sau din spuse de bunici,
Nu-mi amintesc şi nici din cărţi nu am citit să am vreo probă
Că romii-s zişi ţiganii şi nici c-ar fi bogaţii de pe-aici
Sau să conducă din destine?... Decât în comunism şi-acum sub scut de robă!

Nici n-am iubit sclavie, doar am citit de slugi, lăutărie,
Dar nu mi-aş fi închipuit în veci că neam mi-ar fi atât de prost
Şi-atât de oneros să-şi vândă ţara -pe doi bani lai- oţelărie,
Să-şi facă obicei la şpagă de nimic!?... Să vândă obştesc pe-un nul de cost?!

C-aşa-m ajuns să văd cruciş palatele zoind de ornamente,
Să plâng bătrâni rămaşi pe drumuri din casele furate cu notari,
Să-ngân într-o înjură pe manele, muzica de azi eminamente
Din discoteci!?... Unde-n prostie adolescente ce le creştem cred ţiganii în piştari tari!

Mi s-a luat până şi o ţară, numele mi s-a stâlcit, sunt o ruşine
Şi nu facem nimic, nu mai avem mândrie, ne-nchinăm umili
Crescând cum herghelii de altă dată hoarde, înmulţind etnia ce-mi ia bine
Şi a înmulţit bulăuri; crede doar viol, hoţia, şpaga... nu citeşte, îmi ia zile!

Sunt un discriminat autohton de-o plagă cultivată sistematic,
Călcat de Mercedesuri şi Ferarri conduse fără de permise
Şi fac apologia migrator-nomadă; sunt Europei un antipatic!...
Ca un cretin dându-le banii mei, europene fonduri, aurul străbun, să-şi împlinească vise!?!

Să rupem cercul vicios, să denumim aşa cum se cuvine pe ţigan;
Gitani, gipsy, ce-s ei prin ei, ceea ce sunt o seminţie
Ce-i obligată fizic şi moral -de nu o oblig ca pe-un infecţios varan-
Să-şi ducă trai aşa ca mine, din zori muncind nu bălăcindu-se-n mocirlă!... Ţigănie!!!...

... Să-şi cânte coarde, să-şi danseze rituri, să se-njure-n limba lor de vor,
Să-şi tragă burţile hidoase, să se spele, să înveţe ca şi mine carte!...
De nu să-şi ducă viaţa cum şi-o merită şi-şi construiesc, să-i ştiu că mor
Aşa cum şi-alte naţii au murit din nepăsare, nu mai sunt de azi, de ieri, planetei parte!!!

Nu-i vreo xenofobie, ură, sentimentul-suferinţă ce-l trăiesc perpetuat tot mai departe, mai departe, mai departe...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!