Şi ce-i cu asta?

E iar potop... alunecă pământul...
oamenii aleargă năuci
să-şi împlininească dorurile,
fiindu-le teamă că nu mai apucă să guste
mult râvnitele
plăceri lumeşti, în haosul ce răsare peste tot,
privesc neputincioşi cum se duce totul de râpă,
cum speranţele lor de trăinicie a fumului
sunt spulberate şi zădărnicite
de Cel Nevăzut, dar simţit şi recunoscut fie şi numai subconştient şi de ultimul necredincios.
Arde lumea, iar dansului focului îi scapă duhul din braţe,
nereuşind să-l mistuie, pentru că a fost gândit să fie indestructibil
şi atunci, se mulţumeşte numai cu trupul atât de fragil, atât de
vulnerabil.
E iar potop... alunecă pământul...
alergăm năuci,
pentr-o gură de aer,
dar nici de data asta
nu catadicsim să pricepem
NIMIC...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea e un ecou etern

Plânge cerul şi pământul,
Soarele nu mai răsare,
Totul e beznă şi întuneric
În lumea asta atât de mare!

Oamenii sunt ca nişte stafii
Fără suflet, fară minte,
N-au altceva decât
Un grai, fară cuvinte.

Tot învăluit în ceaţă,
Pământul parcă e un infern
Oamenii sunt morţi,
Chiar dacă sunt în viaţă.

Lumea e un ecou etern!

poezie de Vladimir Potlog
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşadar, Dumnezeu a deschis uşa acestei lumi şi a intrat în ea ca un prunc. În cel mai vulnerabil mod imaginabil. Pentru că El vrea să aibă o apropiere inimaginabilă cu tine. Ce altă religie a avut vreodată un Dumnezeu aflat într-o asemeni apropiere faţă de noi, care s-a îndreptat atât de vulnerabil către noi? Ce Dumnezeu a sosit vreodată atât de blajin încât să-l putem atinge? Atât de fragil încât am fi putut să-l rănim? Atât de vulnerabil încât inima Lui deschisă, pulsândă, să poată fi rănită? Numai Cel care te iubeşte până în moarte!

citat din Ann Vos Kamp
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se scutură pământul

Când se scutură pământul
Toată lumea se-înspăimântă.
Îl roagă pe Domnul, Sfântul,
S-alunge urgia cruntă.

Mintea se înnegurează,
Cerul se întunecă,
Pământul sub noi vibrează
Şi-în vale alunecă.

Cu el odată se prăvale
Aşezările lumeşti.
Distruge totul în cale.
Chiar şi vieţile-omeneşti.

Când vulcanul izbucneşte
Lavă către cer aruncă.
În jur totul pârjoleşte,
Viaţa o preface-n stâncă.

poezie de Dumitru Delcă (23 noiembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noe şi potopul

Când a eşuat
Arca lui Noe pe Ararat,
Dobitoacele toate
Au răsuflat uşurate.

Numai Noe,
Dintr-un vârf de plop
Se distra citind
Cuvântul "potop"
Pe dos, care tot potop era.

Se vede treaba
Că de potop
Nu putea scăpa
Nici în vârf de plop.

poezie de Mihail Mataringa (16 mai 2004)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare şi singurătate

Oamenii uită de ce au trăit cu sufletul la gură
În schimb nu fac nimic
Se ascund în spatele gândurilor de mai bine
şi găsesc în aşteptare o speranţă bolnavă.
Timpul trece călător şi nu iartă pe nimeni
Iar moartea îşi ascute coasa pe cruci de piatra.
Lumea alunecă pe topoganul întâmplărilor zilnice
şi scapă frumoasele clipe de înălţare a spiritului.

Tulnicăresele au plecat şi numai dau nicio veste
Doar clopotele mai bat într-o dungă
Cu limbă de metal vechi
E o rătăcire-n singurătatea aspră
şi rare întâlnirile de bucurie şi binefacere
s-a mutat totul la oraş.

Cu o tristeţe înlăcrimată
Privesc frumuseţea ce mă înconjoară
mă bucur de ea
până mor.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce suntem atât de singuri? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulţi oameni pe lumea asta, toţi avem nevoie de altcineva şi totuşi ne izolăm. Pentru ce? Oare Pământul se roteşte numai pentru a ne alimenta singurătatea?

Haruki Murakami în Iubita mea, Sputnik (1999)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii îşi uită trecutul

Oamenii îşi uită trecutul şi se prefac în făuritori ai prezentului,
se cred chiar cine n-au fost,
pleacă prin lume cu gânduri revoluţionare
dar furtunile şi uraganele îi temperează
îi aruncă în haosul uitării
lumea largă nu este chiar atât de plină de bunăvoinţă.

Pentru visele de îmbogăţire
Plătesc cu o nemulţumire o bolnavă.

Uneori căutările se prelungesc foarte mult
şi nu ştiu ce au vrut să obţină, dar au pierdut totul
dragostea a rămas o amintire întrupată în copii
toamna se apropie cu roade atât de puţine
că nu-ţi mai trebuie altceva decât întoarcerea acasă
unde şi pământul te primeşte cu drag.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Potop de zori

Potop de zori, potop de rai
Înghite noaptea de pe plai
Când al cocoşilor cântat
Goneşte noaptea de prin sat.

Potop de vis, potop de dor
Mă ia pe mine cel ce mor
Mă lasă liber să plutesc
Pe mine, cel ce te iubesc.

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jertfă pentru duhul meu

Aşchii din vântul de gheaţă
Într-o pădure îngheţată în foc,
Simţeam cum se frânge o viaţă,
Într-un alt trup din veşnicul loc.

Şi m-a cuprins pe neştiute,
Acea otravă, morbid...
Atât de multe vieţi pierdute,
Pentru-a ieşi din negrul cel vid!

Şi i-am simţit pe toţi murind
Şi i-am purtat pe toţi în mine...
Mi-au fost trimişi numai fiind
Vechi păzitori cetăţii divine.

M-am zvârcolit până la lună,
Ştiam că mori şi tu-n locul meu...
A te salva din inima bună,
A fost tot ce-am vrut, dar mult prea greu...

Braţe de plumb, picioare zidite,
Cu trupul în lanţuri, tot te simţeam!
Şi m-aş fi dat morţii grăbite,
Să te salvez, căci... te iubeam!

Tot ce-ai simţit atunci când mureai
În locul meu... sacrificiu suprem...
Şi eu simţeam, având ce aveai!
Păzitor sfânt al duhului meu...

Lacrimi pierdut-am demult pe obraz,
Chiar de în suflet, mai picură ele...
Destinul mi-a fost ultimul caz,
Ultima treaptă, începând de la stele...

Toţi împreună ce-au fost pentru mine
Şi au luptat ca eu să fiu...
În zile ce n-au fost senine,
Mă vor vedea până să viu.

M-arunc la picioarele Tale,
Atât m-ai iubit, de n-am ştiut!...
Că trimiţind fiinţele Tale,
Le vei jertfi... atât Tu m-ai vrut!

Din întuneric răzbate o mână,
Mă ţine strâns, mă vrea tot mai sus...
Cele din jur strigă: stăpână!
Şi zâmbesc Vieţii fără apus...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. Se duse şi el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea şi pământul. Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătâne-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. Adesea ieşea Aleodor la vânătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte ce-i spusese tătâne-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sfinţenie. Într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gânduri, şi alunecă de călcă pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui. Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut şi scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte.

Petre Ispirescu în Aleodor împărat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să trec pe lângă sentimente?

Eu nu ştiu nimic
Şi văd puţin.
Dar, mai mult simt.
Mai mult decât oricine,
Simt aerul pe care îl respiri,
Cum îmi arde stomacul,
Simt mai mult decât pământul,
Udat de un potop,
Cum mă inundă
Lacrima, din suflet, din destin,
Din al tău ochi.

Eu nu ştiu nimic.
Şi Doamne, câte mai am
De văzut, de aflat!
De simţit, de ce nu?
Să pot să simt,
Cum trece de mine
Dorul pe care mi-l laşi!
Ar fi păcat,
Ca tinereţea-mi să treacă
Fără rost,
Pe lângă sentimente,
Să nu mai pot să simt
Un aer proaspăt
Şi-o ploaie caldă
Ca pe un duş reconfortant!
Un râs puternic,
Să-mi iasă din plămâni.

Să-mi simt din nou puterea,
În mâini,
În cuget şi-n voinţă,
Să vreau să simt, că trăiesc iar!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mic se suie în pod şi coboară de-acolo un căpăstru, un frâu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate pline de rugină, şi se apucă de le grijeşte bine şi le pune deoparte. Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jăratic. începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frâu în cap, cât ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Şi numai iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în căpăstru şi, punându-i frâul în cap... Şi cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se şi scutură de trei ori, şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia.

Ion Creangă în Povestea lui Harap-Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul şi tu...

versul meu nu trebuie înţeles
versul meu numai trebuie luat ca atare
înşirat între file ca o iarbă pe şes
şi pe el - numai tu la plimbare

versul meu nu-i nevoie nici să-l citeşti
doar ascultă cum picură vântul
şi dezbrăca-te din straiele tale lumeşti
şi respiră, respiră cuvântul

versul meu ca o ploaie ce toarnă mereu
şi te lasă cu firea uscată
dacă poţi savura şi ţi-a dat Dumnezeu
într-o lume de dânsul uitată

versul meu e un soare ce stă pe zenit
şi aruncă din colţuri de gură
când un zâmbet subtil şi puţin ostenit
când o eră învelită cu ură

versul meu ce nici singur nu-l ştiu
ce se duce, şi vine şi nu se mai duce
mereu lasă în mine când totul pustiu
când în tine nimic ce seduce...

poezie de Iurie Osoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul

Sunt o picătură din miezul pământului
şi un strop de apă din roua dimineţii,
curg anii precum secundele
şi viaţa nu are niciun sens.....
totul este nimic şi nimicul tot,
păpădia este fluturele-n zbor
şi fluturele este păpădie,
fructul pădurii este stins
de flacăra neînfricată a fricii
ce stă pe-o frunză de măslin,
spulberând esenţa vieţii,
cerul cade peste mine
cu razele-i fierbinţi de iubire,
pământul se zdrobeşte de durere
şi de lacrima vărsată-n văzduh,
de neputinţa iubirii,
de vrabia ce s-a sinucis,
de un căţel ce stă-n mijlocul străzii,
aşteptând să fie zdrobit de-un nimeni
care nu ştie că-i făcut din apă şi pământ
şi nu cunoşte mila...
Sufletul Universului aleargă-n
inima radiată a necunoscutului
vărsând Lumina peste Terra,
crezând că oamenii vor înţelege.....
că ştiu totul şi nimic,
ei sunt totul şi nimic în Univers,
sunt cuprinsă de tristeţe
când privesc suferinţa planetei
şi neînţelesul om
ce aleargă de colo-colo
şi nu produce nici cât o frunză
pentru eterna viaţă!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut în umbră

pădurile s-au răzvrătit pe cei surzi la tăieri clandestine
degeaba vorbim dacă nimeni nu aplică legea
şi cu găsirea de mijloace de înavuţire rapidă
stăm şi mai bine.

totul a trecut în umbra tăcerii
privesc în continuare cum se defrişează în duşmănie
şi aştept o zi când totul se va opri
mă tem că nu se va întâmpla în curând
şi vin ploile fulminante care ne pedepsesc
pământul alunecă şi apele cresc
se revarsă peste oameni şi bunuri.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Ce înseamnă aberaţia asta a ta că "trebuie să mori înainte de moarte" ca să cunoşti că tu eşti viaţa eternă? A. M: Nu ai avut niciodată sentimentul că vrei să iei pământul în braţe, să-l săruţi, să-l îmbrăţişezi şi să te afunzi cu Totul în el intru odihna cea veşnică? Nu ai avut niciodată sentimentul inefabil că dacă acum, existenţa trupului s-ar sfârşi ai rămâne ca beatitudine infinită? Ei bine, dacă Nu, atunci eu nu am întâlnit o fiinţă atât de săracă ca tine!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă îi alunecă picioarele, moare numai el. Dacă îi alunecă limba, piere tot neamul cu el.

proverbe bengaleze
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întotdeauna e un zbucium în om, pe care programul lumesc a încercat să-l oprească, să-l inhibe şi să-l umple cu zgomot nobil: muzici tot mai celeste. Societatea reflectă acest zbucium, care într-o zi va deveni haos. Haosul va deveni ordine, dar una superficială, şi de teamă, zbuciumul se va linişti. Nu vor exista greşeli, nedreptăţi, căci totul va fi controlat, aşa cum au dorit chiar oamenii, în atâţia ani de exprimare liberă, urlete şi dorinţe instrumentate de alţii- pe ei. Va fi dreptate- dar va fi şi control. Va fi justiţie oarbă şi uniformitate. Pentru asta va fi necesară suprimarea fiinţei individuale dar şi a relativităţii în general. Abia atunci omul îşi va da seama nu doar ce înseamnă să fie liber, ci şi ce trebuia să fi făcut cu întreaga sa libertate în vremurile bune. Şi asta e valabil atât social cât şi spiritual, psihologic, şi chiar trupesc.

Dharma K. Tchobansky în Rupte din Seu, Lumea fără filtru (2016)
Adăugat de Tchobansky
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

care iese din gură
astăzi e ploaie
culcă tot la pământ
inundă după ce l-am ro(s)tit
şi ieri tot ploaie
a fost cuvântul
care mi-a părăsit gura
era pe undeva deficit
de apă
- n sol - doamne, ce potop
a fost - acum pământul
a devenit o baltă puturoasă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ly, cu timpul ai să înţelegi şi tu că, în ciuda aparenţelor actuale, Luci e totuşi deosebit, în felul lui. Nu ţi-a vrut niciodată răul.
Ly: Sper să nu te înşeli.
Lia: Ai văzut doar că a recunoscut totul în faţa celorlalţi, deşi nimeni nu i-a cerut acest lucru; nimeni nu-l putea obliga...
Ly: Şi crezi că a procedat corect? A vrut numai să demonstreze cât e de sincer, dar nu ştiu ce-a câştigat prin asta.
Lia: Poate că nimic. Dar a fost sincer şi corect. A avut curajul de a vorbi, de a recunoaşte totul. Altul, în locul lui, n-ar fi îndrăznit acest lucru.
Ly: Sigur; numai el, curajosul, eroul... Acum, cu acest gest, gata, te-a câştigat definitiv de partea lui, a întors totul în favoarea lui.
Lia: Nu vorbi aşa, te rog! Încearcă să fii mai tolerantă. Ai văzut că Mihai a înţeles totul şi nu mai e deloc supărat.
Ly: Foarte bine! Toleraţi-l voi, e comandantul vostru; eu nu sunt deloc obligată să-l suport... Îmi pare rău, Lia, dar nimic nu mă va mai convinge că şeful vostru ar fi o persoană atât de minunată precum vrea el să pară.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!