Basmul culegerii tuturor forilor din lume

Într-o sală de cetate
Cu ochii într-o batistă
Stătea o prinţesă prea tristă
Tatăl său se ducea spre moarte

Anunţând in lumea mare
Că fiica vea să si-o-nsoare
C-un prinţ cu osti si avere
De duşmani săi să se sperie

Căci poporul si-l iubeste
Si la poarta acum jeleşte
In timp ce printesei privirea-i mijejeşte
Cu toată sarea valurilor triste

In mări multe de batiste
Când cerului scrie acatiste
Poate s-o imbuna cumva
Si pe-mpărat în viată l-o lăsa

Să-si mai trăiască copilăria
Ce trăia punându-si pălăria
Hoinărind prin câmpii si păduri
Alinând răniţi fiare in codri

Ea, cu buclele cele aurii
De năstea lunii gelozii
Cu priviri calde solare
De-l mânia chiar pe soare

Când in zare ea-mi privea
Şi ploaia în secetă aducea
Curcubeie din nori răsărea
In furtuna cea mare şi grea

Ce pare acum impietrită
Cu genele de stalactită
Cu pleaoapa de banchiză
Şi inima intr-o valiză

Asteptând să-i vină sorocu
Căci părea c-o lăsa-se norocu
Auzind că dupa ea or să-i vie
Toţi lăstari de regală seminţie

Şi viata o să-i fie in colivie
Căci regate în lume le stie
Pe toate cu mintea lor cenuşie
De război şi plină de mânie

Ce nu iubesc păduri şi flori
Râuri şi ale curcubeului culori
Ce-i sunt averi nepreţuite
Nu aurul şi nestemate

Ce din sânul ei le scoate
Si le dă la vreun om sărac
Ce-i iesea priviri inainte
Uscată ca vrejul pe arac

Fiindcă-i sosise vremea
De nu a mai alerga pădurea
De a urca sus la lună culmea
De a numai-nsenina zarea

Ce acum avea gust ca sarea
Privită de la ei fereastră
Unde! Mirare intr-o seară
Se aşeză o pasare măiastră

Albatros cu cioc şi gheare
De harpie din stele sosită
Ce-i şopti cu voce celestă
De-i aduse prinţesei fericire

In a ei-ngheţată privire
Ce fugea acum neobosită
Să-i spună tatălui că acceptă
Să se însoare până moare

De cineva o putea in lume
Să-i-ndplinească o cerinţă
Foarte simplă cu putinţă
De avea inimă şi chibzuinţă

Nu mintea rece cenuşie
Ce să o inchidă in colivie
Unde ea ar muri îndată
Ca pasărea sălbatecă

Prinsă in laţ de coroană
Să cânte ca o zorzoană
Urechilor ce sunt in lume surde
Câmpii si păduri cele verde

Ce acum răsuna cu surle
Cu tobe şi adia flamuri
Prinţilor de prin lume veniti
De frumusetea ei uimiţi

Ce plecau cu a lor alai
Rupând floarea de pe plai
Căci printesa le spuse-se
Că va fi a celui ce culege

Toate florile din lume
Plină de rele şi cutume
Să-i facă cărare prinţesei
Până la cetatea de colivie...

Si umblară luni chiar ani
Si rupeau tot ce inflorea
Dar in urma lor alta inflorea
De multi-ncepură a nebunii

De atât umblet în codrii pe câmpii
Si-ncepură a fi copii
Resimtând iar a ei bucurii
Intorcându-i in lor ţări

Să le schimbe legi de zale
In vieţuiri mult mai simple
Si acestea toate datorită ei
Prinţesa curcubeului şi ploii

Ce acum auzea o doină
Nemaiauzita in lumea de moină
Cu vers albastru de zare
Cu ritm de briză de mare

De lăsa in urmă mirare
Căci era un om cu o floare
Trandafir alb ce lumina tare
De orbea si stele şi soare

El, nu prea înalt şi subţirel
Cu desagă de cuvinte
Imbracat in file de menestrel
Fără cuşmă şi-ncaltăminte

Ce mergea spre poartă inainte
Să bată la aceea cetate
Unde prinţesa cu priviri mirate
Fugi să mi-l întâmpine

Cu călăi mulţi după ea
Căci acela ce nu-i aducea
Toate florile din lume
Capul repede şi-l pierdea

Că asa era dorinta in hrisov
Scrisă de împărat pe moarte
Ce fu ingropat intr-un ostrov
Nu cu mult vreme m-ai-nainte

De a sosi el, alb si negru
Menestrel ce cânta cerul
Pasărea marea şi codru
Inmuindu-i si fetei sufletul

Ce nu putea trece dorinţei
Lăsa-tă de tată pedeapsă
Cel ce nu răspundea cerintei
Părând acum grea pentru prinţesă

Ce vedea cum se apropie el
Un trandafir c-un menestrel
Ce-i spuse la ureche uşurel
O şoaptă cu aură de cercel

De ea rămase împietrită
Ca o nestemată strălucită
Ce se topi in adiere de tei
Când el luă mâna ei

Si fugiră prin codrii si câmpii
Si domnesc si acum in pace
Caci nici moartea nu are ce le face
Pe undeva după stele şi nori

Iubire născută de-o şoaptă
Spusă de el un simplu menestrel:
"De vrei toate florile lumii
Cu mine trebuie să-mi vi

Căci cea care ţi-o place ţie
Poem o voi scrie pe hârtie
Si ea nu va muri ofilită
Si tu vei fii auzind-o în feerie

Cu parfumul inimii, fericită
Că o vesnicie ea floarea
In poemul meu există
Si aceea floare vei fi tu mereu
Draga mea"

Şi am încălecat pe inorog
Căci e timpul să iau din loc
Să mai culeg basme cereşti
Pentru tine cel ce vrei să le citeşti

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigăt împăiat

Pe vârf înalt cu luna-i aură cunjură
Stă ciuta cu bătaia inimii ce-i gândură
După coarnele-n care boncălăia luna
De se cutremura pădurea şi jivina.

Cu ecou unde mi-o aleargă dorul..
Bată-l moartea şi pe el şi pe hăitaşi
C-au lăsat-o cu doi mândri fecioraşi
Să-i poarte pe unde neumblat e codrul..

Căci fiara acum îi este neomul
Ce-şi urlă mândria cu plumbul şi cornul..
Acela de egoism şi ură prea înalt
Ce acum şade pe un perete-mpăiat

Ce o face să coboare cu capul plecat
Să ducă dintre stele curaj neînfricat..
Puilor ce o strigă să le fie alăptat
Până într-o zi când în strigăt împăiat

In ecouri de păduri şi căprioare
Ne vom da seama că suntem reci fiare

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu acum

ar fi trebuit să plâng
dar nu acum
căci nu am lacrimi

ar fi trebuit să beau
dar nu acum
căci n-am de unde

ar fi trebui s-aştep
dar nu acum
căci nu am loc

ar fi trebuit să-ţi fiu
dar nu acum
căci nu sunt eu

ar fi trebuit mai mult
dar nu acum
căci e puţin

ar fi trebuit un zâmbet
dar nu acum
căci sunt doar ploi

ar fi trebuit o zi
dar nu acum
căci este noapte

ar fi trebuit să stai
dar nu acum
căci ai plecat

ar fi trebuit să plec
dar nu acum
căci stau pe loc

ar fi trebuit odihnă
dar nu acum
căci sunt grăbit

ar fi trebuit ceva
dar nu acum
căci n-am nimic.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Doamne! Eu ţie mă închin,
Cu-adâncă umilinţă,
Mă iartă, căci până acum,
Eu n-am fost cu credinţă.
Până eu bucurii aveam,
De ce să mă mai rog?
Şi rar îţi mulţumeam,
Pentru al meu noroc,
Uitând de pocăinţă.
Păcate, nu mi se părea,
Că am făcut prea multe,
Dar am eu dreptu-a judeca,
De am, sau nu păcate?

Acum eu ţie mă închin,
Cu-adâncă umilinţă,
Ascultă rugăciunea mea,
Ce-i spusă cu credinţă.
Mai rabdă-ne, dacă mai poţi,
Păcatele din lume,
Căci nu toţi, încă-au înţeles,
Ce scump, vor plăti mâine,
Nu-ntoarce faţa de la noi,
Căci avem copilaşi,
Care aş vrea să crească-n pace,
Nu prin pustii oraşe,
Cu oameni disperaţi.

Doamne! Eu ţie mă închin,
Cu adâncă umilinţă,
Nu fă s-ajungem să vorbim,
Cu toţi aceeaşi limbă,
Şi totuşi de nebuni ce suntem,
Să nu ne înţelegem.
Fereşte-ne de minţi bolnave,
Ce vor să ne conducă,
Căci pacea-n lume e fragilă,
Şi viitorul, parcă-i o nălucă.

Eu, doamne, ţie-ţi mulţumesc,
Că ne mai dai lumina,
Şi al naturii verde,
Iar paşii mi i-ai îndreptat
Către a ta chemare,
Când viaţa mi s-a clătinat,
Şi ai pus-o la-ncercare.
Abia acum eu am ajuns,
Să văd cu ochii minţii,
Căci Raiul, Iadu-i pe pământ,
N-aveam decât s-alegem.

rugăciune de Valeria Mahok (21 februarie 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lung îi drumul artistului

Pe un cuib de flori, ciocârlia moartă
Lume, lume adunată-n hoardă!
Plâng şi vulturii cu-nmărmurite
Sunete,.. ce acum sunt împietrite.

Pe discuri negre-n ochii morţii
Când coasa-ţi taie aţa sorţii..
Să zbori de aici din colivie
Spre altă lume ce-o să-ţi fie

Scena stelelor de mult apuse
Cu actori artişti şi poeţii!
Ce-au cântat, pictat şi în stropi scrise
Şi-au lăsat sufletul cu toţii

Să încânte din a lor sărăcie
Lumea c-un strop de fericire
Nestiind din câtă nefericire
Ne-au dăruit cu patos bucurie

Căci menestrelul adevărat
Oricât in lume ar fi-ntristat
Duce suferinţa ca un sicriu
Să te încânte cum ei doar ştiu

Sătui de a lor ploi din Panteon
Ce-i arde vitriolar pentru lume
Să o facă cu zări mai bune
Pe un lung drum în Gorj până-n ponton

De vioară barcă ce-i duce
Acolo unde scena îi străluce
In Edenul lor al preoţilor
Ce au scăpat oameni de demonii..
Tristeţilor

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uimiri

Acum, după ce ne-am cunoscut
Pentru mine altă lume nu există,
Căci cu tine viaţa a reînceput
Şi din nou nu mi se pare tristă.

Cerul nesfârşit nu are nori
Ziua e cu soare, noaptea e cu stele,
Mă simt aşa de bine iar în zori
Căci te am pe tine printre ele.

Văd în jurul meu doar flori
Sufletul mi-e plin de noi uimiri,
Inima-i cuprinsă de fiori
Scăldată-n miros de trandafiri.

poezie de Mihai Leonte (iunie 1966)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lebăda din călimară

Se închise în mănăstire
De călimară pentru fire
În tuş rece de pedepsire
Pentru a ei caldă iubire..

Trestii de gânduri crude
Tăiau aripi in fade umbre
Şi se părea că are toace
În loc de-ntătoare vivace..

Smulgea penele caudin
Bătându-le in al ei chin
Pe toace-nfipte in gheaţă
De bătăi cu dulceaţă

Pe care o uitase ghiaur
In călimara mănăstire
De post negru de iubire
In tuş ce se albea pur...

Cu mireasmă de azur
Ce-l atrase pe un demon
Lumilor noastre ronin
Cu condeiul de katană dur..

Si minunat de mireasmă
Ce nu o simti-n fantasmă
In tot universul întunecat
Coborî să vadă incitat

Ce e in aceea călimară
Cu iz ce lui ii omoară
Aripile de grifon nebun
Ce nu aveau in lume stăpân..

Şi doamne, a-ngenuncheat
Auzin glasul ei minunat
Ce-l albea cu fiecare
Şoaptă a ei de intrebare..

"Cu ce-am gresit oare
Că am iubit foarte tare
Ce acum dă să mă omoare
Cu gondolă iatagan în sare..."

Şi demonul scoase katana
Si lovi cu puterea lui Satana
Şi a tuturor celor ce-i ţineau sutana
Să-i aducă o rază de soare...

Era atât de albă că albul
Pălea în faţa sa-n umbră
Când auzea soapta pură
Dintr-o mănăstire călimară..

Unde ea după mult timp, iară
Zări soarele si culoarea ei
Şi incepu să mire, uimească
Cum a putut să se pedepsească..

Şi demonul grăi atunci
Cu şoapte adunate
Din ale iadului spelunci
Cărate în desaga lui cuvinte...

"Dragă lebădă i-a aminte
Eu sunt cel ce răsar cuvinte
Şi de când umblu printre ele
Nu am văzut mai albe file

Cum ai tu penele, aripile
Atât de pură că de ar vrea
Să-i dea foc ielele, ispitele
In veci vecilor nu vor putea..

I-a si zboară aşa pură
Simte lumea cu a ei natură
Esti pe lângă ei....
Lebăda de rouă cea mai pură..

Şi nu spun asta să vrăjesc
Eu afirm totdeauna...
Cea ce aud şi simţesc
Zboară,.. te asteptă Luna..

Soare stele codri mările
Să se minuneneze de tine
Albul cel mai alb din stele
Ce se albăstreste-n divine

Şoapte neauzite de mine..
Hai fugi, şi ai grijă de tine..
Eu sunt un punct negru infim
Pe penajul tău alb de vers, sublim..

Şi să mă asculti te rog
Uite,... katana-n şoapta ta
Sa transformat în condei de inorog..
Hai du-te şi luminează şoapta

Lumii prea neagră acum
Unde ard mereu in scrum
Si reînvii in vers nebun
Biciut de stăpâna poezie chiaun..."

Lebăda rămase gânditoare
Cu demonul în genunchi cu o floare
Ce se va intâmpla în continuare
Nu ştie nici un zeu şi o zare..

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem Nazteca

Condeiul am să-l bag în buzunar
Pe fila lumii să plec hoinar...
Lăsând în urmă, poemele cărare
Spre muntele ce se vede-n zare.

Unde am să aştept cu o floare
Să apari poem de mirare!
Cu şoapte de metafore
Să dai lumii mele culoare.

Căci acum sunt conturul de tuş...
In lumea lui Gopo în rostogol
Un cerc de ochii fără tine gol
In vortex de nisip prea nesătul.

Ce lasă in urmă doar pietre
Cu numele tău scris Nazteca...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de zenit

Semiramido cu aripi din file
Am răsărit o grădină suspendată
Inflorindu-mi din pana înmuiată
In cerneală căutată-n galaxiile

Pe unde pasc unicorni din stele
In pomul cu toate florile lumii
Legat de toate păsările zării
In triluri de ard în ploi perseidele...

Şi spre pământ am lăsat un curcubeu
Să urci aici în ramurile mele
Să-ţi dau în pârg inimii, cireşele
Să-mi simţi dulceaţa de derbedeu

Fugit de lumea cu reflexii mereu
Cu legi nerespectate de vreun zeu..
Şi să te grăbesti nu astept infinit
Căci copacul urcă necontenit

Avid de sevă de quasar tanin
Şi într-o zi numai va fi,.. de găsit
Zburând printre planete, stele ronin
Până v-a găsi ce de lume nu-i dorit

Rădăcina unui sărut infinit
In poemul de zenit de toţii zei dorit

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet de tei măiastru

Ce e firesc şi ce e nefiresc?
Ce e lumesc şi ce-o fi drăcesc!
Când spini-n luturi-nfloresc
Când flori-n fum se îmbolnăvesc
Când pentru argint codrii jelesc.

Să te iubesc să nu te doresc...
Lume pe unde eu hoinăresc.
Să spun în vers teilor prea fresc
Cât de mult pe tine te iubesc
Ce-mi pictezi când mă zidesc.

În albastru de Voroneţ
Cu zâmbetul tău, mie, semeţ
Chilia smoalită a călimarei
Şi-n jerbă de cuvânt a turlei
Cu prea curată şoaptă a Mariei

Născătoare-n veci, iubirii
Îmi scalzi trupul în mir de tei
Şi să mă laşi morţii nu vrei..
Ce-as mai putea-n veci dori
Îngerul cu aripi trandafirii

Decât doar să-mi zâmbesti
Şi-n codrii de condei să-nfloresti
Teii,... cu surâsul tău prea dulce
Ce fericire-n lume-mi aduce
Când aud cum tu-mi surâzi...

Căci in lume pentru mine
Zâmbetul tău nu-mi are preţ!
Râzând cântecului de harleţ
Ce biciuie în mine hrăpăreţ
În răsuflările venine..

Când stihia e lângă mine
Legând şiretul încălţării
Când ea curge viaţa din vene..
În urletul lupilor mei albaştrii
Ce muscă din ea ca aştrii!

Să o pot săruta pentru tine
Să-i smulg o pană de inger
Negru cu miros de rece vaier..
Să le albesti a mea minune
În aripi cu lucire de genune!

Să vază o întreagă lume
Cine mi-a dat din nou nume
În iaduri pline de cutume..
Şi-l scrie mai albastru decât albastru!
Tu, zâmbet de tei măiastru

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri

În lume sunt păduri de doruri
Doruri albe, galbene şi mov
Asemeni florilor de micşunele răsărite
În pieptul răbdătorului Pământ.
În lume sunt nemuritoare Primăveri
Ce nu dispar decât în stele
Atunci când pieptul e urcat în nori
De Cel ce a făcut această lume.
Acolo toate florile lumeşti dispar
Toate dorurile mov şi galbene din fire
Acolo toate pădurile de doruri trec
Prin cuptorul Domnului de judecată.
În cuptorul Dreptului merg toate
Nici măcar o floare nu rămâne vie
Nici măcar un dor de păcătos născut
Ce nu a plâns din dor de Dumnezeu şi Fiul.
În lume sunt păduri de doruri
Doruri de bani şi suflete pierdute
Asemeni florilor de micşunele mov
Ce stau tăcute sub lumina Lunii.
Puţine doruri sunt pe lume
Născute ca şi stelele din cer
Să lumineze-n piepturile lumii
Din dor de Mirele ce a murit pe cruce.
Puţine doruri sunt în lume
Să plângă rănile Hristosului iubit
Uitând de tot ce este trecător prin lume
Slăvind cu lacrimi doar două flori divine - ochii Lui Isus.
Puţine doruri sunt în lume
Ce vor intra în dragostea Lui Dumnezeu
Acolo unde veşnic este Primăvară
Iar micşunelele răsar în ochii celor din pădurea stelelor... iertaţi şi plămădiţi din nou.
Puţine doruri vor cunoaşte pântecul pădurii
Din care Domnul scoate prunci şi flori
Cu viaţa veşnică în împărăţia cerului
Pentru un ghem pe nume;Univers.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima din palma-mi

Vino şi pune-ţi inima în palmă-mi
S-o spăl în valuri şi să o adun
Din firele de rouă şi n eu, nisipuri
Mai pură decât este ca acum

Lasă-te-n braţul valurilor mele,
Sărutul brizei calde-am să ţi-l dau
Căci tu eşti cea mai mândră dintre stele
Iar eu, mireasa mea, să fi, te vreau.

În spuma mării voaluri de mătase
Cu perle să-umpletească viitorul,
Safirul din priviri să-mi învelească
Şi să-mi inunde inima şi dorul

Să fim noi doi, prolog la veşnicie,
Şi infinitu-n noi să se răsfeţe,
Căci sufletul nu-i fără speranţă-n lume
Cum nu-i în lume loc fără iubire.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te vreau acum

Cum fosforul luminiscent pe negrul drum
Să nu mă pierd pe căi nevrut greşite,
Cum orb sub pleoape are sclipiri nădăjduite,
Te vreau acum, acum, acum.

Secătuit de-arşiţă pân' la scrum,
Într-un deşert din mine, caut tau de munte
Şi nicio oază nu-mi ajunge chiar de-s multe...
Te vreau acum, acum, acum.

Când singur, dacă sunt, nu sunt nicicum,
Doar ochi de sticlă-n translucid îi pierd
Tot căutând un ultim de dezmierd...
Te vreau acum, acum, acum.

Când şi-aeru-n cuvinte mi-l sugrum
Din piept ce mi se-opreşte când te văd,
Mi-eşti laţul retezat scăpat de eşafod...
Te vreau acum, acum, acum.

Şi-am încă gust de lume să o îndrum,
În juru-mi să mi-o fac inel, corolă,
Să-ţi fiu cadoul de polen, nectar... O benevolă
Te vreau acum, acum, acum.

Te vreau, căci cred că de pleci oarecum,
Aş fi cum trenul într-o gară fără şine;
Prelung şi gol, stând cu biletu-n mână cu tăiate vine...
Te vreau acum, acum, acum.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia 43

Acum aşa vorbeşte Acel ce te-a făcut
- Să nu te temi de nimeni, căci Eu te chem pe nume
Prin apă de vei trece Eu îţi voi sta ca scut
Şi mână Mea întinsă te va feri de lume.
Nimic nu te va arde dacă-ai să treci prin foc
Nici flacăra asupra-ţi nu va avea putere
Căci Eu sunt Dumnezeul cel viu şi-n orice loc
Te izbăvesc de toate, doar strigă-Mă şi cere.

Eu sunt mereu cu tine şi te-oi aduce iar
În ţara ce ţi-am dat-o şi tuturor voi spune -
Dă-ţi Miază-noapte fiii, tu Miază-zi hotar
Să nu le pui în cale, ascultă Soare-apune.

Acesta e poporul, i-am dat Numele Meu
El e poporu-n care Mi-am arătat iubirea
Şi vrerea Mea e una, căci eu sunt Dumnezeu
În Mine se sfârşeşte şi-a început zidirea.

Am fost de la-nceputuri şi după Mine nu
Mai poate-n lumea asta un altul să mai fie
Cu toţii sunteţi martori şi tu şi tu şi tu
Veniţi căci pretutindeni lumina Mea e vie.

Eu am vestit şi tot Eu de voi nu sunt străin,
Eu L-am adus în lume pe Fiul Meu, Mesia
Când răstignit pe cruce v-a izbăvit de chin
În schimbul vieţii Sale v-am dat Împărăţia!

poezie de Adriana Cristea (19 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă Înaintea Lui

Priveşti? Cu toţii Doamne în suflet avem pete
Dar Tatăl Nostru pare mereu să ne tot ierte,
Dacă avem credinţă ne sprijină. Tu cere
Putere-n trup şi suflet, de vrei să ai putere.

Înţelepciune, milă, dreptate şi tărie
Pe toate-n timp, în lume le vei avea cu tine
Şi cupa vieţii tale cu câte se va umple
De vei avea credinţă şi nu avea răbdare.

Inima ta întreagă-i? Iertarea unde-i oare?
Domnul te are-npreajmă? Îl vezi în depărtare?
El nu-i decât un spirit urmat de noi... Cetate
În care stau ascunse inimi nevinovate...

Nici veşnicia nu va fi de-ajuns
Spre a cunoaşte totul despre lume
Dar de acolo, din adânc, de sus,
Tot ce putem zări sau nu
Îşi are rostul lui şi are-un nume
Sunt stele care au murit de mult
Dar existenţa lor rămâne trează
Căci ele-s rostul nostru pe pământ...
Când le privim, visăm la nemurire
Şi inima de dorul lor vibrează

De m-aş ascunde-n mare, din nisipul
Atâtor zeci şi mii de molecule
Ce nu pot fi de nimeni numărate
Dar au, acolo, sus, şi ele-un nume
Eu mi-aş putea. răni... integritatea

Dar rostul nostru-aici e de-a muri
De-a nu purifica sufletul meu în două
Căci jumătate-i spre a suferi
Iar alta-i pentru-o lume pură nouă
Promisă..... într-o zi

Tatăl trimis-a Fiul ca dovadă...
Exemplul lui să fim şi să luptăm,
De Duhul Sfânt să fim tot mai aproape

Şi tot ce-i rău în noi să aruncăm
Voinţă avem? E de ajuns... Priveşte...
Întinde-ţi mâna către Tatăl Tău
Căci El te va susţine în credinţă
Şi-atunci nimic nu o să-ţi pară greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România

Avem Carpaţi şi mare,
Podişuri şi câmpii:
O ţară minunată
Şi fluvii de prostii.

Aveam păduri pe coaste
Şi grâne pe ogor,
Acum avem doar cioturi
Şi iarbă pe răzor.

Aveam conducători
Ce drepţi stăteau în faţă,
Acum avem doar "lideri"
Ce râd pe sub mustaţă.

Aveam respect pe lume,
Respect pentru vecini,
Acum avem doar fiţe
Şi ne cam dăm "străini",

Străini ce-au fost afară
Şi nu mai ştiu română,
Că au lucrat departe
Un an sau chiar o lună.

Şi noi am fost odată
Ce nu mai suntem azi.
Atunci ce putem cere
De la nişte bieţi brazi?!

Al căror rol pe lume
Este să crească înalţi,
Pe când al nostru este
Să ne avem ca fraţi.

Căci fraţii nu se-njură,
Nu se lovesc în spate,
Ci merg mână în mână
'nainte spre dreptate.

poezie de Nadia-Cosmina Prigoană
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri pe cer

Trimite-mi cerul tău! Al meu e gol
Când nu mai văd lucirea unei stele;
Doar stau la umbra gândurilor mele
Ce dau întruna cerului ocol

Şi caută, tot caută prin hău
O ştire despre urma ta pierdută
Pe-o cale ce-i acum necunoscută,
Sperând să întâlnească gândul tău.

Nu au nici teamă, ele, nici control:
Mai vin, mai pleacă-n cerul fără stele,
Atunci când vor, căci poartă-un dor şi ele
De cerul tău. Al meu, acum, e gol.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!