Din ce să-i tocmesc obloane?

Cerul s-a-nvelit cu, mov, obloane,
Pedepsind al soarelui păcat,
Ce a slobozit a arşiţei ardoare
Pe aromele, ce-aripi-au răsfirat,

Însă nu mi-a înnorat, de foaie, rânduri,
Mov mustos ce-n ochi mi s-a urcat,
A păşit cu dreptul vara printre gânduri,
Când potop de asfinţit a inundat,

Mi-a lăsat răbdarea verde ramul,
Frunzei, murmurul ei lin am învăţat,
Ce pe împlinire-mi picură cu dramul
Un curaj al fericirii, însetat...

Doar o tîngă veche-mi dă târcoale,
Rupând sufletului pactul cu-nserarea,
Din ce, oare, să-i tocmesc şi lui obloane,
Când se năpusteşte peste el însingurarea?

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu cunosc singurătatea!

Când mi-a fost dor,
marea m-a învelit cu valul ei.
Când mi-a fost dor,
cerul mi-a picurat din stropii săi.
Când mi-a fost dor,
muntele însuşi m-a chemat spre creste!
Când mi-a fost dor,
nu m-au lăsat însingurat.

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a dat

Îmi căutam cerul meu senin
Şi ea mi-a dat cerul ei
Ce eu-l vedeam albastru
Nevăzându-i norii ei
Ce nu-i puteam vedea
Nu erau ai mei
Şi am găsit in el puterea de a zbura
Nu stiu dacă bătăile mele
I-au răsfirat norii
Asta ştie doar ea
Când o privesc senină

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clădirea cu obloane de sticlă

În clădirea veche cu obloane de sticlă
Timpul stă în loc de un secol
Şi nimeni nu mai intră pe uşa grea,
De lemn masiv,
Sculptată cu precizia unui vultur.
Praful trecut prin sită
S-a aşezat pe-ntregul mobilier
Şi toate încăperile au prins un aer greu,
Un aer cu aromă de trecut,
Unul ce-ar avea multe de spus
Mie, ţie, oricui ar sta să îl asculte.

Ea, clădirea cu obloane de sticlă
Poartă colateral găuri în pereţi,
Trecute gloanţe sângerii
Ce-n drumul meu le-am admirat zi după zi.
La colţuri a început a-şi decoji menirea
Şi câte-o ţiglă vişinie cade,
Spărgându-se-n milioane de bucăţi
Călcate de mine, de tine, de oricine-i dornic să le calce.

Anii apuşi s-au numărat pe degete
Şi au jucat mână de mână hora timpului,
Apoi s-au aruncat în foc, mistuindu-se.
Şi-aşa, clădirea cu obloane de sticlă
A încetat să mai existe.
Şi tot aşteaptă rece, amuţită
Pe cineva să-i mai arunce o vorbă:
Pe mine, pe tine, pe oricine...

poezie de Kevin Iovănescu (15 decembrie 2017)
Adăugat de Kevin Iovănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu eşti

o lumină muşcă din albastru,
dansează desculţă,
fără nume şi glas,
reface pe curba orizontului visele despicate.

un paradis verde se naşte printre stele buimace
odată cu primăvara demascată
ce-şi strecoară extazul
şi dincolo de obloane şi perdele.
verdele trăit şi-a lăsat sarea
devenind piatră albă lucind printre gânduri.

frunzele neliniştite restituie sonor
respiraţia cuvintelor verzi.
nu eşti printre cuvinte.
la capătul liniştii sparte
mă dor cuvintele, pătate de uitare.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet de crin

(În memoria bunicăi Elena)

Cum creşteau dulci nepoţei, colăciţi pe braţul ei!
Iarba verde-i îmbrăca pe călcâi rouă din stea,
Struguri întindeau potire, să le guste împlinire,
Pân' şi iarna ezita, să se ningă-n pleata sa...

Cu un pumn de nuci în poală şi cu nepăsări de boală,
Umerii strânşi în bundiţă şi cu fusta ei, pestriţă,
Vine sprintenă în vis, să-mi dea dorului nestins
Luna şi un lan de stele pentru lacrimile mele...

Zâmbetul ei nesupus nici poruncilor de sus,
Boiul fin, de Cosânzeană, moştenire de la mamă,
Bunătatea din ţărâne, albul rumenit din pâine,
Erau sufletului soare, ce şi din mormânt răsare...

Marea ei, de încântare şi fântâna de răbdare,
Mi le-a perfuzat cu dram, ca în frunză de la ram,
într-un munte de-alinare peste zile fără soare
Şi izvorul de iubire, ce-n copii şi-a curs menire.

Mi-a sădit crinul în sânge, doar din bucurii a plânge
Şi mă-mpiedic de o vină, dacă nu zâmbesc senină,
Mi-a lăsat de timp soroc, în copii cuminţi, noroc,
Nesfârşitul ei să-l cresc şi etern să o iubesc...

Aş da anii ca pomană, să-mi revăd draga Icoană,
De pe ramul de nepoată, s-o admire dulcea "gloată"...
Să-i mângâi fruntea de sfântă şi pe braţul ei, de leac,
Să mă reazem cu suflarea pe o clipă cât un veac...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Doar un păcat mi-a mai rămas ascuns la colţul inimii...
un singur fior...
strălucire desprinsa din Rai dă ochilor mei...

Când nimeni nu mă vede
îl las sa curga pe buze şi. l murmur încet...
cald, departe, dar cald...

Un singur păcat mi-a mai rămas
de purtat
adânc în suflet...
Toate celelalte s-au stins în focul lacrimilor mele...
Când voi muri,
păcătoasă, cu acest păcat în brate sa plec,
sa plec cald şi departe...

Oamenii nu iartă "păcatele",
însă Cerul se deschide in fata strălucirii "pacatoasei" Iubiri...

..."căci mult a iubit..."

poezie de Mariana Daniela Bidaşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino!

Mi te plimbi printre gânduri
când m-apuc s-aştern rânduri,
când te chem în eter,
între apă şi cer
şi te caut în vise
cu zeiţe convinse
de mărunţi muritori
rătăciţi printre nori.

Mă auzi, te trezeşti,
înspre mine porneşti
şi mă afli cântând,
sărutând al tău gând
ce pierduse dorinţă
de-a mai vrea să fii Fiinţă...

Vino să te răsfăţ,
vino să te învăţ
ce înseamnă păcat,
în extaz îmbrăcat,
ce înseamn-a simţi
şi IUBIRE-a-mpărţi!

Azi te-nvăţ să trăieşti
fără să te-osândeşti!
Vino să TE IUBESC!
Doar cu tine trăiesc!

Ne-ntâlnim printre gânduri...
când m-apuc s-aştern rânduri...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dor

Fără tine, iubite, sunt uitată de ploaie
Şi de Muza ce picură mirul pe foaie,
Lacrimi şi insomnii iar nu ştiu să împac
Şi de dorul nebun nu mai aflu vreun leac.

Tu îngăduie-mi doar să întreb, de greşesc,
În vreo viaţă-ai simţit ce-i un dor femeiesc...?
N-o să cred niciodată că tăcerea nu doare
Şi te plimbi ca un val, pe întinderi de mare...

E-un păcat, că pân' azi medicina nu are,
De iubiri ne-mplinite, un colac de salvare...
Îmi las dorul fierbinte în palma divină,
Mulţumind, c-am trăit un potop de lumină...

Clipele nerodite le dau mită uitării
Şi-a lor mirişte arsă, voi lăsa-o iertării,
Bunul Cer te-a trimis, al visării, catarg,
Ca un semn că iubirea n-a uitat al meu prag...

Nu ştiu de vei citi, c-amintiri mai deşir,
Când brodez o poemă cu al dorului fir
Şi-i pun aripi de vis, să se fac'- a ta pernă,
Să-nţelegi cum e dorul din iubirea eternă...

Iar când pe dinafară te vor frânge furtuni
Şi lutul va ţipa cu-ai dorului plămâni,
Să te gândeşti c-aşa arde femeia,
Dacă-i trezeşti în pieptul ei scânteia.

La ce bun semnul tău, de consolare,
Dacă nu-mi simţi a inimii cântare?
După-un potop de suflet (ce mirare!)
Se limpezeşte lutul şi-n el se face soare!

Doar dorul, ca un rug, te mistuie cu foc,
Ori fugi peste-oceane, ori arzi tăcut, pe loc...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haos

Mi-a intrat haos în ochi...
L-am simţit cum se lungea perfid
Pe linia părului meu
Încercând să-mi alunece,
Linguşitor,
În ureche
Cuvinte ştiute,
Tocmai când uitasem să te aud...

Mi-a intrat haos în ochi...
L-am simţit când îşi ascuţea ghearele
Pe albul obrajilor mei
Încercând să-mi sufle,
Subtil,
În nări
Un parfum cunoscut,
Tocmai când uitasem să te simt...

Mi-a intrat haos în ochi...
L-am simţit când vărsa amintiri
Pe conturul buzelor mele
Încercând să-mi vândă,
Zâmbind,
Pe pleoape
O poveste uzată,
Tocmai când uitasem să te trăiesc...

Mi-a intrat haos în ochi.
L-am simţit când îşi desena labirintul
Pe golul sufletului meu,
Încercând să-mi umple,
Neputincios,
Celulele
C-un vis plâns,
Tocmai când uitasem să te am...

Mi-a intrat haos în ochi.
L-am simţit cum vâna semne
Pe dreptunghiul ochelarilor mei,
Încercând să ascundă,
Crud,
Din lumină
Cu umbre secătuite,
Tocmai când uitasem să te văd...

poezie de Gabriela Chişcari (30 aprilie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foaie verde foi de nuc

Foaie verde foi de nuc
Timpule, unde mă duc?
Că multe m-au părăsit,
De când am îmbătrânit
Şi m-am lăsat de iubit,
Obrajii mi sau lăsat,
Mă privesc doar cu oftat.

Că dragostea-i floare sfântă,
Când o ai nu-i preţuită,
Iar când ea te părăseşte
Vezi cum viaţa se ofileşte
Şi urâtul te-nveleşte,
Dragostea nepreţuită
Este o viaţă pierdută.

Dă Doamne, la om mult bine,
Suferinţe mai puţine,
Dă-i minte şi sănătate,
Dragoste şi bunătate,
Averea cei bună în toate,
Că viaţa este prea scurtă
Fă, să nu-i fie urâtă.

Foaie verde foi de nuc,
Toate vin şi-aşa se duc,
Dar omul ce are minte
Preţuieşte dinainte
Şi nu lasă la întâmplare
Dragostea cei lucru mare,
Căci viaţa fără ea
Îi urâtă ca moartea.

poezie de Valeria Mahok (11 februarie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am păşit în viaţă alături de multe fiinţe. Femeia mi-a inspirat încredere. Femeia mi-a inspirat teamă şi emoţie, stabilitate şi cutremur. Femeia a stat mână în mână cu mine. M-am simţit un răsfăţat al vieţii când femeia iubită a avut curajul să îşi deschidă sufletul în faţa mea, când m-a lăsat să aţipesc pe pieptul ei, când m-a primit lângă ea.

Claudiu Ovidiu Tofeni în Chip printre monologuri (2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Menirea Poeziei

Cu ce să-şi scrie versul azi poetul,
Când Dumnezeul poeziei e-ntristat,
Când Muza, de-un război, s-a speriat
Şi-atât de lunecos e a păşi cu dreptul?

Poetul caută cuvântul ce-omeneşte,
Scrutând înalturi, ce veghează aştrii,
De grai ciopleşte lacrimile-aşchii,
Să nu-ngreleze ochiul ce citeşte,

Poetul are frică de acel potop,
Ce-ncătuşează visele dospite,
De parcă i-ar fi palmele-mpietrite
Şi sufletul nu ar rodi vreun strop...

Poetul n-are dreptul la mâhnire,
Ca Muza lui să nu se plictisească,
De-aceea scrie "cu" şi "din" iubire,
Ca fiecare vers să îndumnezeiască!

Şi chiar de lacrimile dau în rod,
A sufletului pace să umbrească,
Poetul le adună într-un nod,
Menirea Poeziei e: să-nsufleţească!

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a zâmbit

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie
Când mergeam încet pe drum.
Era frumoasă ca o zee
Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun.

Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân
Cu ochii limpezi ca apa de izvor,
Dar avea inima tristă,
Căci sărmanul era cerşetor.

Mi-a zâmbit într-o zi un copil
Cu ochi frumoşi ca două stele.
Mi-am adus aminte de-a mea copilărie
Şi de braţele mamei mele.

Mi-a zâmbit într-o zi un pom
Care era legănat uşor de vânt.
Şi mi-a părut că zâmbeşte un om,
Pe drept cuvânt.

Mi-a zâmbit într -o noapte o stea,
Când priveam cerul plin de stele.
M-am bucurat atunci în sinea mea
Şi m-am întors la visurile mele!

poezie de Vladimir Potlog (13 octombrie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călugărul

Călugărul din vechiul schit
O zi la el ne-a găzduit
Şi de-ale lumii mi-a vorbit
Iar cînd să plec, l-am întrebat:
"Ce soartă rea te-a îndrumat
Să caţi un loc printre sihaştrii?"
El mi-a răspuns: "Doi ochi albaştri!"

Călugarul din vechiul schit
De-un dor ascuns a-nebunit,
Atunci tovarăşii lui buni
Într-un ospiciu l-au lăsat.
L-am revăzut, l-am întrebat:
"Ce te-a adus printre nebuni?
Eu te ştiam printre sihaştri"
El mi-a răspuns: "Doi ochi albaştri!"

poezie celebră de Traian Demetrescu din Aquarele (1896)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Doar un păcat mi-a mai rămas ascuns la colţul inimii...
un singur fior...
strălucire desprinsa din Rai dă ochilor mei...

Când nimeni nu mă vede
îl las sa curga pe buze şi-l murmur încet...
cald, departe, dar cald...

Un singur păcat mi-a mai rămas
de purtat
adânc în suflet...
Toate celelalte s. au stins in focul lacrimilor mele...
Când voi muri,
păcătoasă, cu acest păcat în brate sa plec,
sa plec cald şi departe...

Oamenii nu iartă păcatele,
insă Cerul se deschide in fata strălucirii pacatoasei iubiri...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara

Vara – cuvânt minunat...
Când boarea stăpâneşte cerul
Şi lumea-i plină de mister,
Când pică ploi de flori de stele
Peste pământul înverzit
Şi fragedele rămurele
În cânt de vis s-au înfrăţit,
Când într-o lume de culori
Se-mparte cerul şi pământul,
Eu mă trezesc cu tine-n gând
Şi leagăn viu îmi e cuvântul...

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiune

din surâsul dragostei m-am născut şi eu
şi mângâierile mi-au fost hrană să cresc
în braţele mamei zâmbea Dumnezeu
alături de mine cu suportul ceresc.

de mică am crescut univers de iubire
pământul mi-a fost leagăn şi învăţător
lumini îngereşti mi-au pătruns în privire
în arborele vieţii sunt ramul uimitor.

rândunici îşi fac cuib între frunzele mele
nici o furtună nu mi-a stat în cale
am urcat Golgota şi am ajuns la stele
au nins peste mine visuri magistrale.

mă confesez la Lună vorbim amândouă
din poezia sufletului se prelinge rouă.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a fost dor de toamnă

Mi-a fost dor de toamnă;
De frunza ruginie,
De struguri copţi din vie,
Mi-a fost dor de ploaia
Care cade pe caldarâmuri
Şi de păsările care se duc rânduri, rânduri.
Mi-a fost dor de tine, iubirea mea
De mult uitată,
Şi de nucul falnic care la poartă mă aşteaptă.
Mi-a fost dor de tine, toamnă aurie, ca să pot aşterne versuri
Nostalgice pe hârtie.

poezie de Vladimir Potlog (18 octombrie 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

DIN JURNALUL UNEI DOAMNE

Luni mi-a scris vreo patru rânduri,
Până vineri m-a curtat,
Sâmbăt-am căzut pe gânduri,
Iar duminică-n păcat.

epigramă de Stelică Romaniuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neputinţa

Sufletul în multe rânduri
Mi-a rămas în aşteptare
Ca o minte fără gânduri
Ca un trup fără picioare.

Dumnezeu în rânduri multe
Mi-a venit în aşteptare
Neputinţa să-mi asculte
Ca pe-o binecuvântare.

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!