De acolo până acasă

la margini de lume nemaiauzite sunete
pe o limbă de trol te-ar putea atrage în genune
felicită-te că ai atâta timp la îndemână
să răstălmăceşti pe cele
încântătoare auzite pe drum
stânca aceea pe care te odihneşti o clipă
rămâne pe loc
e adevărat până ea să rămână
multe s-au rostogolit în hăul adânc
nu trebuie să regreţi că ai întârziat
până la urmă orice drum se înfundă
aşa că poţi ocoli puţin
adu-ţi aminte că ţi-e sete
îmbarcă-te iute în autobuzul de seară
ce te va duce la izvorul în grabă părăsit
şi te vei socoti norocos
nu băusei din el îndeajuns să sece
iar de acolo
nu mai e decât o aruncătură de băţ
până acasă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea-soarelui

adu-ţi aminte de câtă lumină
are nevoie zigzagul în plus al rădăcinilor
prelungit în nervurile ce se alungesc
prin tulpină în palmele frunzelor
până în vârful degetelor primitoare de cer
a preagalbenelor petale
călăuzite de un zeu nemuritor
pe care îl urmează
mai supuse decât orice femeie
ce ştie foarte bine cine trebuie iubit

aici jos nu se mai aude nimicziua-i pe ducă
pare-se că nimeni nu mai e atent
spre ce parte porneşte
soarele înainte să spună
noapte bună florii sale aşa cum a promis
când nu-l va mai putea zări răsărind
atât de treaz în cealaltă jumătate ascunsă ei
corp plin de el însuşi
supărător de strălucitor

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ştie cât a rămas el acolo, până s-a dezmeticit din ameţeala ce-i veni căzând. Când se pomeni, el era tot cu cartea în mână. Mulţumi Domnului că l-a scos din mâna duhurilor rele şi că este viu; dară alt necaz acum! nu ştia unde se află. Se scoală el d-acolo, şi o porneşte la drum. Şi aide, şi aide până ce d-abia ieşi din prăpastie. Apoi o luă într-acolo unde mila Domnului l-o duce. Şi apucând spre soare-scapătă, se duse, se duse, zi de vară până-n seară, fără să dea de vrun sat şi fără să vază pui de om; şi mai mergând ce mai merse, dete de un copaci şi mase acolo. Nemâncat şi nebăut nu putea să doarmă. Şi luptându-se cu foamea, cu setea şi cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca să iasă la lume. A doua zi o apucă iarăşi spre soare-scapătă, după cum plănuia el, până ce dete peste nişte grămezi de căpăţâni şi oase de oameni.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: "Nu găsesc nicio plăcere în ei."

în Eclesiastul, 12:1
Adăugat de Picuş Daniela
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţa oamenilor, arta poate să se nască aproape din orice activitate iar când acest lucru se întâmplă aceasta se lansează pe un drum lung al explorării, al invenţiei, al libertăţii până la limitele extravaganţei, al imixiunii, până la limitele frustrării şi, în cele din urmă, ale disciplinei -ajungând să controleze schimbările şi progresul constant.

citat din Susanne Langer
Adăugat de Oana- Manuela Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu că toţi cei cu care ai avut contact în copilărie trebuie puşi în locuri speciale din inima ta, de unde să te poţi hrăni cu amintiri şi cu emoţii frumoase. În acelaşi timp, ce ştiu sigur ca şi psiholog, este că vei purta cu tine aşteptările, rănile şi psihologia lor, demonii lor, toată viaţa ta, până când te eliberezi de fiecare dintre ei. Nu vei putea fi o personalitate până când nu ţi-ai luat cu adevărat la revedere de la fiecare, până nu ai iertat şi acceptat pe fiecare dintre membrii familiei tale, cu adevărat.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În urmă drum de pietre...

din nou o piatră,
aşezată peste drum, în drum,
aş lua-o să o pun în vatră,
să pot să ard, salcâm şi ulm

s-astup cu ea un loc de taină,
un loc crăpat, de noi în timp,
pe-acolo ne-a fugit în grabă,
iubirea florilor, din verde câmp

căldura focului din lemne,
ne-a ars, au mai rămas tăciuni,
ei fumega lansând în semne,
chemări furate, de nebuni

.... şi noi din colţuri separate,
ne mai privim, din când în când,
în ochii noştri mări spumate,
se oglindesc, ne curg din gând

în urmă drumul plin de pietre,
nu îl mai văd, l-am petrecut,
îmi este sete, tare sete,
un susur de izvor, ascult

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic mai în aer

Văd prea bine că stepele noastre
s-au transformat în munţii cei mai
obraznici faţă de timpul ce nici
măcar nu ne cunună;
şi mai observ că noi n-am simţit
absolut nimic până acum, nici
măcar seismele curioase,
lascive, pofticioase
care anunţă mereu apocalipse
ce nu se lasă până nu mângâie
copiii noilor popoare sau nu
unesc mâinile care doar
au atins pereţi.

Ochii să-i deschidem! Nu mai poate
lumea să rămână la fel!
Să simţim mişcările astea ale
Pământului care ne iubesc mai
mult decât proprii noştri părinţi,
făcând să iasă din noi şi dintre noi
cuvinte în formă de minereuri
sau, chiar mai sfidător,
vorbe în război cu nişte
culori ce nu s-au mai pomenit până
acum pe Terra, din acelea care nu
au nevoie de flori ori fulgere pentru
a zâmbi, dansa, dezmierda sau a se
urca până la Dumnezeu cu
argint de prin gunoi.

Tot mai sus, aşa trebuie să se întâmple!
Trebuie ţinute în mâini şi auzite
prin liniile de palme ridicările
astea de munţi, tangoul ăsta sarcastic
şi totodată risipitor între micimile
harnice şi fortăreţele care trebuie să moară
pentru noi,

acestea din urmă ajungând
să silească istoria lumii a ne arata
din ea doar
canistrele goale din care se nasc
sufletele care simt cu adevărat
ce înseamnă a sili iubirea să nu
ţină cont de naţii,
învăţându-ne şi versurile să se
dea cu pauzele de pereţi.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vocalize autumnale

în eufonice adieri
pereţii camerei deşiră mătănii
aud toamna cum pleacă în toate desprinderile
construind sunete din frunze
altele decât cele de ieri în vârtejuri palide
una cu hazardul şi porumbele coapte
îşi va continua jocul
până când
debarasată de vânt
nici ultima frunză nu mai face nimic
copacule copacule ce pot face eu
cu atâtea frunze îngălbenite aproape de perna mea
ce vei face tu vântule
cu cele care stau agăţate de gol
toamna se va aşterne în curând ca o ninsoare roşiatică
pământule tu ce vei face
cu atâtea culori ce vor pieri pe trotuare
lipite de toţi pantofii
prin ploile întrezărite printre copaci înalţi până la cer

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu oricine

aşadar
să nu rămâi în cele din urmă,
să legi un pod din cele ce vin
cuvinte, amintiri, dureri şi multe ceasuri fără gust
călite în foc de şaptezeci de ori câte şapte
până ce lacrima se face aur,
până ce aurul se face soare
şi tot aşa până ce podul va fi gata peste hău
(iar hăul trecut încetează să fie).
vom reînvăţa şi acest meşteşug
cum singuri am învăţat să fim locuitori ai nopţilor,
ai locurilor şi timpurilor clădite din răni.
va fi greu
va fi aproape imposibil,
mai ales că nu oricine e Pavel,
nu oricine va rosti întrebarea cea bună
spre Damasc.
Îndrăzniţi!

poezie de Alexandru Mărchidan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dresor în arenă

vino să dormi îi şopteşti
şi de fiecare dată trupul şarpelui te încolăceşte
în timp ce-l mângâi şi-i aşezi capul pe pieptul tău cald
în întuneric se mai zbate puţin până
îşi găseşte locul
nu de loc are el nevoie
ci de această întreagă lume pe care o vrea să fie acum a lui
tu visezi în timp ce el te atinge cu pielea-i solzoasă de la cap până în vârful picioarelor
de seara până-n dimineaţa următoare

aşa trece multă vreme
până într-o zi când el însuşi de-acum
lacom de aplauze
cel mai mare şarpe se întinde în arenă piton roşu cât e de lung
îşi lasă pielea pentru a-ţi măsura corpul cu carnea lui
regenerată
îmblânzitorule cât l-ai crezut
nu-l mai poţi opri să-şi potolească foamea stagnată în gâtlej
când dai să ieşi afară vezi că nu mai poţi e prea târziu
te înghiţise deja şi îţi luase înfăţişarea
şi atunci eşti nevoit să te alungeşti până
îi prinzi limba alunecoasă şi te agăţi de ea frânghie salvatoare
gura i se cască să-i verşi veninul
iar de aici înainte nu mai e niciun pericol
pentru spectatori

poezie de Marilena Tiugan din Colivia cu aripi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai să mă poţi ierta, că te iubesc până la sfârşitul acestei nopţi

şi mai departe,
prin timp,
până când lumina ţi se va aşeza pe mâini?

Ai să mă ierţi,

că locuiesc în partea cea mai întunecată a fiinţei tale
acolo unde strigătele sunt vii
acolo unde toţi demonii îşi leagă umbrele?

Ai să mă ierţi,

că n-am să deschid fereastra,
şi n-am să mai plec din camera ta,
acolo unde am îngenuncheat după toate războaiele,
acolo unde mi-am ascuns durerile fiecărei treceri?

Ai să mă ierţi?
Ai să mă ierţi,

că nu vreau să te las, în mijlocul acestei vieţi, fără să guşti adevărul până la ultima firimitură
şi lumina să îţi adoarmă pe piept?

Ai să mă ierţi,

că nu pot altfel, că singurul drum pe care îl văd trece prin sufletul tău,
acolo unde voi sta pentru cât mi-a mai rămas?

Oare, ai să mă ierţi?

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene. Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Daca văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii. Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat. Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare. Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu fumez

Uneori plictisit de viaţă
dau o fugă până la moartea din colţ;
tipa aceea cu dinţii îngălbeniţi de tutun
si cu degetele descărnate
de atâta tras la coasă.
,, Un pistol si un glonte!"- comand scurt
aruncându-i în poala mantalei
arginţii încă necheltuiţi ai vieţii.
Mă priveşte dispreţuitoare si îmi întinde
un pix si un caiet studenţesc...
Mă resemnez si plec bodogănind, în timp ce aud piatra lunecând pe oţelul cenusiu:
Fâşşş-fâş-fâş!
Mă întorc brusc din drum si îi întind pachetul nedesfăcut.
,, Ia bre si tu o ţigară...
Esti de treabă până la urmă!"
Din găvanele albastre i se rostogolesc lacrimi...
,, Nu voi veni înainte să termini pachetul",
îmi şopteşte dusă pe gânduri.
Pun ţigările în buzunar şi plec zâmbind.
,, Săraca, a îmbătrânit rău... a uitat că eu nu fumez".
De aceea mă şi plictisesc uneori de viaţă
şi dau o fugă până la moartea din colţ...

poezie de Nicu Gavrilovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea vine din interiorul nostru, ea este reprezentată de cele mai multe ori de zâmbet. Eu, când zâmbesc, devin un soare pentru cei din jurul meu, care sunt luminaţi de toată bucuria emanata din adâncul fiinţei mele, razele fericirii lăuntrice pătrund până în inimile lor şi topesc chiar şi cele mai îngheţate inimi, ajungând până la urmă, atât de calde, încât să ardă orice urmă a urei şi suferinţei.

Maxim Daniela Maria în Propria mea minte genială :) (11 mai 2016)
Adăugat de Maxim Daniela
Comentează! | Votează! | Copiază!

În raza negustată până atunci

mai uşoară ca o pânză de păianjen
pe care o destramă răsuflarea dinaintea morţii
ţi-e inima după ce ai rostit
adevărul
ţinut prizonier
greu ca o piatră de moară deprinsă să macine
adevărurile mici neluate în seamă
ce se tot ascund sub frunte şi la tâmple
riduri cu lanţuri legate
de zăbrelele ţintuite în coşul pieptului

ca pasărea cerului de liber
în ziua nemâniei poţi alerga mai repede pe drum
de te împiedici de o piatră oasele păstrează durerea
cu necaz îţi muşti buzele şi ai vrea să tragi o înjurătură
la răspântie lumina năpădeşte ca un convoi
aripi uşoare deşteaptă ochii ce privesc în cele patru colţuri
şi vântul rece nu mai încolăceşte viclean
pumnii se desfac mâini dumnezee
în raza negustată până atunci
vedenia nu mai e cernită e albă
şi este Cuvânt
Doamne ce mă fac dacă nu acesta-i adevărul
deja mi-ai spus scrie şi lasă cuvântul să umble

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E atât de frig

că m-aş putea ascunde
între palmele tale
fără să ştiu câte zile au trecut
şi câte nopţi am strigat
să mă arunci
până la marginea lumii
ca pe un adevăr
de care te împiedici mereu

şi până la urmă
până la urmă
eu m-aş vindeca de tine
şi toată nebunia asta trăită
ar rămâne îngropată adânc
în sufletul meu
în sufletul tău
nu-i aşa
spune tu
nu-i aşa
că m-aş putea ascunde
între palmele tale
fără să-mi rosteşti numele
doar să mă guşti
şi să-ţi placă
nu-i aşa
spune tu
nu-i aşa

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipă de lumină

Ţi-am pus în părul tău de abanos
Steluţe argintii şi parcă plouă
Din ochii tăi şi norii grei s-au strâns
Dar pe genunchi tăi când stau,
Tu-ţi vezi viaţa la toată-o lume cu poveşti
Şi-atunci tu torci. Din firul lor îmi dai
Şi mie câte-o clipă de lumină
Stau ascultând până ce-adorm, iar tu
Mă strângi în braţe ca pe-o jucărie,
Mă-acoperi cu suflarea ta, să-mi fie
Visele leagăn dulce de mătase...
De aceea te iubesc numai pe tine
Şi amintirile-ţi îmi sunt frumoase
Ţi-aş da din părul meu, mănunchi de arse
Să poţi plăti din anii bătrâneţii
Dar viaţa e cel mai frumos tezaur,
Nu poţi întoarce anii tinereţii
Eu sunt cel ce îţi duce mai departe,
Când obosit eşti, mii, căci rămân
În sufletu-ţi deschis precum o carte
De-acum, mereu, al vieţii tale drum.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Masa are întotdeauna nevoie, în felul ei greoi de a fi, de un anumit timp până să devină aptă de a înţelege un lucru. Memoria ei nu va reţine decât acele noţiuni, fie şi cele mai simple, care îi sunt repetate de mii de ori. Nici o modificare nu are voie să schimbe conţinutul a ceea ce se afirmă prin propagandă, ci ea trebuie, până la urmă, să spună acelaşi lucru. Astfel, o lozincă poate fi prezentată sub diferite unghiuri, dar la sfârşit oricare expunere trebuie să ajungă întotdeauna din nou la lozincă... Şi atunci se va putea constata cu uimire ce rezultate extraordinare, greu de închipuit, poate produce perseverenţa. Orice reclamă, fie în domeniul afacerilor, fie în politică, îşi datorează succesul duratei şi regularităţii cu care este aplicată.

citat din Adolf Hitler
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visez fără încetare... nu mai doresc decât un singur lucru pe lume: să traduc până la ceasul din urmă ceea ce freamătă în mine, să storc până la ultima picătură sucul fructului sălbatec pe care anii l-au copt. Atâta vreme cât exist vreau să cânt.

citat celebru din George Enescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice drum parcurs până la capăt duce exact nicăieri. Escaladează muntele atât cât să te convingi că e munte. Din vârful muntelui nu poţi să vezi muntele.

citat celebru din Frank Herbert
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!