Basmul clopotului

Pe timpuri cum demult numai sunt
Când vrăjitoare zburau cu păsări-n vânt
De somnul adânc al omului trezit
Dihania din iaduri a ieşit

Vuiră crevaşele pământului
Flăcăruia-n braţ a balaurului
Speriind nenăscuţi-n pântece
Aruncându-şi smoala-n voloace...

Armate-ntregi despica-n fălci
De tremurau împăraţi-n beci
In şuierul cozii ce sfărma zidul
Luminii lăsând întunericul...

Şi oameni în lut priponiţi
De grifoni aspru biciuiţi
De ingeri priveau-ngroziţi
Sub vrăji luciferice-mpietriţi...

Şi dintr-o dată în neagra zare
În cânt de liliac şi lăcrămioare
Călare pe un inorog apare
Aură nemaivăzută de mirare

Cu hamuri-impletite din floare
Sulita-i atât de strălucitoare
Că orbeau toţii demoni pe loc
Mistuindu-se în albastru foc

De balaurul mi s-a repezit
Turbat să muşte înveninat
Din feciorul de stele apărat
Şi curaj de nestăvilit

De trei zile balaurul s-a ostenit
Şi nici măcar nu mi l-a rănit
Ce zâmbea de mi-l înnebunea
Şi unicornul cu copita-l lovea

De urla până dincolo de stele
Şi infricoşa satrapi şi iele
Şi Gheorghe sulita i-o răsucea
In pieptul mare câte o vâlcea

Curgându-i valuri de smoală
Cu miros de putrezire, boală
Căci oricine îl mirosea pe loc murea
Rămânându-i oasele şi din lacrimi sarea

Şi văzând că nu e chip de dovedit
Scoase sabia cu mâner de măslin cioplit
Din chiroanele Golgotei cu glas oţelit
Incrustată cu zeci legi din chivot

Şi atunci universul s-a cutremurat
Galaxiile toate in loc au stat
Când capul balaurului a picat
De smoala ţâsnită cerul a intunecat

Şi Gheorghe a ieşit nevătămat
În armură de albastru îmbrăcat
Din solzi de grifoni făcută
Şi-n miezul de soare călită

Şi-n clopot cu sabia l-a despicat
Căci craniul lui era de bronz
Şi cu funie sus, sus l-a ridicat
Să nu uite lumea cât a-ndurat

De balaurul în suflet e lăsat
Şi nu este ucis imediat
El creşte prea puternic şi cucernic
Înghitându-ne-n pântec de întuneric

Şi plec cu lupul albastru derbedeu
Să mai caut basme pe unde ştiu eu
De o zână mie magnific şoptite
Şi vouă în versuri povestite

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lângă foc. Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, şi se luptă cu dânsul, până îi veni bine şi hârşt! îi taie un cap, hârşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa câte unul, câte unul până îi tăie şase capete.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contrast fără contrast

Mare albastră, cer senin
Intre ele, apus sublim
Nori de lebădă pe val
Albastru sau contrast

Splendoare de apă şi aer
Cerul adevărat, unde e?
Sus sau jos, jos sau sus?
Comparaţie cum să faci..

Contrast fără contrast
Stele sus, jos stele
Luna pe mare, lună pe cer
Nedumerit mă scald...

Stele plutesc pe mare
Inot, nu le pot prinde
Stele pe valuri de cer
Incerc să zbor la ele

Se depărtează cele din mare..
Sunt oare o fantă?
Poarta e in mine spre albastru?
Despart albastrul.. eu?

Răsar, apun şi eu
Astru nu pot fii, cine sunt..
Praf de cer botezat cu apă
Contrast de bine şi rău

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru glas de înger

În fiecare frunză şi-n fiecare rug de floare,
În fiecare nor şi-n cerul - un gemet de culoare,
E chipul mamei mele un punct într-un gherghef,
Ce preafrumos brodează tăcerea-mi de sidef.

În verdele pădurii, copaci cu vârfuri ‘nalte
Peste pământ, în aer şi-n gândurile toate,
E chipul mamei mele izvorul dintre stânci
Curgând în unde pale din gândurile-adânci.

În univers cometă, planetă, supernovă,
O galaxie-ntreagă cu vânt stelar din provă,
E chipul mamei mele luceafărul de seară -
Un murmur de lumină în sufletu-mi de ceară.

Prin adieri de vînt şi secetă-n simţire
În picuri vii de rouă, de dincolo de fire,
E chipul mamei mele o ploaie-vis, bogată,
Aroma cea de smirnă, icoana preacurată.

Şi peste timp, prin astre, o cale-nsângerată
Stă viaţa-i mărturie în sufletu-mi brodată,
Biserică tăcută, clopot sunând a jale
Cer şi pământ, lumină şi mii de clipe goale.

În fiecare ceas al vieţii, dă-mi plâns de alăută,
În fiecare zi cu soare, o rugă-mi împrumută!
Albastru glas de înger, din cerul meu cu stele,
Eşti inima cea vie ce-mi bate cu putere!

poezie de Gheorghe A. Stroia din revista "Armonii Culturale" din Adjud (2013)
Adăugat de Gheorghe A. Stroia
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Iubire mioritică"

Era demult, în vremi cernite,
Când un balaur fioros,
De-a face rele, mult setos,
Mâncase oameni, dar şi vite
Iar Gheorghe Sfânt, de noi ispite,
Îl "absolvise" cu folos
Lovind balaurul fălos,
C-o suliţă şi cinci cuţite
Iar noi, ca buni creştini cătăm,
Balaurul să îl iertăm
La patriarh să insistăm,
Cuprinşi de dragoste umană,
Post mortem să îl creştinăm
Şi să îi facem o pomană.

sonet epigramatic de Dan Căpruciu din Sonatele sonete. Sonete epigramatice, epigrame, Puţin sonate (2011)
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balaurul se zvârcolea de durere şi plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi. Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lasă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, până ce stinse şi foc şi tot. Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, când s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura lor era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sân şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţâţe şi el pe al lor ce se stinsese. Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de zenit

Semiramido cu aripi din file
Am răsărit o grădină suspendată
Inflorindu-mi din pana înmuiată
In cerneală căutată-n galaxiile

Pe unde pasc unicorni din stele
In pomul cu toate florile lumii
Legat de toate păsările zării
In triluri de ard în ploi perseidele...

Şi spre pământ am lăsat un curcubeu
Să urci aici în ramurile mele
Să-ţi dau în pârg inimii, cireşele
Să-mi simţi dulceaţa de derbedeu

Fugit de lumea cu reflexii mereu
Cu legi nerespectate de vreun zeu..
Şi să te grăbesti nu astept infinit
Căci copacul urcă necontenit

Avid de sevă de quasar tanin
Şi într-o zi numai va fi,.. de găsit
Zburând printre planete, stele ronin
Până v-a găsi ce de lume nu-i dorit

Rădăcina unui sărut infinit
In poemul de zenit de toţii zei dorit

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecând dincolo fresce

Trăim doar să amăgim
Muncim doar să trăim..
Când o să mai şi iubim
Curcubeu... noi să simţim.

Culori de iubire
Cu gust de nemurire!
Ce e fără menire
În lumea fără miere...

Culeasă din albastru
De roiul gândurilor,
Ce este al viespilor
Ce ne sfarmă colastru...

Din fagurii inimii
Să ne naştem fluturii!
În roiuri ce adună
Polen din stele, lună..

Căci ce tot aici avem
În sărutarea rece..
Într-o clipă o să pierdem
Trecând dincolo fresce!

În iaduri ce le dorim
Şi acum unde trăim

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita - în straie albastre

Iubito, chiar de tu nu eşti cu mine,
Eu sunt şi-n vis şi-n lumea ta - cu tine.
Acolo unde, tu, îţi îndrepţi pasul,
Eu te urmez cu inima, cu glasul.

De eşti acasă, sunt cu tine acasă
Şi aş vrea să plec, dar ochii-ţi nu mă lasă –
Căci ochii tăi îmi ţintuiesc privirea,
Atât de-aprins, încât, mă pierd cu firea.

Când eşti plecată, dusă, prea departe,
Mi-e inima-ngheţată, ca de moarte.
În noapte, te visez în straie-albastre
Cum zbori, cu mine-alături, printre astre.

Cătând, de zor, în galaxia vastă,
Să-aflăm pe unde-aşteaptă steaua noastră
Să adăstăm pe ea în veşnicie –
Doar noi s-o locuim, stând în pustie

Pe-un câmp albastru – precum îţi e straiul
Căci, pentru noi, acolo ar fi raiul.
Deasupra, alte stele, să păzească,
Iubirea noastră – să nu lâncezească.

... Când mă trezesc, căzând, parcă-n abisuri
Şi ştiu că eşti şi-n lumea mea şi-n visuri
Mă sfâşie, aşa, un dulce bine
De parcă-ai fi în mine – eu în tine.

Şi, beat de tine, ţintuiesc tavanul
Şi nu-mi mai pasă cum va trece anul
Căci tu îmi umpli zilele şi ceasul –
Şi plin de bucurie-mi cântă glasul

Un cântec, ce n-a fost compus, vreodată,
De nimeni – doar de inima-nfocată,
Ce bate, vajnic, pieptul să mi-l spargă -
Să fugă-n pieptul tău, în lumea largă

Acolo unde, tu, stând la fereastră,
Visezi, înveşmântată-n haină-albastră.
Privind copacii, încărcaţi de floare,
Cum râd la tine – şi cum râd la soare.

Când un suspin, uşor, din piept îţi scapă –
Din ochii tăi – ochii-mi se adapă.
Dar setea lor de tine-n loc să treacă,
Mai aprig îi aprinde şi îi seacă.

Iar gurii mele de nu-i stingi pojarul
O seacă repede şi-adânc amarul.
Iubita mea-mbrăcată-n strai albastru –
Tu eşti pe cerul vieţii mele – astru.

Hai, lasă-ţi gândurile ca să zboare
Spre mine – şi-amândoi, privind la soare
Să fim o pură, limpede privire,
Fără apus şi fără amintire.

Şi-n vis, să fim nişte păsări măiastre
Zburând prin galaxie, printre astre...
Că-n lumea asta nu ne aflăm rostul –
Aşa că, hai, cu mine-n raiul nostru...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem

Am să te cânt până
se vor termina cuvintele
şi tot voi căuta altele
în găuri de vierme şi stele
să-ţi se închine muzele
văzând cum săruţi cu şoaptele
poemele de albastru
cu grai măiastru

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Violet

Prins în globul mercurului
meu îngheţat
Doar de lupul albastru din când în când
mângâiat
A venit un înger din curcubeu cu culoarea care scria Luceafărul
Lumina poemului ce sunt eu..
Violet cu a fi sau nu a fi în gândul meu
O rostgolire a globului unde stăteam eu
De mercur greu al adevărului meu
Şi la rostogolit Doamne!
In ninsori de petale de nuferi albaştri
si petale de maci Violet..
Şi nu-mi venea a crede!
Şi am vrut să fug cu lupul albastru al meu...
El a mârâit şi ma oprit.
Şi atunci o lumină orbitoare cu miros de tei
Mi-a şoptit cu cuvânt peste orice zei ai poeziei....
Ai grijă mare nebune poet
Ea e fila albă ce-o căutai mereu
Unde să fii un nou punct Violet de început a unui neasemuit poem
Ingerul Violet cu miros de tei
E poemul cuvânt înainte de primul cuvânt ce a creat Universul...
Ea ţi-a renăscut versul...
Cu sângele de pe file a lui Eminescu
Violet.....

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai femeia ştie

Ochii ei... oglinda vieţii mele,
Licăresc în noapte, parcă-s două stele,
Iar privirea lor plină de mister
Mă arde ca o faclă aprinsă în eter.

Ce ascunde-n ei, numai femeia ştie,
Când focul se stinge sub mantia-i pustie.
Şi inima-i plânge plină de durere,
Când singurătatea o mistuie-n tăcere.

Privirea-i se-nsenină ca cerul albastru
Când o sărut şi-o îmbrăţişez tandru.
Mă-nvăluie-n stele şi-n mii de mistere,
În clipe de iubire, dulci, dar efemere.

Ştie numai luna, sub raza-i argintie
Ce scântei aprinde un suflet de femeie,
Căci ea este enigma ce n-o pot desluşi,
Dar îmi aduce-n viaţă multe bucurii.

Când negura se lasă şi umbrele dispar,
Rămâne numai una, în chip de chihlimbar
Şi ochii ei mă cheamă în nopţile târzii,
Să o ţin în braţe pân' zorii s-or ivi

poezie de Gheorghe Deniştean (19 martie 2017)
Adăugat de Denygigi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire târzie

Arhanghelii-mi zoresc zorile,
haide, băiete, e vremea,
căzut-a balaurul roşu,
vine pulberea verde
peste ţinuturile arse,
ridică-te,
sunt douăzecişicinci de ani
de când dormi,
nu cu versul,
forţa divinităţii e răspunsul,
ia sabia ce se ridică împotriva-ţi!

Îmi îndrept oasele, mărite Gavril,
nu mai suport şederea-mi
cu capul plecat!

poezie de Ion Ţoanţă din Lacrimi Christice (2017)
Adăugat de Lucia mandache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurnal în jurul inimii

Albastru de Voroneţ
albastru de Română
singur printre poeţi
cu cerul pe mână

Albastru de Română
albastru de verde
curcubeul se amână
până când se vede

Albastru de verde
singur printre poeţi
şi Ceahlăul mă crede
albastru de Voroneţ

Albastru de Română
un clopot pe strună

rondel de Costel Zăgan din Cezeisme II (20 mai 2018)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n braţele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig şi nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Şi peste cortul nostru din zăvoi,
Atâţia greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb şi-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai ştiu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, şi nici cum am dormit.

Ce ştiu cu siguranţă, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Şi îţi aştept sosirea cu nesaţ
În nopţile când îmi adormi pe braţ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi aripile mele

Vreau să te văd zburând în albastru
Iţi dau aripile şi ghearele mele
Să te apere de corbi şi păsări iele.

Şi când te voi zări albatros de stele
Eu voi zbura mai mult, privindu-te
Cum zbori şi cu bătăile mele.

Şi ce vei simţi tu şi eu voi simţi
Căci depărtare, zarea nu contează
Când două inimi în ritm vibrează!

Ele sunt lipite într-un infinit
Chiar de în lumi diferite ar fi

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miros albastru

Acceptând amăgirea
nu-nşeli fericirea
are mirosul albastru
simţind înainte ploaia

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anthropos ergon

Frumos şi pur, aşa ca la-nceput,
Mă aflu pe un ţărm necunoscut,
Un ţărm rotit din zare până-n zare
Cu vânt amar, cu scoici, şi-n depărtare
Cu argintate, tulburi estuare.
Mi-s zilele şi casa de nisip;
Nici nu mai ştiu: sunt chip, sunt arhetip?
Când trupul meu se-apleacă peste unde,
Cel din adânc tresare şi se-ascunde —
Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.
Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic:
Nu pot şi nu încerc să le despic
Cerul de cer şi soarele de soare,
Marea de mări, uitarea de uitare...

poezie de Eugen Dorcescu din Arhitectura visului (1982)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Covată cu aur de stele

Ţara mea e covată de stele
Plămădind galbenul din ele
Pe un braţ albastru măiastru
Ce naste din ciob de ulcele

Frâmântate-n doine cu sângele
Curs pe aici să cânte horele
Plai negăsit pe nici un astru
Rai de nuferi si păsarele

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întunecarea

Se-nalţă drumuri lungi de fum
Şi plouă...
Şi lumea toată legănată-n vânt,
Visăm de-acum cu toţi o lume mare
Dar mare-ntunecare-i pe pământ.

Sufletul parcă plânge de durere...
Odată cu cerul s-a închis şi gândul
Ne întrebăm dacă e gând sau noapte
Şi-n vis plutim o clipă printre stele.
E-n toamnă-n noi şi-n lumea noastră este
Tot toamnă, dulce hibernare, apatie şi vis.

Stau şi privesc cu faţa-n sus
Cum aleargă prinşi de vârtejul vântului,
Pe păienjenişul albastru,
Ca nişte corăbieri, câţiva nori solitari,...
Vestitori ai dulcelor ploi, ai clipelor tandre, ale tainicelor vise,
Aduc iubiri rătăcite la margine de mare
Şi păstrează intactă urma de nepătruns a primei iubiri
Acoperă lumea cu valuri de cu valuri de ceaţă şi de răcoare
Lăsând în suflet linişte şi singurătate.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru

Pe cărările reci,
Din mine,
Te plimbi fara torţă,
Esti o toamnă tarzie,
Adormită...
Pe banca,
Cu crestetul îngropat în fum.
Nu mai urla nici iezii,
Sub căpiţele moarte,
Nici prin cetini nu curge
Vre-un oftat de fecioara,
Ca atunci...
Când cerul s-a desprins din ramă
Si mi-ai acoperit tâmplele,
Cu pieptul tau albastru.

poezie de Cristian Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!