Ah, cultura!

În urbea mea "occidentală"
Cultura e la mare preţ:
Nu poţi avea nicio-ndoială,
Că doar... olteanul e isteţ!

Sunt şcoli, sunt biblioteci... de toate
Nu cum era odinioară...
Iar babele-s la facultate,
Că-n tinereţe n-apucară!

Oricum, nu le plăcea în turmă;
Pe-atunci era student oricine!
Acum au mintea de pe urmă
Şi-s doldora de-nţelepciune!

Filarmonică şi teatre
Nu lipsesc, dar ştim cu toţii
Că mulţi vin aici să "latre"
În antracte, despre alţii!

Avem cenacluri literare,
În care intră toţi, de-a valma;
E un loc pentru fiecare:
Poţi bate cu duşmanul, palma!

Nici cârciumile nu-s ce-au fost;
În ele se-ntâlnesc poeţii,
Dezbat polemici fără rost
Sau mai testează... cursul pieţii!

Chiar clubul e locaş de cult:
Studenţii-aici se roagă-n grup:
La examen, să nu le dea prea mult,
Nici prea greu, c-altfel li se rup!

Şi capitală culturală
Era să fim, dar... ghinion!
Ne-am ales doar cu o vrăjeală
Şi nişte cheltuieli... beton!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradisul

Poeţii când există e-o minune
poeţii nu se nasc ei sunt născuţi
poeţii nici nu dorm numai visează
poeţii niciodată nu-s prea mulţi

poeţii n-au religii şi nici zei
poeţii nu aşteaptă pe la uşi
poeţii libertatea nu o sapă
şi-s cei mai îngeri dintre nesupuşi

poeţii n-au familii au iubite
poeţii bunăoară sunt cu toţii
cei care lasă lumea pentru alţii
poeţii curg mereu de-a lungul nopţii

poeţii au un fel de n-ar mai fi
poeţii niciodată nimic nu înconjoară
e o ruşine să învingi poeţii
şi sacrilegiu e să-i naşti a doua oară

poeţii nici nu ştiu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
-cât o cămaşă viaţa lor durează-
poeţii au un paradis al lor

poezie celebră de Ioanid Romanescu din Demonul (1982)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum ne merităm

Acum putem să ne,, iubim", nu ne-a mai rămas nimic de împărţit,
Nici ani, nici clipe, nici ură, nici iubire şi nici... viaţă!
Şi nici nu e târziu, când aveam totul, părea prea devreme,
Acum nu mai avem ce poseda, nu mai poţi să-mi aduci nicio acuză,
Acum nu mă mai poţi acuza de prea multă posesivitate,
Acum a mai rămas prea puţin din... Noi, nici anotimpul nu ne mai vrea,
Acum ne bate toamna-'n tâmple, nu mai avem nevoie de... sărutări în noapte,
Acum ne cântă moartea-'n şoapte, degeaba încercăm să ne auzim,
Acum ne e strigătul prea departe, în curând se face noapte,
Acum iertarea pare venită prea târziu, nu ne mai e folositoare,
Acum... chiar şi speranţa se lasă ucisă printre strofe şi cuvinte,
Acum nici amintirea nu ne mai leagă sufletele şi aşa stinghere,
Acum putem să rătăcim la infinit, nu ne-am iubit când trebuia,
Acum degeaba lăcrimăm, lacrimile sunt prea seci, nu-şi mai au rostul,
Acum se-'ntorc timpurile să ne amintească de viaţa fără Noi,
Acum nici o ploaie nu va curăţa ura ce ne-am împărţit-o-'n suflet,
Acum poate să fie o secetă de nesfârşit, o merităm deplin!

Acum ne merităm...

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada unuia ca tine

Nu sunt erou, dar nici vreaun vagabond,
Nu am iubit şi nici n-am fost iubit...
Mereu fost-am îndrăgostit,
Când prea roşcat, brunet, sau poate blond.

Nu am cules doar o singură floare,
Nu m-am oprit doar la frumos şi blând;
Ori mult am mers, ori mult prea stând,
Am cunoscut şi dulci şi-amare.

N-am fost vreun prototip care să-l placi,
Dorit, de nepătruns, fără s-aleg...
Tot de isteţ pe cât am fost de bleg,
Printre bogaţi şi printre săraci.

N-am fost văpaie, dar nici un invizibil
Şi am trecut prin vieţile a mulţi...
Lipsit fiind, le-am dat tot la avuţi
Văzut ca-nflăcărat, sau impasibil.

Nu sunt iubirea cuiva, cum n-am iubire...
Nu caut să mă vezi, sau să mă şterg.
Nu stau... dar poate nici nu merg,
La fel ca toţi şi unic prin trăire.

Mă poţi cunoaşte dacă te uiţi în tine.
Sunt genul cel iubit şi cel respins...
Pe cât de intangibil, cât cuprins,
Ascuns, sau la vedere, întru sine.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflex 89

Pe toţi la fel, nu poţi să-i mulţumeşti,
Rămâne doar să rabzi şi să-l iubeşti
Numai pe unul singur întru toţi,
Aşa cum încă nici nu ştii că poţi,
Aşa cum încă nici nu poţi să ştii,
Împodobindu-ţi nopţile pustii
Cu numai dorul tău de carnea sa,
Fără prea mult, pe-atunci, a-ţi mai păsa
Dacă de-atâtea gânduri, până-n zori,
Se va-ntâmpla, iubindu-l, să şi mori.

poezie celebră de George Ţărnea din Cartea Claudiană (110 poeme reflexive) (1999)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Justiţia română

Spună lumea ce-o să spună,
Dar cum văd, fără vrăjeală,
În justiţia română,
Unde-i lege nu-i tocmeală!

Fi'ndcă ea, legea, fireşte,
Chiar de e vreo bănuială
După cum se tot vorbeşte,
Pentru toţi este egală,

Doar că hoţii... prinşi ca blegii...
Asta-i altă socoteală!
Nu-s egali în faţa legii,
Cum nu sunt nici la ciordeală:

Ăi deştepţi, care de ani,
Sunt deja de milioane,
Şi-ăi mărunţi, coţcari, iau ani
Condamnaţi la-mpins vagoane,

Întrucât, cum ştim cu toţii,
Nu-s şcoliţi, nu-s educaţi,
Şi, ca fraierii, netoţii,
Banii-i dau la avocaţi,

Pe când cei care au şcoală,
Cei deştepţi, cunoscători,
Banii-i dau, fără-ndoială,
Direct la judecători,

Şi plătesc o sumă bună,
Fără fiţe, scârţ, boceală,
Că-n justiţia română,
Unde-i lege nu-i tocmeală!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ah, filosofia

Ah, filosofia s-a ruginit,
Îmi spune silfida din vechiul Egipt,
Doar poesia, doar poesia,
Ne mai trezeşte melancholia,
Dar şi seceta e foarte mare,
În poesie nu sunt motoare,
Nici motorele, nici motorete,
Dă din picioare şi scrie, băiete,
La ce bun poeţii în vremuri de crize?
Întreabă oricine, pipiţe, marchize,
Poeţii nici flori nu aduc şi nici cecuri,
Zece fecioare în cer aprind becuri,
Poeţii zac în beznă şi scriu,
Nu au, săracii, bani de sicriu,
Fiul lui fiul, la nesfârşit,
Nu poţi trăi doar cu un mit,
Cade Irod, rămâne ispita,
Nu-i Babilonul, dar e iubita,
Om din neom, antiom, paraom,
Doar din poem nu poţi face un pom.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În catacombe

Pe aceste idealuri care ne-au
băgat în Evul Mediu
nu le-a pictat nimeni nici pe
podea, astfel că,
ascunzându-ne în grote de frica
de a nu tăia castraveţii precum
toată lumea, suntem nevoiţi să
acceptăm că Soarele a fost la
început o libelulă şi acum joacă
rolul deloc ieftin al unui ţurţure
pensionar. Nici nu ne mai
prefacem că am fost la grădiniţă,
oricum sângele nostru trece dintr-o
eră în alta fără noi.

De-a lungul protonilor s-au
constituit ziduri deloc subtile,
care ne ajută prea mult să facem
deosebirea între greiere şi petrol,
afumându-ne cu lumina spongiosă
şi fericită care doar în
peşterile fudule se poate naşte
fără dureri.

Am ajuns deja prea mulţi sub
stalactite, învierea neuronilor
care îi împodobeau pe strămoşii
noştri va deveni un eveniment cam
banal, apt doar de a se transforma
într-un film care se va pierde nonşalant
printre cartilagele noastre mult prea
maleabile faţă de urletele din orice
carte ce ne iese în cale,
ajungând toţi un fel de popor care
nu are nevoie de imn,
ci doar de niţică înţelepciune
revocabilă.

În cele din urmă, ne amintim că
suntem doar în nişte catacombe
în care nu putem găsi decât
moaştele vedeniilor noastre de acum
zeci de ani, devenite mult prea aprige
cu coşmarurile noastre ieşite din
romane şi tapiţerii.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tunet în nori

Nu sunt acolo unde m-ai aştepta
Şi nici nu te astept iubirea mea,
Nu-i nici o grabă, nu se vede în...
În ochii tăi e doar asteptarea...!

Nu-i un regret, un ultim ceas,
Sunt doar Eu şi Tu un ultim veac,
Veacul e al nostru în cele din urmă
Petrecem chiar şi o secundă din...!

Din ce nu am cunoscut, din...
Din ce tot ne-am pierdut demult
Ne regăsim doar acum în infinit
Şi doar o clipă cuprinde-mă-n cât...!

Cât ne-a rămas, cât mai... suntem...
Un glas, într-o surdină fără de...
Noi ne regăsim la, spre sfârşit de...
Drumul e al nostru, tot universul!

Tot... ne cuprinde-m într-un cuvânt,
Tot şi doar Tot ne dividem in Noi
E prea mult, prea... suntem făuriţi
Din ce acum începe să tune în... nori!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea devreme pentru sfârşit, inexistenţă

... deci se-nmulţeşte zilnic infinitate,
nu mai e niciun final
când deja sunt două sute de mii, de mii de miliarde de stele adunate,
din o sută de mii, de mii de miliarde de galaxii
-dublul tuturor boabelor de nisip de pe Terra-
şi nu mă mai pot strânge cerc! Sunt din nou iar imaterial;
nimic din despre mine nu mai ştiu, eu cel ce stau pe sfera
de la malul... unei mări. Te-aştept să vii,
întins pe şapte cu douăzecişişapte de zerouri de miliarde de sori
din plaja timpului, cu ochi de marinar de pe galera
tuturor alor mei, foşti matrozi silitori,
sfărâmaţi, dispersaţi în oceanul oaselor de coral...
fără să-mi amintesc, nici cel puţin frugal
de cineva sau dacă rugi au fost să ies din ou
în lipsa altuia, oricui, să fiu erou
mult, mult mai târziu,
să ştiu ce-nseamn-a fi când iară o să fiu...
şi nu am nici-o staţie de praf sau gaz
din toţi ce-au fost şi nu mai sunt de mult;
mulţi otrăviţi cu Separanda şi Venera...
că uite bate vântul ce-l ascult
şi-mi trece printre degete nisip, imensitatea
de prea multe miliarde... şi-s un simplu caz
ce nu-mi pot prinde stele, îs prea devreme...
şi nici nu am eternitatea
să mă-ntreme,
deci nu voi şti nimic, nu ştiu...
Normal că nu-i nimic, că este aşa de mult
şi nu e loc de prea mult spaţiu, fiind prea mult... şi ocult...
rămân, că voi fi veşnic prea devreme,
că nu-i timp, pe cât de este de târziu!...
Şi atunci e-adevărat că fiecare avem,
-fără vreo aură sau chiar de-a fi, precum suntem,
vreo năpastă-
norocul meteoric; căci tot e scurt în infinit, o boabă, un fir,
imens grăunte de nisip în negru... Steaua mea, a voastră!

... Pierdut sunt cu privirea înstelată se crăpând 'n nesomn în miliardele, silicele topit din geamul de pe ochiul din fereastră...
tot pipăind cu mâna o petală, toată pluş, ce cade neputând tot aştepta, de la o roză ruptă se murind în glastră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu public

M-a întrebat mai de curând
Chiar cel mai sincer cititor
Era aşa, ispititor
Şi i-am răspuns cu-acelaşi gând:
- Ce rost mai are să îngroş
Rândurile de scriitori
Când sunt mai mulţi compozitori
Decât ascultători?!
Avem biblioteci întregi
De capodopere uitate
Care se cer a fi curtate
Cum poţi să le renegi?

O viaţă de om e prea scurtă
Ca să citeşti doar nestemate
Şi-atunci, ce bun să public alte
Cărţi mediocre, nu insultă?
Dacă-s atâtea cărţi perfecte
Gândeşte-te la cele care
Au ca pecete, fiecare,
Valoarea mică, chiar infecte...
Sunt miliarde, ce crezi tu,
Cerneala lor e cât oceanul
Prin comparaţie, Iordanul
Este tabu...

De-aceea, eu propun aşa:
Nu mai tăiaţi pomi pentru foc
Pamântul ăsta nu-i un joc
Şi avem ce linşa!
Strângeţi cărţi fără vreo valoare
Atât de multe cât puteţi
Din ele vom face peleţi
Să-l încălzim pe cel ce n-are...

poezie de Petrică Conceatu din Volum în lucru - "Noua Geneză" (7 noiembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec zilele de-a valma

Trec zilele de-a valma, fără rost,
şi mă întreb: ce vor lăsa în spate?
Din amintirea celor care-au fost,
noian imens de visuri spulberate.
Ce poate fi mai greu decât aşa? –
să crezi în visul tău, să ai speranţă,
fără să ştii că-n umbră piaza rea
nedrept îţi frânge orice cutezanţă.

N-ai fost şi nu vei fi deloc dorit
în lumea celor care se îmbată
doar cu iluzii smulse dintr-un mit
cu rădăcini înfipte-n niciodată.
Mergând spre nevăzutul nicăieri,
sunt ca o pleavă veşnic răscolită
între un mâine ce va fi şi ieri,
tărâţe oarbe din a vremii sită.

Nu poţi răzbi numai cu munca ta,
nici cu talentul hărăzit de soartă,
în lumea strâmbă care nu te vrea
nu vei găsi o judecată dreaptă.
Atâţia proşti s-au cocoţat pe sus,
nicicând nu au visat aşa mărire,
dar vântul nedreptăţii i-a tot dus
şi neamurile proaste, în neştire.

Trăim cu toţii un delir cumplit,
tot ce zidim se fură peste noapte
privim peste prezentul adormit,
visând un viitor cu mierte coapte.
În ţara lui Păcală Cel Vestit
doar băşcălia dârză te mai scapă
sau şmecheria prostului şcolit
ca broaştele rămase fără apă.

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe Literare, ediţia din 3.04.2021, ISSN 2359-7593
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec zilele de-a valma

Trec zilele de-a valma, fără rost,
şi mă întreb: ce vor lăsa în spate?
Din amintirea celor care-au fost,
noian imens de visuri spulberate.
Ce poate fi mai greu decât aşa? –
să crezi în visul tău, să ai speranţă,
fără să ştii că-n umbră piaza rea
nedrept îţi frânge orice cutezanţă.

N-ai fost şi nu vei fi deloc dorit
în lumea celor care se îmbată
doar cu iluzii smulse dintr-un mit
cu rădăcini înfipte-n niciodată.
Mergând spre nevăzutul nicăieri,
sunt ca o pleavă veşnic răscolită
între un mâine ce va fi şi ieri,
tărâţe oarbe din a vremii sită.

Nu poţi răzbi numai cu munca ta,
nici cu talentul hărăzit de soartă,
în lumea strâmbă care nu te vrea
nu vei găsi o judecată dreaptă.
Atâţia proşti s-au cocoţat pe sus,
nicicând nu au visat aşa mărire,
dar vântul nedreptăţii i-a tot dus
şi neamurile proaste, în neştire.

Trăim cu toţii un delir cumplit,
tot ce zidim se fură peste noapte
privim peste prezentul adormit,
visând un viitor cu mierte coapte.
În ţara lui Păcală Cel Vestit
doar băşcălia dârză te mai scapă
sau şmecheria prostului şcolit
ca broaştele rămase fără apă.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate (2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Facultativii

La facultatea în Stat, a minţilor pierdute,
Nu poţi intra, sunt foarte mulţi pe-un loc,
Nefiind vreun studiu necesar, e ad-hoc...
Cel mai pierdut, e pus pe neînvăţat... pe rupte.

Şi dă-i şi dă-i, că-i greu să stai degeaba,
Gura s-o caşti pân' la refuz, cu mâna-n nas
Doar te holbând la ce fac alţii, că-i pe ras
De oricine-i c-o idee... cum s-ar face treaba.

Şi profesorii îs fruntea, cei mai goi,
Se întrecând unii pe alţii în nulitate,
Că-i cea mai tare, azi, "in"facultate...
Ce nu pe individ îl face... grupuri, minim doi.

Cursuri sunt râuri de scăldat mizerii,
Iar ore sunt Guiness de cleveteală,
Cu premieri în banderole de beteală
Pe umeri, de umflaţi făloşi... Să te tot sperii!

Sfârşesc în hoarde nesfârşite, anuale,
C-aşa se asigură şi pentru mâine "schimbe",
De alţii şi alţii noi, tot dornici să se plimbe...
Nul să cultive, în flecărerile lor... goale.

Într-un final, însă, cu toţi vor trece bacul,
Că nu ştiu pod, să treacă apa, un pârleaz,
Dar cum sunt mulţi, ei dorm pe rând şi stau de treaz,
C-altfel s-ar duce parlament, guvern... Săracul!

E grabă-n sat şi oraşu-i dornic să-i aleagă,
Că Goii, aşa chiar mulţi, sunt raritate
Şi ţara vrea să fie întreagă, o nulitate...
Că poate aşa ia locu-ntâi... De cea mai bleagă!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubim la fel

Ne naştem toţi, cu toţi ne ducem,
Trăim o viaţă... cum putem
Ne bucurăm, cu toţii plângem,
Dar bine ştim, lacrimi nu vrem,

Cu toţi avem copilărie
Poate uşoară sau mai grea
Ce zboară mult prea timpurie
Şi ne trezim adulţi în ea

Avem, mulţi dintre noi, regrete
Că n-am avut sau n-am făcut
La fel avem ceva secrete
Ce mai ascundem din trecut

Atât de diferiţi ne pare
Că poate suntem între noi
Unii sunt cer, alţii sunt mare,
Unii-s cinstiţi, alţii-s vulpoi,

Avem comun un singur lucru
Deşi ne pare că-i altfel
Un suflet ce-i divin şi sacru
Cu care toţi iubim la fel

poezie de Adi Conţu (25 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea târziu

Noi ne iubim de mult, şi fără ură,
Chiar de scăpăram vreo vorbă rea din gură;
Nu ne-am făcut mult bine, nici mult rău,
Şi totuşi parcă ne desparte-un râu.

Ce ne desparte nici nu ştim prea bine,
Dar ştim de undeva că răul vine,
Ca de sub sol un gaz otrăvicios -
Se ofileşte tot ce-a fost frumos.

Io-s vinovat ori tu eşti vinovată?
Viaţa toată-i pată lânga pată.
E prea târziu să ne mai despărţim.
Nu mai e tare mult, mai stai. Murim.

poezie celebră de Mihai Beniuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

ROBOTEALA

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
S-o făcut iar ora şapte?!
Of, iarăşi mă duc la şcoală,
şi-s de-aseară obosită,
ne-am destrăbălat la party;
merg amu, direct la medic,
să-mi dea scutire di boală
nu ştiu ce ne-o trebui
să-nvăţăm atâta carti!
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
La Română m-o-nvăţat
mama, cât am fost copilă,
şi-am vocabular bogat,
ştiu să-njur, să zic blesteme,
cu oricine-aş discuta,
îi înnebunesc la bilă,
iar la mate... ce-i, un fleac,
pot să pun multe probleme.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Şi nu ştiu la ce m-ajută,
funcţii, algoritmi, matrice,
trebuie să ştiu să-număr,
banii, când vor fi prea mulţi,
nici nu vreau să fiu deşteaptă,
dar nu mă credeţi novice,
fiindcă sunt inteligentă,
nu ca cei ce se cred culţi.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Dar las' că se schimbă placa,
vom avea calculatoare,
doar să cunoşti tastatura,
şi lecţia-i rezolvată,
nu-ţi storci creierul şi mintea,
şi nici capul nu te doare...
Cartea, va fi o relicvă,
pentru urmaşi îngropată.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Va dispărea chiar şi munca,
ne-or înlocui roboţii,
noi vom butona flegmatic,
jonglând la telecomandă,
şi-o să fim patroni, directori,
o să conducem cu toţii,
iar profitul ce-o să vină,
n-o să aibă loc pe bandă.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Nu vedeţi, că şi acuma,
degeaba faci facultate,
poţi fi cel mult, vânzătoare,
sau o bonă amărâtă,
te mai ciupeşte patronul,
venind tiptil, pe la spate
tu, chicoteşti cu sfială,
el mai rău se întărâtă.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Iar ca să rezolvi dilema,
să nu rămâi fără pâine,
faci tot ce zice stăpânul,
mai de voie, mai forţat,
asta tot o să se-ntâmple,
că e azi, sau că e mâine,
dar speri şi tu, ca tot omul,
să ai postu-asigurat.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Dar ce tot fac eu scenarii,
toate rămân amintire,
vom avea ca robi, roboţii,
iar bone vor fi roboate,
va dispărea sentimentul
de tandreţe şi iubire,
şi n-o să mai aibă cine,
pe cine ciupi de spate.

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vis n-ar fi

Îi spune vis
la o poveste fără sens,
ca un crâmpei
dintr-un ochean
cu sticle colorate, sparte,
un fel de real interzis,
sau un condens
din tot ce-am petrecut printre ai mei,
cu toţii figuranţi pe un ecran,
apropiaţi, ce la trezire sunt deja departe
ca într-un soi de paradis
pierduţi, lăsându-mă cu mintea plină de idei...

Vis i se spune
şi la ce-ai dori
să se-mplinească,
ceva mai mult decât ai crede,
un soi de imposibilitate,
la care fără raţiune
-pân-a muri-
tot crezi că s-ar putea s-deverească,
dar nu se vede
din opacitate
sau inacţiune...
O pierdere, de timp, prostească!

Vis poţi să-i spui
la o-ncercare
metafizică
de a da sens unei excreţii
de prea mult, de resetare
de-o mâzgă cenuşie
în care nu mai poţi să pui
nicio interpretare
şi-i cauţi o-nţelegere empirică
la ce se va petrece-n cursul vieţii;
un fel de pseudo, parapsihologie,
o alienare...

Îi spune vis
pentru că nu s-explică
nici haosul
-mai mult decât hazard-
nici fuga
din senzaţia de frică,
când vrei s-alergi
şi nu poţi avansa
şi zbori fără permis
şi trăieşti holocaustul
în care ruga
nu ţi-e împlinită... mori,
afli ce nici n-ai cunoscut;
figuri şi locuri inedite
ce nu fac parte din... văzut,
şi făr-a vrea, în zori
le ştergi
ca pe ispite!

Vis de n-ar fi
n-am fi capabili de imagini
şi nu numai color,
nici în alb-negru,
ca şi cum n-am putea vorbi
căci gur-ar fi doar gaura cu margini
iar inim-ar fi un motor
care oricât e de integru
noaptea sau zilnic s-ar opri,
cum cartea fără pagini...
Am fi trăit făr-a ne şti, într-un abis de negru...

Ne-am prăvăli fără repere-ntr-un plictis,
... S-ar spune că în fapt real, n-am fost decât un vis...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţie-n trei

De mult doream să stăm la masă,
Doar noi trei, încuiaţi în casă,
Nu vreau să fim cumva deranjaţi,
Vă atenţionez că o să plecăm bulversaţi!

Suntem ca oglinzile ce se privesc cu dor,
Tu trecut, prezent şi necunoscutul viitor,
Vorbim pe rând, avem ce să ne arătăm,
Suntem impulsivi, nu vreau să ne certăm!

Trecutule, noi nu prea avem ce povestii,
Mă bucur totuşi că ne-am putut reîntâlni,
Vreau să îţi cer scuze, dacă se poate,
Ai avut vise şi eu le-am spart pe toate.

-Nu de la mine trebuie să îţi ceri scuze,
Doar viitorul are dreptul să ne acuze,
Cât despre vise, rău nu prea îmi pare,
Ai luptat mult, nu te credeam în stare...

-Totuşi cam mulţi oameni parcă ai rănit...
Şi pe toţi eu chiar i-am iubit,
Poate îmi explici tu de ce ai procedat aşa,
Pentru că vina cred că este doar a ta...

Aici o să te contrazic, şi îţi explic de ce,
Multe învelişuri calde cu interior rece,
O să încerci să le repari pe toate chiar,
Şi o să te răceşti, că nu lucrezi după tipar.

Am în schimb o mică rugăminte,
Nu mai crede nesincere cuvinte,
O să te rănească, rând pe rând,
Şi-o să ai doar amintiri în gând.

O să dai de vremuri negre câteodată,
O să înveţi cum să faci din ele artă,
O să te consumi ca cerneala din stilou,
Şi o să dai negrul într-un alb cadou.

Vreau doar să te mai întreb ceva,
Când pleci definitiv din mintea mea?
Te-am tot pus în versuri şi pe foi,
Dar mereu cumva te întorci înapoi.

-Mă faci să rănd, la fel de comic ai rămas,
Plec mereu, odată cu secunda de la ceas,
Ăsta e blestemul, nu mă întorc vreodată!
Şi doar tu crezi că nu plec niciodată.

Tu viitor ce faci? sper că eşti bine!
Sper să merite la câte fac pentru tine,
Noi doi nu ne-am văzut până acum,
Spune, talpa tot singură calcă pe drum?

-Măi băieţi, nu vă mai bateţi pe coroană,
La aceste lucruri deja am fost la pomană,
O să se ducă, mai devreme, mai târziu,
Dar la toate acestea promit că vă scriu!

-Vă ascult cuminte, pe amândoi,
Dar eu sunt victima din acest război!
Oare nu vreţi voi să faceţi pace?
Să fiu şi eu bine, tare mult mi-ar place!

Deci nu sunt bine, nici măcar în viitor,
Asta înţeleg din vorbele ce dor,
Speram ca măcar cu tine să pot relaţiona,
Şi să înţelegi că repar greşelile "altcuiva"...

-Amândoi greşiţi şi eu încă greşesc,
Dar această luptă trebuie să o sfârşesc,
La trecut nu am ce să schimb, e departe,
Dar tu prezentule, tu le poţi face pe toate!

-Ştiu deja unde o sa ajungi, nu îţi spun,
Aş strica drumul bătut până acum,
Ştiu că nu o să renunţi şi nu e defect,
Ăsta este şi motivul pentru care am efect.

Înţeleg, spune-mi doar ce e bine să fac,
La ce să renunţ şi mai ales unde să atac?
Deja ai trecut prin toate cele,
Ce rost are să mă lovesc şi eu de ele?

-Eşti naiv să crezi că ţi-aş spune,
Şi cele rele când o să se adune,
O să-mi facă bine, încă nu ai aflat,
Că sunt suma a tot ce s-a întâmplat.

Te las să pleci, cred că ai multă treabă,
Sper că eşti mândru când cineva întreabă,
O să îmi amintesc zâmbind de mine,
Când o să mă întâlnesc cu tine.

Trecutule, tu oricum eşti plecat,
Mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat,
Cu tine nu o să mă întâlnesc vreodată,
O să te vorbesc frumos cu "a fost odată".

Despre mine, cel prezent, am ce spune?
Sau sunt aievea pe aici prin lume?
Poate nici nu exist şi sunt ca o punte,
Între trecutul grăunte şi viitorul munte.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (8 octombrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

O adunătură jenantă ( După "O aventură galantă" de Ion Pribeagu )

Într-o zi, mai pe la patru,
Nici la film, dar nici la teatru,
M-aşezai pe un fotoliu,
Nici prea vesel, nici ca-n doliu,
Să văd la televizor,
Nici alb-negru, nici color,
Ce mai e prin Parlament,
Nici adept, nici oponent,
Doar problema s-o descos,
Nici pe faţă, nici pe dos.
Ca tot omul vreau să ştiu,
Nici devreme, nici târziu,
Noi pe cine am ales,
Nici prea rar, dar nici prea des
În vremuri de aspră criză,
Nici tsunami, dar nici briză.
Cine, ţara noatră toată,
Nici săracă, nici bogată,
O ia veşnic în răspăr,
Nici minciuni, nici adevăr.
Câţi dintre aceşti ciocoi
Nici prea vechi, dar nici prea noi,
Cu obrazul de toval,
Nici de om, nici de-animal,
Îşi ţin speech-ul la bufet
Nici prea tare, nici încet.
Prea mulţi stau în parlament
Nici rataţi, nici cu talent.
Joacă-acelaşi circ banal,
Nici linişte, nici scandal.
Te fac mâinile să-ţi frângi,
Nici sâ razi, dar nici să plângi
Şi-ncotro să te îndrepţi,
Nici cu proşti, dar nici deştepti,
Că aleşii ne-au condus
Nici spre Est, nici spre Apus
Şi cu birul pus pe noi,
Nici îmbrăcaţi, dar nici goi,
Vedem zilnic altă lege,
Nici s-aprobe, nici să nege.
Parlamentari de pripas,
Nici nu-s muţi, dar nici n-au glas.
Toţi vor un ciolan de ros,
Nici subţire, nici prea gros.
De o teapă, doar lingăi,
Nici buldogi, dar nici potăi,
Cu comportament diform
Nici nu-s treji, dar nici nu dorm
Şi cum ne arată fapta,
Nici de stânga, nici de dreapta.
Schimbă taberele des
Nici nu intră, că şi ies.
Cu averi ca de nababi,
Nici prea graşi, dar nici prea slabi,
Cu conturi în banci străine,
Nici prea goale, nici prea pline,
DNA-ul să îi frece,
Nici la cald, mai mult la rece,
Să mi-i pună la popreală,
Nici cu duş, nici cu haleală,
Până toţi banii furaţi,
Nici în cont, nici deşertaţi,
N-or ajunge-n visterie,
Nici milion, dar nici mie.
Ţara-i lovită-n destin,
Nici în plex, dar nici în plin.
Ce să mai zic de chenzină,
Nici de-un foc, nici de benzină.
Banii pentru sănătate,
Nici pe toţi, dar nici în rate.
Şi cum să mai dorm fârtate,
Nici pe burtă, nici pe spate,
Tot gândind că ţara mea,
Nici prea bună, dar nici rea,
E condusă de o clică,
Nici prea mare, nici prea mică
Şi dacă iau câte-o şpagă,
Nici nu-i leagă, nici dezleagă,
Chiar de-au vile, limuzine,
Nici prea multe, nici puţine.
Guvernul dă ordonanţe,
Nici la sport, nici la finanţe.
Miniştri cu doctorate
Nici pe bune, nici furate,
Nu te spală de ocară,
Nici în ţară, nici afară.
......................................
Parcă am fost traşi la sorţi,
Nici prea vii, dar nici prea morţi.
Vai de biet popor român,
Nici prea slugă, nici stăpân!
Şi nu ne-ajută nimica,
Nici curajul, dar nici frica...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Beneficiile progresului

Într-o lume-aşa grăbită,
Nu e timp de politeţuri;
Nu pot să mă dau rănită,
Nici să fac prea multe "greţuri".

Flori nu mai primesc de mult
Şi nici cadouri prea des,
Căci în al vieţii tumult,
Iată cu ce ne-am ales:

Trăiască netul vigilent,
Ce ne-ancorează în prezent:
Primim zeci de urări banale
Şi mărţişoare... virtuale!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!