* * *

uşor
pe nesimţitelea
s-a lăsat negura
iar becurile economice pîlpîiau cam slab
astfel încît nu mai vedeam drumurile
şi gropile creşteau
cît alţii în zece
vorba cîntecului

le-au umplut cu gunoaie
şi de călcai în ele
ţi se-afunda piciorul într-o pastă moale
cu miros dulceag

nimeni nu mai ieşea din casă

rînd pe rînd au dispărut canalele care-mi plăceau
n-au rămas decît cele cu talk-show-uri
şi rufe puse la uscat
laptele în cutii de carton
era doar pîine cu cartofi
iar carnea şobolanilor ce-mi cutreierau apartamentul
era o delicatesă
cînd m-a sunat vecinul să-mi ceară
o ceaşcă de ulei

i-am dat
pentru că aşa se ajută vecinii între ei
l-am întrebat cum i se pare
şi-a dat din umeri

şi eu am tăcut

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halucinaţie intenţionată

Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd
O să ne scoatem ochii din pantofi?
Ne-au intrat pe cînd manifestam cîntînd
Ca nişte pietre ude, ca nişte cartofi.

Ochii sînt ai morţilor foarte tineri
Şi circula sub asfalt ca niste ganglioni.
Am mai găsit vreo doi într-o vineri
Şi i-am ascuns în buzunarul de la pantaloni.

Ochii - dacă nu-i descoperim la vreme -
Lunecă iremediabil spre fundul pămîntului.
În drum, scot uneori o fîntînă cu blesteme
Pe la răscruci de drumuri, sub furculiţa vîntului.

Călcăm în fiecare zi pe mormane de pupile,
Pe sticla frageda, pe apă gelatinoasă.
Niciodată n-au alergat pe maidane atîtea bile!
Niciodată parada n-a fost mai frumoasă!

Şi am strivit sub calcîi un ochi ca o icră mare
Care-a mirosit pînă la ultimul rînd.
S-a făcut ziuă... Pîn' la ferestre au crescut trotuare...
Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd?

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua de dimineaţă

El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.

a băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
- cercuri a făcut -
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

(şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns...
am plâns...)

poezie celebră de Jacques Prevert, traducere de Gellu Naum
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

îţi crescuseră solzi
unii grei
şi de trei luni şi mai bine
mîngîiam doar pozele tale
dimineaţa
la prînz
şi seara cîteodată

le pusesem într-o cutie de tablă
cred că a fost de bomboane de ciocolată
sau fursecuri cu unt
era frumos colorată
şi-nfăţişa un înger deasupra unui copil adormit
cam kitschos ar fi spus prietenii mei mai pretenţioşi
dar în apartamentul meu
ţineam oricum
sentimente mîngîietoare şi coclauri crocanţi
pentru înnegurările mele

venise vara
şi nu mai închideam geamurile
nici pentru păsări sau gîngănii mărunte
mă plimbam de la crişmă acasă
sau invers
pîndindu-te

orice femeie care trecea erai tu
încît te vedeam zilnic
mai mult decît mă priveam în oglinda din hol
de deasupra cărţilor

redesenam uşa trîntită-n urma mea
lumina cenuşie ce se strecura printre flori
ochelarii repuşi pe noptieră
şi cred că cioburile de vorbe
ce ni le-am trîntit în cap

întunericul avea deja altă formă
decît cea din poezia pe care ţi-am şters-o

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cînd veniră

Cînd veniră furii în ogradă
Ei n-au venit întîi grămadă.
Nu au venit cum vin, deobşte, hoţii
Cu ceata şi-odată cu toţii.
Ograda, satul şi cătunul
I-au cunoscut, venind, pe cîte unul.
Şi n-au venit nici noaptea, pe furiş,
Feriţi de drum şi luminiş.
Ei au venit cum vin vecinii,
În toiul zilei. Se coceau ciorchinii
Şi atîrnau din frunze poame coapte.
Era mai multă zi decît fusese noapte
Şi n-aţipeau, că-n deal se şi trezea
Ziua de aur în grădina mea.
M-au întrebat ce-mi fac copiii.
Unii munceau prin fundurile viei,
Alţii-i zăream pe scule cum se-ndoaie
Biruitori în luncă şi-n zăvoaie,
Cu seceri de scîntei şi cu topoare noi.
În lanurile de trifoi
Vedeam şi coasele cum zboară,
Tăind nutreţul meu a patra oară.
Cum auzeam că spun şi-ntreabă
Păreau să fie oamenii de treabă.

Dar cîinii ridicaţi în bătătură
Iau dus lătraţi, din gură-n gură.
Cîinii mei proşti, Potaia şi Lăţosul,
Citesc cu nasul şi mirosul.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phantasma de luxe

La început puţin, apoi din ce în ce mai mult, se-aşază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb şi negru. Şi din ce în ce mai puţin alb şi tot mai mică luna.

Odată cu praful, se-aşterne liniştea. La început puţină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat şi nu-ţi dai seama.
La un moment dat liniştea devine violentă şi-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.

Pe rînd mamele, taţii, prietenii, copiii ne spală de praf şi de linişte.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros şi liniştea o atmosferă în care ne abţinem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.

La început praful e uşor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniştea noastră se uneşte cu liniştea altora
şi formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legaţi prin jurămîntul
tăcerii.

La început mai mult, apoi din ce în ce mai puţin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă şi atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Şi cînd praful şi liniştea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.

La început am fost eu şi tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful şi liniştea şi iubirea ta m-au învăluit. Şi simt
cum fiecare cuvînt al tău se opreşte în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă şi-aşteaptă trupul să mişte
ca un clopot.

Într-un tîrziu, praful meu, liniştea şi iubirea se vor aşeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-aşterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obişnuieşti. Şi ţi se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi şi te voi auzi.

Voi auzi şi voi striga şi eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
şi praful şi liniştea şi iubirea şi va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră şi-adîncă să ne ascundă şi chiar şi cerul va fi
prea mic să ne fie cearşaf pentru dragoste.

poezie de Leonard Ancuţa (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbucium

Tincturile de toamne lasă urme
Pe ţipătul cocorilor sub nori
Şi amintiri sub geană macerate
Renasc stridente-n noile viori.
Multiplicate-n sînge se destramă
Buzele vîntului grav şi şuierînd.
De-atîta zbucium cerul parcă arde
Şi-aprinde-n noapte plopii, rînd pe rînd.

poezie de Traian Reu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stăpânul meu e plecat

Stăpânul meu e plecat.
M-am trezit de dimineaţă
fără să ştiu ce muncă
mi-a lăsat să fac.

Am mers la servitoare
şi am întrebat:
"Ce-a zis Stăpânul meu
să fac?"

Servitoarea a ridicat din umeri
fără a se opri
din dereticat.

Am coborât în curte
şi pe tăietorul de lemne
l-am întrebat:
"Ce vorbă a lăsat Stăpânul meu
să fac?"

Tăietorul şi-a scuipat în palme,
văzând de treaba sa,
mirat.

Am mers la ciobani
la plugari, la tâmplari,
la ţesătoare...
Am mers şi prin ogradă,
pe la animale

Nimeni n-a ştiut ce muncă
trebuia să fac,
aşa că m-am rugat,
pentru fiecare.

poezie de Silvia Velea (2 octombrie 2001)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

te-am căutat
ere
şi-n fiecare femeie care a fugit
din calea mea
ca să n-o transform într-o păpuşă de nea
care s-a lăsat folosită
precum un lanţ
şi care a tăcut cînd eu înşiram în faţa ei
lumi
paradisuri
şi ierburile mîniei

şi te-am găsit

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bulgăre de ceară...

Ai veşti despre iubirea mea dintâi?
Am întrebat sfioasă într-o seară...
Mi-am pus la tâmplă palma căpătâi
Şi-n inimă... un bulgăre de ceară...

Şi m-a durut atât când am aflat
Că a plecat tăcut să înfrunte soarta,
Că după ani şi ani nu m-a iertat
C-am ferecat şi inima... şi poarta...

O nouă viaţă tristă şi-a clădit
Şi-n paralel am mers pe-o altă cale
Dar azi cu rouă ochii i-am clătit
Şi mi-a cântat vioara cânt de jale

E prea târziu şi toamna a venit
Iar viaţa mea înspre apus coboară
Şi-am să trăiesc... cât este de trăit
Purtând în piept... un bulgăre de ceară...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valet boem ( După "Sonet boem", de Ion Pribeagu)

Aseară stam şi-mi savuram ţigara,
Lângă o ceaşcă plină de năut,
Dar am sărit ca ars, ca un recrut,
Când m-a chemat la dânsa, doamna Clara.
Şi dumneaei paharul i-am umplut,
Cu-a mea brichetă i-am aprins ţigara.
Mai rămânea doar să tocmesc fanfara,
C-aşa sunt eu, un om binecrescut.
I-am spus atunci c-o văd mereu mâhnită,
Că-i stă mai bine un pic cherchelită,
Că chiar dacă-i frecam argintăria,
Când savura iubirile-i defuncte,
Eu ştiu şi-a săruta şi... puncte... puncte
Şi merit să-mi mărească şi simbria!

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vederea aceasta e relativa ochiului meu

Eheu, ţipă gândul.
Taci dracului, i-am spus ierbii verzi.
Pierzi totul, i-am spus.

Vor înceta aceaia care pot să iubească,
domnească va fi aşezarea ta între morţi.

Secunda aceasta e relativă
orei
pe care ţi-o atârni între ţâţe.

Taci dracului, i-am spus.
Dar ea n-a tăcut.
Ding şi dang ar bate ceasul,
dar i-am smuls limbile
şi clopotul
şi l-am lăsat mut.

E relativă vederea, eu mă pregătesc
să-mi smulg ochiul
şi să-l dăruiesc acelei umbre cu aripi
să stea pe el să-l încălzească ca o pleoapă.
Taci dracului, i-am spus ochiului
în tine pasărea este moartă.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

Străinul, care-aseară a poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.
I-am aşternut in grabă un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.
Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am urciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare vreun zeu să şadă pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.

Vorbea despre iubirea cea fără de păcat,
De-o patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,
Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;
In liniştea de seară torceam fuioru-n prag.
Şi lacrimi mari căzură din ochii mei in poală.

Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, in zori,
Când a plecat "străinul" pe drumul ud de rouă.
Şi mi-au rămas in urmă, ca mirul curs din flori,
Cuvintele lui stranii şi blânde: "Pace vouă!".

L-am urmărit in zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum Ii juca in plete
Şi aşternutul moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.

poezie celebră de Zorica Laţcu (2008)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi pare rău

Nu-mi pare rău pentru surâsul mut, ascuns într-o fărâmă de regret
Nici pentru raza ce sărută iar apusul şi-mi prinde amintirea ta în piept
Nu-mi pare rău pentru seninul proaspăt, cusut pe goliciunea caldă
Nici pentru visul aninat de-o geană ce şi-a oprit vâltoarea să mă vadă.
Nu-mi pare rău pentru trecutul veşted, răpus de freamăt, dor şi exaltare
Nici pentru răsărit de gând tăcut, la margine de ţarm şi gust de mare
Nu-mi pare rău pentru cuvinte îmi stă şi-acum pe buze umbra lor
Nici rugăciunea ta nu le dezminte. M-au stins uşor...
Nu-mi pare rău pentru dezamăgiri, fiori şi îndoieli împachetate
Nici pentru înţelesul din priviri. Le fac uitate.
Nu-mi pare rau pentru iubire, ne-a înălţat până la porti de Rai.
Ne-a sărutat adâncurile oarbe şi cerul la o margine de Mai.
Nu-mi pare rău pentru ispite ori pentru setea neoprită de extaz
Nici pentru lungi îmbrăţişări pierdute-n taine. Mi-au fost doar bucurie şi răgaz.
Azi plec să-mi caut libertatea, să-mi vindec sufletul de noi.
Când n-am să-ţi pot înapoia iubirea vei regreta tu pentru amândoi..

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căi şi destine. Utopie şi meditaţie

La o şcoală de corecţie am stat şi-am meditat,
Fiind îndrăgostit de o fată-criminală într-un costum vărgat;
Priveam la ea, bine-i stătea îmbrăcată în zeghe,
Pentru omor la cîţiva ani cpndamnată fiind de lege.
Povestea ei, într-o zi de cumpănă s-a întîmplat,
Şi-a omorît bunicul, violată de el cu ea cînd stăten-n pat;
Era beat criţă atunci nenorocitul,
Şi ea i-a dat o palmă cu cuţitul.
Sentinele în foişoare privesc prin sîrma ghimpată,
Cum fără jenă o fată face pipi în zăpadă;
Hplbîndu-se la ea, din priviri pipăindu-i fundul ei gol,
Constată că-i mai fin, mai rumen decît obrajii gardiencelor.
Băieţi cu priviri de sălbatici, de hominizi din peşteri-caverne parcă aduşi,
E o utopie să crezi, să încerci să-i educi;
Din orfelinate alungaţi, boschetari prin canale ajunşi,
Areataţi, la şcpala de corecţie apoi la puşcărie vor fi duşi;
Căutîndu-şi o victimă mai elevată,
Stînd la coadă la rînd au violat şi jefuit o nobilă fată.
Un tainic farmec simt privind la fetele-golane,
Ca nişte flori-buruieni sălbatice, cu-n aer cazpn aceste creaturi penale!.
Păzite fiind de gardience cu priviri ferpce,
În şoapă le răspund ele la ordin cu înjurături atroce.
Frustrant, din florile acestea sălbatice aş rupe,
Să le miros şi gust otrava lor terapeutică şi dulce!

poezie de Mihai Ivănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căi şi destine; utopie şi meditaţie

La o şcoală de corecţie am stat şi-am meditat,
Fiind îndrăgostit de o fată-criminală într-un costum vărgat;
Priveam la ea, bine-i stătea îmbrăcată în zeghe,
Pentru omor la cîţiva ani cpndamnată fiind de lege.
Povestea ei, într-o zi de cumpănă s-a întîmplat,
Şi-a omorît bunicul, violată de el cu ea cînd stăten-n pat;
Era beat criţă atunci nenorocitul,
Şi ea i-a dat o palmă cu cuţitul.
Sentinele în foişoare privesc prin sîrma ghimpată,
Cum fără jenă o fată face pipi în zăpadă;
Hplbîndu-se la ea, din priviri pipăindu-i fundul ei gol,
Constată că-i mai fin, mai rumen decît obrajii gardiencelor.
Băieţi cu priviri de sălbatici, de hominizi din peşteri-caverne parcă aduşi,
E o utopie să crezi, să încerci să-i educi;
Din orfelinate alungaţi, boschetari prin canale ajunşi,
Areataţi, la şcpala de corecţie apoi la puşcărie vor fi duşi;
Căutîndu-şi o victimă mai elevată,
Stînd la coadă la rînd au violat şi jefuit o nobilă fată.
Un tainic farmec simt privind la fetele-golane,
Ca nişte flori-buruieni sălbatice, cu-n aer cazpn aceste creaturi penale!
Păzite fiind de gardience cu priviri ferpce,
În şoapă le răspund ele la ordin cu înjurături atroce.
Frustrant, din florile acestea sălbatice aş rupe,
Să le miros şi gust otrava lor terapeutică şi dulce!

poezie de Mihai Ivănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

n-am să mai fac fotografii
pentru că pe alea bune le faci tu
eu doar am să fac curat
şi am să scriu poezii
n-am să cos sau să calc
doar din cînd în cînd
voi găti plante agăţătoare cu sos de rodii
şi ceapă verde
pentru că vreau să-ţi văd sprîncenele ridicate a mirare
şi braţele tale
înconjurîndu-mă
în zilele fericirii mele gătite cu iaurt de casă

vom fi ca doi elfi din hobbit
unul lîngă altul
cu săbiile trase
apărîndu-ne

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei doi gineri se socotiră că ei pentru că sunt împăraţi şi gineri de împărat n-o să le pese nimic, se lăsară, deci, de le puse pecetea lui în spinare, şi apoi luară laptele şi-l aduseră vorbind între dânşii pe drum: "De se va încerca, nerodul, să ne zică ceva, îl facem nebun, şi tot noi vom fi mai crezuţi decât dânsul". Se întoarseră la împăratul, îi deteră laptele, se unse la ochi şi bău, dară nu-i ajută nimic.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alan: Deci înţelegi situaţia?
Kandi: Cred că da. Acum că nu mai suntem căsătoriţi, vrei să-mi vinzi apartamentul.
Alan: Nu, nu, e... e apartamentul nostru. L-am cumpărat pentru noi. Nu e cel mai inteleigent lucru pe care l-am făcut, dar consilierul meu imobiliar a fost penisul.
Kandi: La asta se referă când spun că piaţa s-a înmuiat?

replici din filmul serial Doi bărbaţi şi jumătate
Adăugat de Burduja Simona, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când veniră

Când veniră furii în ogradă
Ei n-au venit întîi grămadă.
Nu au venit cum vin, deobşte, hoţii
Cu ceata şi-odată cu toţii.
Ograda, satul şi cătunul
I-au cunoscut, venind, pe cîte unul.
Şi n-au venit nici noaptea, pe furiş,
Feriţi de drum şi luminiş.
Ei au venit cum vin vecinii,
În toiul zilei. Se coceau ciorchinii
Şi atîrnau din frunze poame coapte.
Era mai multă zi decît fusese noapte
Şi n-aţipeau, că-n deal se şi trezea
Ziua de aur în grădina mea.
M-au întrebat ce-mi fac copiii.
Unii munceau prin fundurile viei,
Alţii-i zăream pe scule cum se-ndoaie
Biruitori în luncă şi-n zăvoaie,
Cu seceri de scîntei şi cu topoare noi.
În lanurile de trifoi
Vedeam şi coasele cum zboară,
Tăind nutreţul meu a patra oară.
Cum auzeam că spun şi-ntreabă
Păreau să fie oamenii de treabă.

Dar cîinii ridicaţi în bătătură
Iau dus lătraţi, din gură-n gură.
Cîinii mei proşti, Potaia şi Lăţosul,
Citesc cu nasul şi mirosul.

poezie celebră de Tudor Arghezi din Versuri (1980)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!