Copii eram noi amândoi

Copii eram noi amândoi,
Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,
Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.

Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie -
Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacŕ de fală,
Primi – poruncě ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins
- Îmi pare chiar pe rege -
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace.

Şi drumul broaştelor le-am dat.
Săltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte -
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.

Motanul alb cel vistier,
Mânzac cel chior ministru -
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.

Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulţămit cu umil semn,
- Drept mantie-o prostire -
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlonde sobă.

Şi ah! şi dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.

Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate -
Poate-s deschişi şi-n groapă!

Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează – un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.

Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?

Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi mâna, s-o sărut!

Când din iubire-am apărut
Şi-n lume am pornit pe brânci,
De mână Tu m-ai prins atunci
Şi mersul, zbor mi s-a părut.
Dă-mi mâna, s-o sărut!

Când zările mai largi le-am vrut,
Privind orbit spre necuprins,
Uşor de mână Tu m-ai prins
Şi ochii nu m-au mai durut.
Dă-mi mâna, s-o sărut!

Când inima pereche mi-a cerut
Şi-n noapte căutam lumină,
M-ai prins atunci uşor de mână
Şi inimă pereche Te-am avut.
Dă-mi mâna, s-o sărut!

Când din iubire-am apărut,
Când zările mai largi le-am vrut,
Când inima-mi pereche te-a cerut,
Cu mâna ta, pe toate le-am trecut.
Dă-mi mâna, s-o sărut!

poezie de Gheorghe Pârlea
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul se întoarse de la bătălie biruitor, dară în loc să-i iasă fiul să înainte, să-l primească cu bucurie, ieşi numai împărăteasa şi-i spuse că fiul ei este bolnav. Împăratul pricepu numai de cât de unde-i venea boala, şi chemă pretoţi, doftorii şi doftoriţele din lume, dar toţi îi ziseră: că pînă nu va da fiului său de soţie pe doamna Chiralina, el nu se va însănătoşi. Împăratul trimise soli peste soli la doamna Chiralina, dar fu peste putinţă; căci tatăl ei nu voia să o mărite. Auzind feciorul împăratului toate acestea hotărî să se ducă el însuşi să o ceară de la tatăl ei. Aşa dară spuse tote acestea fratelui să de cruce şi într'o zi plecară amândoi şi se făcură nevăzuţi. Merseră zi de vară pînă seară şi ajunseră la muma Crivăţului, bătură la uşă şi ieşi înaintea lor o babă sbârcită şi întrebă ce caută? Ei respunseră că-i cer găzduire ca pînă a doua zi, şi să le spuie pe care drum să apuce ca să ajungă la împărăţia doamnei Chiralina. Baba se uită la dânşii cu milă şi apoi le zise: v'aş primi în casă cu mare bucurie ; dară mi-e frică că va veni fiul meu şi vă face pe amândoi sloi de ghiaţă ; duceţi-vă mai bine la sora mea cea mai mică, că ea poate să vă găzduească şi să vă spuie drumul la doamna Chiralina.

Petre Ispirescu în Omul de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad, pătată de cerneală, cărţi multe, ticsite pe nouă poliţe mari ca de vreo patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colţ, în alt colţ un cufăr vechi; pe pereţi, nicio cadră. Poetul era singur, într-un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Prietenul cu care venisem îl cunoştea din copilărie, îşi ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra telepatiei. Sfiicios mă uitam la Eminescu. Eram aşa de fericit că-l văd. Mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă.

Alexandru Vlahuţă în Versuri şi proză, Amintiri despre Eminescu, 1889 (1971)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mai trecând câtânică vreme la mijloc, se pomeni împăratul cu veste de la un alt împărat să iasă la război. Împăratul chemă în ajutor pe ginerii săi, feciorii de împăraţi, carii şi veniră şi se lăudau cu isprăvile ce au să facă. Când veni vremea a merge la război, iată că se înfăţişe la împăratul şi argatul, ginere al său, şi ceru să-l ia şi pe dânsul la război, că poate va tăia şi el vrun vrăjmaş. Împăratul şi ginerii cei mari îl înfruntară, zicând să-i lase în pace, să nu-i mai poarte şi lui grija p-acolo. El stărui şi împăratul se înduplecă şi porunci să-i dea şi lui o mârţoagă de cal şi o rugină de paloş. Argatul încălecă voios şi porni înaintea oştilor. Când ajunse la o lăcovişte pe unde trebuia să treacă, el înnomoli calul şi începu să-l bată ca să iasă de acolo, dară în deşert. Ajungându-l împăratul cu ginerii cei mari şi cu toată oastea, trecu pe lângă dânsul clătinând din cap, iară ostaşii îşi dedeau coate şi râdeau.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce-şi povesti toate întâmplările, şi tot ce păţi, se îmbrăţişară, sărută copilul şi rămase acolo cu toţi. El stărui de dânsa să iasă la lume, şi ea îl ascultă. Se întoarseră deci cu toţii la împăratul, tatăl voinicului, şi acolo făcu o nuntă de se duse vestea în lume. Împăratul acela îmbătrânind, toată boierimea şi tot poporul aleseră pe fiul său cel mai mic de împărat, pentru că era român verde, întreg la minte şi drept la judecată; şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele de pomenire în vecii vecilor.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fratelui meu...românului

Mereu se spune, cică
rusii m-au clonat
şi mi-au atribuit
reflexe... ca la căine,
În monstru, în duşmanul tău
m-au transformat...
Nu crede,
frate-meu, romăne!..

Şi se mai spune, cică
m-au rusificat
şi limba ce-o vorbesc
tu n-o-nţelegi prea bine.
Şi chiar şi versul ăsta -ţi
pare cam ciudat,
furat de undeva.
... Aşa e, frate-meu, romăne..?

Se mai zvoneşte, cică
toţi suntem nişte putori,
nevrednici nici măcar
de hrinca sa de pâine....
Păi cum să neg..?
Ai noştri cerşetori
sunt hoţi, ca şi ai tăi,
măi frate-meu, romăne!

Se mai zvoneşte,
c-am rugat stindardul lui Ştefan,
şi mulţi se tem
c-aicea va ramăne.
Clonat, rusificat
şi trădător de clan-
Doar asta vezi în mine,
frate-meu, romăne?!

Nu tu, in patruzeci,
fugit-ai, intr-o zi, peste hotar,
crezănd,
ca a-l opri pe Stalin- i-o ruşine?
Şi azi...
mi-ai refuzat stindardul secular.
Cum vine asta,
frate-meu, romăne..?!

Şi România Mare-i
moftul meu basarabean?!
Şi din Unirea Ţării
ce-mi rămîne..?!!
Sau mai adevereşti
o spus -a lui Ştefan:
,, Moldova nu-i a voastră,,
frate-meu, romăne..!!!

Mereu se spune, cică
ruşii m-au clonat
şi mi-au atibuit reflexe...
ca la căine...
Şi chiar de mă numeşti moldoivan, -
ramân bărbat,
romăn ca tine,
frate-meu, romăne...

Chişinău. Basarabiia

poezie de Iurie Osoianu (20 iulie 2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insula de timp

Am naufragiat pe o insula de timp
suspendata intre Cer si Pamant
o insula troienita astenic
de colb temporal...
M-am gasit implicat in insula de timp
prin mine si cu mine,
un robinson nealterat de ceas
traindu-si viitorul nedublat
M-am ingropat in insula de timp
ningeau secundele peste mine in valuri
de-as fi putut intoarce-atunci clepsidra
sa germinez cu puls intors, netulburat...

poezie de Cătălin Bizdadea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiii de împărat, carii veniseră în peţit la fiica cea mică, se îmbufnară de ruşinea ce păţise, pentru că fiica împăratului alesese pe cheleş şi se învoiră între dânşii ca să pornească oaste mare împotriva lui. Împăratul simţi mare durere când auzi hotărârea vecinilor săi, însă, ce să facă? se pregăti de război, şi nici că avea încotro. Amândoi ginerii împăratului se sculară cu oaste şi veniră în ajutorul socrului lor. Făt-Frumos trimise şi el pe soţia sa ca să roage pe împăratul a-i da voie să meargă şi el la bătaie.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde – nucă dulce (Doină românească)

Frunză verde – nucă dulce!
Cu mireasmă de câmpie
Boarea vine de-mi aduce
Ce mi-a fost de jale mie.

Mândrei mele nici că-i pasă
Inimioara că mi-a frânt.
Vocea mea prin frunza deasă
Cântă singură pe vânt.

Frunză verde – nucă dulce!
Boare, vin' să nu te pierzi,
Primăvara de-mi aduce
Păstoriţa să-mi dezmierzi!

De i-ai duce dragostea,
Dorul fraged ce mi-l ştii,
Doamne, cum aş mai cânta
Mândra de m-ar auzi!

Frunză verde – nucă dulce!
Cu mireasmă de câmpie,
Boare lină, mândrei duce
Ce mi-a fost de jale mie.

poezie celebră de Iulia Hasdeu, traducere de Monica Pillat
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine.

Ion Creangă în Povestea lui Harap-Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce în ce slăbea şi se posomora. Îndată îi trecu un fier ars prin inimă, gândindu-se că poate i-au călcat porunca. Şi de unde să nu fie aşa?! Ca să se încredinţeze, îşi chemă fetele, le întrebă, poruncindu-le să-i spuie drept. Ele mărturisiră. Se feriră însă d-a spune care din ele fusese îndemnătoarea. Cum auzi împăratul una ca aceasta se tânguia în sine cu amar, şi cât p-aci era să-l biruie mâhnirea. Îşi ţinu însă firea şi căuta a-şi mângâia fata care vedea că se pierde. Ce s-a făcut, s-a făcut; văzu el că o mie de vorbe un ban nu face. Începuse a se cam uita întâmplarea aceasta, când, într-o zi, se înfăţişe la împăratul fiul unui împărat de la răsărit şi-i ceru de soţie pe fata cea mai mare. Împăratul i-o dete cu mulţumire. Făcură nuntă înfricoşată şi peste trei zile o petrecu cu cinste mare până la otar. Peste puţin, aşa făcu şi cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de împărat de la apus.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depresie VII

Şi-o să mă retrag din lume
Într-un loc ferit, ascuns...
Stins, cu sufletul tăciune –
Poate c-am trăit deajuns.

Ochii mei, ce-au tins spre stele,
Câte, oare, n-au văzut?!
Fapte bune, fapte rele –
Am trăit şi le-am făcut.

Ce voi regreta? Nimica! –
Bine-n lume n-am trăit...
Soră bună mi-a fost frica
Şi prea multe am râvnit.

Niciodată, nicăierea,
N-a ieşit cum am vrut eu....
Poate n-am avut puterea
De-a înfrânge veacul greu.

Singur m-am simţit, întruna,
Nici prieteni n-am avut...
M-a învins, mereu, minciuna –
Nedreptatea m-a durut.

Şi prea des în amintire
Cu tristeţe m-am ascuns
Şi-am dorit prea mult iubire –
Şi iubirea m-a străpuns.

Am tânjit – dar ce anume,
Am tânjit – nici nu mai ştiu...
Şi-o durere fără nume
M-a ţinut, ades, pustiu.

Zile veştede, încruntate,
Am trăit, păşind greoi...
Amăgiri am dus în spate -
Ca pe-un colţuros pietroi.

... Şi-o să mă retrag din lume,
Într-un loc ascuns, ferit;
Stins de-o silă fără nume –
Oare, totuşi, am trăit?!

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghiocelul

A apărut de sub zăpadă
Cu trupul gingaş şi firav,
A colindat pădurea toată,
Şi s-a oprit la mine-n prag.
Încet şi dulce la ureche,
Cu glas sfios el mi-a şoptit
Că în pădure-i sărbătoare,
Că primăvara a venit!
Mirată l-am privit cu drag
Şi i-am zâmbit copilăreşte,
El mi-a făcut discret cu ochiul
Şi mi-a şoptit că mă iubeşte.
Mi-a spus c-a aşteptat un an
La mine-n prag iar să revină,
Ca-i era tare dor de mine
Şi că voia să îmi aducă
În sufletul însingurat,
O rază caldă şi senină.
I-am sărutat atunci petala
I-am spus că mi-a fost dor de el
Mi-a dat de înţeles îndată
Că el era tot... singurel.

poezie de Mariana Simionescu (11 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pri­mele poezii le-am citit la şcoală, în manuale. Erau po­ezii cu partidul. Mi se păreau minunate, aş fi vrut să scriu şi eu la fel. Când m-am hotărât să scriu primul poem, prin clasa a şasea, mi-am luat carneţelul şi m-am dus în pădure. Eram convins că, dacă vrei să scrii despre pădure, trebuie să mergi în pădure. Eram complet în afara literaturii pe atunci. Dar s-a în­tâmplat apoi să merg în casa unui avocat, el mi-a arătat un vo­lum de Blaga, care m-a lăsat cu respiraţia tăiată. Asta mi-a declanşat febra lecturilor.

citat din Mircea Dinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg

de sus din munţi, din văi, din lacuri glaciare
infime sclipiri din ape, spre cer s-au ridicat
şi-ncet s-au aşezat pe înalte ceruri, în apă pură
dar de iarnă, ca pentru pământ să fie dat

şi-n Decembrie nourul format în a sa fiinţă
în fulgere şi încărcări de energii, el a creat
cătând în jos cu a sa lumină, el să trimită
fulgi de nea curaţi, născuţi în puf de alb

spre lume el drumul încet, sculptat şi-a dat
el singur, fulgul tău, prin ceţuri, încet s-a arătat
spre a ta fereastră şi-a ei lumină, ca să sclipească
ca chipul tău zeiesc, să-l vadă îngereşte întruchipat

în fereastră, tristă, tu stai şi-n sus a ta privire
priveşti fulgul tău când vezi că vine şi tresari
simţind atunci că el spre tine vine a bucurie
trimis de cel ce te iubeşte, şi-n vise, drept dar

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l ştiam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea

şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire

mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul
şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă

am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a şters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat

ne făcea semne să-l urmăm

şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte
fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram de cincisprezece ani când meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot aşa, cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari, albastri şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi nu ştiu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne-ntâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca în vis. Şi ne primblam alături, ţiindu-ne de mână, şi nu ne spuneam nimic. Da' eram aşa de fericiţi, cum numai la vârsta aceea poţi fi. Când ne despărţeam, ne strângeam de mână, ne şopteam încetişor: "Noapte bună" şi ne dam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul şi în locul acela... Ea era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume. Şi nici nu mai puteam gândi altceva.

citat celebru din Nicolae Grigorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teamă mi-e de talibani...

Mă paşte una în paştună

Să merg la dânsa-n Kandahar,

Ea îmi promite viaţă bună

Şi că m-acoperă cu har.

Eu nu şi nu, mai bine-n Lună

Decât la dânsa-n Kandahar

Accept să beau chiar mătrăgună

Şi-n cap să mă pocnească-un par.

De-aş fi ştiut închideam ochiul,

Mergeam cu dânsa şi-n Kabul,

Acolo mai prizam şi opiu

Şi poate mă simţeam sătul,

Dar iarba verde de acasă

Ce parcă pătrunjel îi spune

Cu o străină nu mă lasă

Să rătăcesc aiurea-n lume...

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!