(Re)cunoaştere de seară

Iubita mea, când vină dăm pe ceasul
În care pe pământ ne-am cunoscut
Şi blestemăm, plini de regrete, pasul
Pe care într-o seară l-am făcut,

Hai să ne-ntoarcem în acelaşi loc
În care ochii tăi şi ochii mei,
Necunoscuţi, ne-au pus la inimi foc
Şi hai să nu ne mai cunoaştem! Vrei?

Nu locul e de vină, draga mea,
Nici ora sau cunoaşterea puţină,
Ci sufletele care n-ar putea
Nici în acest amurg să se abţină

Să se îmbrăţişeze cu iubire,
Trecând peste ce nu cunoaştem noi:
O veşnicie de la despărţire,
De când, în loc de unul, suntem doi.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici tu, nici eu nu cunoaştem Secretele Eternităţii
Nici eu nici tu nu cunoaştem această enigmă a lumii.
Întâlnirea noastră este ascunsă de un văl:
Atunci când vălul va cădea,
nici tu, nici eu nu vom mai rămâne.

citat din Omar Khayyam
Adăugat de Doina Maria Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem o foame a minţii care ne îndeamnă să cautăm cunoaşterea de peste tot în jurul nostru, şi cu cât cunoaştem mai multe, cu atât mai mult vrem să mai cunoaştem; cu cât mai multe am văzut, cu atât mai multe suntem capabili să vedem.

citat din Maria Mitchell
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde să pleci?

Află şi-nvaţă
Acest refren:
Până la moarte,
N-ai niciun tren.

Clipa absurdă
Si, noi, năuci,
Nici nu ştiu unde
Vrei să te duci.

Incă nu-i gata,
In hale reci,
Trenul cu care
Crezi c-ai sa pleci.

Deocamdată,
Incă de ieri,
Acarii înşişi
Se simt şomeri.

Care plecare,
Care pardon,
Care adio,
Care peron?

Ce despărţire,
Când amândoi
Nu ne cunoaştem
Noi între noi?

Nu fi precoce,
Nu insista,
Incă-i abstractă
Iubirea mea,

Cât tu pe lume
Nici n-ai venit,
Si într-un pântec,
Suferi cumplit.

Creşte, sub cerul
Aştrilor caşti,
Maternitatea
Unde urmează
Să mi te naşti.

poezie celebră de Adrian Păunescu (28 decembrie 1997)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă de când am vorbit într-o seară în Viena în treacăt despre asta, am avut sentimentul că noi căutăm pe cineva pe care-l cunoaştem bine, căruia îi ducem mult lipsa şi pe care-l strigăm de aceea cu numele cele mai frumoase, dar nu venea niciun răspuns; şi cum ar fi putut răspunde cineva care nu era acolo, cât vedeai cu ochii de jur împrejur? Puţine lucruri sunt sigure, dar unul din ele este acela că nu vom trăi niciodată împreună, în aceeaşi casă, trup lângă trup, la aceeaşi masă, niciodată, nici măcar în acelaşi oraş.

Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi sufletul

Şi sufletul
când vrei să-l cunoşti
trebuie să priveşti
în alt suflet.
Străinul şi duşmanul l-am văzut în oglindă.

Erau buni băieţi, tovarăşii; nu strigau
nici de oboseală, nici de sete, nici de îngheţ,
aveau comportarea copacilor şi a valurilor
care acceptă vântul şi ploaia
acceptă noaptea şi soarele
fără să se preschimbe în schimbare.

Erau băieţi buni; zile întregi
asudau peste vâsle, cu ochii plecaţi,
respirând ritmic
şi sângele lor colora o piele supusă.
Cândva au cântat, aveau ochii plecaţi
trecând pe lângă insula de cactuşi, pustie,
în amurg, pe dincolo de Capul Câinilor
care latră.

Când vrei să-l cunoşti, spuneau,
trebuie să priveşti în alt suflet, spuneau
şi vâslele loveau bronzul mării
în apus.
Am lăsat multe capuri, multe insule, marea
care dă-n altă mare, pescăruşi şi foci.
Dezolate femei, cu suspine, cândva,
plângeau după fiii lor pierduţi
şi altele blestemând îl căutau pe marele Alexandru
şi glorii îngropate în adâncurile Asiei.
Am tras la ţărmuri pline de arome nocturne,
de ciripit de păsări, de izvoare ce-ţi lasă-n palme
amintirea unei mari fericiri.
Dar nu se terminau călătoriile.
Sufletele lor s-au făcut una cu vâslele
cu austera faţă a provei,
cu dâra timonei,
cu apa dispersându-le chipul.
Tovarăşii au sfârşit rând pe rând
cu ochii plecaţi. Iarăşi vâslele lor
spun locul unde dorm în nisipuri.

Nimeni nu-i mai ştie. Dreptate.

poezie celebră de Giorgos Seferis din Argonauţi (1965)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arest la domiciliu

Cu singurătatea ne obişnuim,
Are tabieturi, toane şi regrete
Pe care, cu timpul, ni le însuşim,
Îngheţând în suflet marile regrete.

De iubire ţinem posturi tot mai lungi...
Şi la mănăstire mai sunt dezlegări;
Sufletele noastre, îmbrăcate-n dungi,
Zac în puşcărie, fără dezmierdări.

Postul de iubire... nu-i păcat mai mare,
Nici, fără tandreţe, mai grea închisoare.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii tăi

Mă mir de unde-atât albastru-n ochii tăi!?
De unde atâta limpezime,
atâta lumină şi soare,
când te ştiu ca pe un căutător de
anotimpuri noi,
pe care nu le-a trecut nici măcar o pasăre,
nici un înger şi nici o femeie,
pentru că atunci, eu nu mai eram singur azi
şi aş fi învăţat să măsor timpul cu inima,
fericirea cu pasul, bucuria cu glasul,
pe care nu mi l-am auzit niciodată!
Ah, cum se mai leagănă cerul
în ochii tăi, aşa...
... ca pe un câmp bătut cu albăstrele!
Închide-i iubito
şi tot albastrul văzduhului se va face scrum!
Ca să mai existăm,
Magul va trebui să reclădească lumea!

poezie de Ovidiu Vasilescu Măcin
Adăugat de Cosmina Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribeagul

Tu nu ştii despre timp, decât că trece,
Da-n urma lui ce lasă, nu vei şti,
Cu măreţia vrei a te petrece,
Dar toate-s numai până într-o zi!
Pluteşti prin nori când bolta e senină,
De plumbul norilor te-ascunzi în vânt,
Nu eşti nici tu, nici viaţa nu-i de vină...
Cine-i de vină, noi nu vom şti nicicând!
Visezi mereu doar soare peste toate,
Şi crezi că lumea toată e un rai,
Alergi să le cuprinzi, dar nu se poate...
Ce n-ai avut vreodat' nu poţi să ai!
Pluteşti trecând peste hotarul lunii,
Simţi cum văzduhul este doar al tău
Calci peste sufletul ce ţi-l dau unii...
Dar mai târziu apar păreri de rău!
Nu te-ntrista, pribeagule prin lume,
Dacă singurătate e atunci
Când vrei să îţi găseşti un loc anume
Şi nu găseşti decât un cuib de cuci...
Nu te uita urât la iarna care
De tâmple ţi s-a agăţat discret,
Târziu este acum pentru o-ntrebare
Care doar un pribeag o poartă-n piept!

poezie de Lili Şipoteanu (4 octombrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Luna-mi zâmbeşte din fereastră
Iar tu mă săruţi pe obraji,
Pe ochii deschişi şi plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu braţele şi cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi şi nu refuzi
Din contră zâmbeşti şi spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeiţa mea frumoasă
Şi dacă te naşti a mia oară, doar a mea vei fi
Tu eşti mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Şi nu cred că altcineva ar putea să-ţi ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ţi-am sărutat obrajii şi privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viaţă întreagă
Şi numai ţie m-am luptat să-ţi cânt iubirea
Cărţile în care ţi-am scris iubirea stau mărturie
Şi încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toţi, în nopţile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvăşit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu doreşte să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău mă apasă
Vei fi a mea o noapte şi vei trăi un ultim ţel
Să ştii că te iubesc
Chiar dacă nu îţi spun de câte ori ai vrea.
Eşti soarele şi luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi mă-nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu eşti a mea şi a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare şoaptă şi te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Şi apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări şi voi visa
Privirea ta mă îndeamnă să cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe şi vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin şi visător
Copii tăi şi ai mei sunt liniştea din cer şi pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârşit
Iubita mea, tu eşti un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârşit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Şi mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuni şi stele

Ne-am iubit în ochii lumii,
Sau ascunşi, feriţi de toate,
Ne-am iubit precum nebunii,
Într-o clipă, pe jumate

Ne-am iubit în ploi superbe,
Uzi în suflet, vii sau morţi,
Între zori şi nopţi acerbe,
Între graniţe de sorţi

Ne-am iubit răpuşi, albaştri,
Pe sub ceruri călătoare,
Pe pământ şi printre aştri,
Printre stele căzătoare

Am iubit murind, dar veşnic
Doar iubind am renăscut,
Prin sărutul, care straşnic
L-am simţit... şi cât l-am vrut!

Ne-am iubit precum furtuna,
Eu un tunet şi tu stropi,
Fulgere ne-au fost cununa
În biserici fără popi

Ne-am iubit cumva fantastic,
Fără timp, fără de noi,
Ne-am iubit, iubind artistic,
Ca-n picturi... sinceri şi goi

Ai fost note, portativul,
Melodie într-un trup,
Eu doar vers, tu doar motivul
Ca iubire să-ţi aduc

Ne-am iubit... tu o regină,
Eu... un rege-ndrăgostit,
Ne-am iubit cumplit, cu vină,
Doamne cât ne-am mai iubit!

Ne-am iubit război şi pace,
Ne-am iubit noapte şi zi,
Însă inima nu-mi tace
Şi mai vreau a te iubi

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm.
Bea puţină apă –
care devine tulbure, amestecată cu nisip –
apoi îşi reia zborul,
repetă o scenă la fel de veche ca lumea,
scenă care n-a încetat niciodată să aibă loc.
Dacă nu s-ar mai întâmpla, chiar pentru o singură zi,
n-ar mai fi posibil să existe muzica şi nici stelele, nici mierea
şi nici Renoir, nici copii care joacă zaruri
şi nici norii, nici părul tău fluturând în vânt
şi nici măcar ochii tăi care alungă umbrele
în fiecare dimineaţă când te trezeşti.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii tăi - stelele mele

Voi scrie despre stele, cât de sus
Cel care le-a făcut pe cer le-a pus,
Nu voi cuprinde-n versurile mele,
Fireşte, ce stă scris numai în ele.

Că nici în astre nu stă nicidecum
Scris tot ce ochii tăi citesc acum.
Câţi ani-lumină s-au mai furişat
Precum Adam în rai, după păcat,

De când am scris, până te furişezi,
Citind acest poem să nu te vezi
După părerea mea ispititoare
Ca Eva după măr, în înserare.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (25 aprilie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orbesc de dor

Afară, cerul e-nnorat,
În suflet am un strop de soare,
Pe care, tainic, l-am păstrat
Din tine, astrul meu, şi care

De cald şi de urât îmi ţine
Când este noapte sau e nor,
Când iarna semne dă că vine,
Când ochii mei orbesc de dor.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E vreme când...

Miroase a iubire, a fragi şi-a rozmarin,
a inimi amorţite cu iz profund de crin.
"-A tot ce-a fost cândva..." grăbit, suspină ceasul..
Cu ochii plini de lacrimi, al vieţii-şi pierde pasul.

Să ne hrănim cu amintiri trecute,
Cu dragoste de vară şi îmbrăţişări tăcute.
Furate din povestea scrisă fără cuvinte
Creată de inima care niciodată nu minte...

Să atingem nisipul cu tălpile goale
Simţind frenezia nopţilor calde..
Din seriile calde, calde, de vară,
În care doar timpul este o povară...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orgoliubire sau amorgoliu?

O femeie, când iubeşte,
Mută munţii pentru cel
Care nu se osteneşte
Nici c-o piatră de inel.

Un bărbat care iubeşte,
Mută munţii pentru cea
Care nu se osteneşte
Nici c-o piatră-n el să dea.

Doi orgolioşi din fire,
Dau cu pietre şi noroi,
Într-un munte de iubire.
Sigur că nu suntem noi!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (8 aprilie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privighetorile

Privighetorile sunt cele care ne-au scos ochii,
nu lupii, nu răufăcătorii.
Ne-au scos ochii cei care ne-au iubit mai mult,
cei care ştiu să cânte, să ne cânte,
să ne descânte,
ne-au scos ochii, crezând că sunt seminţe,
prietenele noastre, strălucitoarele noastre prietene,
cele care ne-au iubit mai mult,
stelele cu pliscuri de lumină,
şi au făcut-o totdeauna ciripind
că ne fac bine.
Erau de-ale noastre.
Cu ele puteam discuta despre treptele culorilor,
despre piscurile sunetelor,
despre vaidenoi şi despre Ossana eternităţii.
Ne-au iubit şi sărutându-ne
ne-au scos ochii.

Orbi acum, – să ne dăm mâinile,
trecând clătinându-ne podul tenebrelor

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidul

Am construit un zid negru pentru spaţii albe
Ca două lumi diferite în care tu şi cu mine
Puteam trăi separat.
Era un zid intern al mizeriei umane,
Aproape invizibil din exterior.
Apoi noi am căutat cunoaşterea.
Eram bărbat şi femeie,
Dar căutam aceeşi cunoaştere.
Şi am tot căutat-o până când
Nu am mai simţit fiorul în noi,
Acel fior al iubirii.
Am căutat cunoaşterea în pofida iubirii,
Pâna când, într-o bună zi, am inţeles că
Fără iubire nu mai puteam trăi.
Cunoaşterea nu mai avea nici un sens,
Dacă deveneam cu adevărat şi definitiv
Inexistenţi.
Atunci am început să căutăm din nou iubirea
Şi am inţeles că trebuie să darâmăm
Zidul pe care îl construisem
Cu ceva timp în urmă.
Dar zidul devenise alb, iar spaţiile
Deveniseră negre.
Noi am încercat să-l dărâmăm,
Dar zidul rămânea mereu alb,
Pentru că el aparţinea doar lui Dumnezeu.
Atunci L-am rugat pe Dumnezeu să îl dărâme
Şi Dumnezeu a creat o fereastră în zid,
Ca să ne putem vedea unul pe celălalt.
Noi ne-am privit miraţi şi îngroziţi
În acelaşi timp,
Pentru că nu ne mai recunoşteam unul pe celălalt.
Şi am înţeles că relaţia noastra devenise
Imposibilă.
L-am mai rugat pe Dumnezeu să facă o minune
Şi Dumnezeu ne- a dat lacrima.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cunoaştem deci existenţa şi natura finitului, pentru că suntem finiţi şi de aceeaşi mărime cu el. Cunoaştem existenţa infinitului, dar nu-i cunoaştem natura pentru că el are mărime ca şi noi, dar nu e mărginit ca noi. Dar nu cunoaştem nici existenţa, nici natura lui Dumnezeu pentru că nu are mărime, nici margini. Numai prin credinţă îi putem cunoaşte existenţa, iar prin har îi vom cunoaşte natura. Or, am arătat de multe ori că poţi cunoaşte un lucru fără să-i cunoşti natura.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte dulce

Noaptea dulce
dorul mi-l duce
la mândrul în pridvor
să fiu susur de izvor..
Noapte dulce
te du la el în tâmple
şi spune-i pe-ndelete:
Ca gândul lui
nici unul nu-i
cutremură Pământul
când iubeşte cântul
gurii mele flutur.
Ca al său mângâi
nici unu nu-i
să-mi tremure şi buza
când mă iubeşte-n-tr-una.
Ca al său cuvânt
nici unul pe Pământ
nu ştie-a linişti
şi-n tâmple a iubi.
Ca a sa inimă bătândă
nici una nu mi-e vină
iubeşte simplu o copilă
cu zâmbetul de liră.
Ca al său vers verzui
nici unul nu-i
şi nici nu cred că-mi este
e singurul poet hai-hui
ce şoapta mi-o iubeşte.
Ca al său sărut
nici unul nu îmi este
poem de dor tăcut
trecut, prezent şi viaţă-mi este.

Ca însăşi El
ce ochii îmi iubeşte
nici unul nu-i
nici prinţ din vreo poveste.

poezie de Mirela Crâşmaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!