După furtună

Există-atâtea insule!
Multe precum stelele de pe crengile copacului ceresc la miezul nopţii,
de unde meteoriţii sunt scuturaţi şi cad
asemenea fructelor în jurul goeletei numită Zborul Sorţii.
Dar toate lucrurile trebuie să cadă – aşa a fost întotdeauna –
de o parte Venus, de cealaltă Marte;
cad – şi sunt unice – aşa cum Pământul este unic,
o insulă-n marele-arhipelag al aştrilor.

Primul meu prieten a fost marea. Acum, este ultimul. Şi cel mai drag.
Acum mă opresc din vorbit.
Muncesc, apoi citesc, relaxându-mă sub felinarul prins de catarg.
Încerc să uit ce-a fost fericirea,
iar când acest subterfugiu devine inutil, urmăresc stelele.
Uneori sunt doar eu şi spuma mării tăiată de foarfecele vântului
înălbind puntea, şi luna deschizând
uşa unui nor, şi lumina stelelor deasupra mea.

Mai este şi un drum în siajul lunii care mă duce acasă.
Din adâncul mării îmi cântă o creolă cu ochi de peruzea.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea este Istorie

Unde-ţi sunt monumentele, bătăliile tale, martirii?
Unde ţi-e memoria tribală? Domnilor,
într-o criptă străveche. Marea. Marea
le-a închis pe toate. Marea este Istorie.

La începuturi, aburi uleioşi se înălţau,
greoi ca haosul;
apoi, ca o luminiţă la capătul unui tunel,

a apărut felinarul unei corăbii –
şi aceasta a fost Geneza.
Apoi, au fost norii de ţipete,
rahatul, geamătul:

Exodul.
Oase lângă oase sudate de corali,
mozaicuri
cimentate de binecuvântarea umbrei rechinului,

acela a fost Chivotul Legii.
Apoi, din mănunchiul de raze ale soarelui
conectat la podeaua mării a venit

harpa rezonatoare a robiei din Babilon,
asemeni unui lanţ de albe ghiocuri încătuşând
femei înnecate,

constituind mai apoi brăţările de fildeş
ale Cântecului lui Solomon –
dar oceanul continua să întoarcă paginile albe

în căutarea Istoriei.
Apoi au apărut oamenii cu ochi grei ca nişte ancore
care se coboară afundându-se acolo unde nu sunt morminte,

tâlhari care frigeau juncani,
lăsând în urmă coaste carbonizate, frunze de palmier pe ţărm,
apoi spuma, înverşunatul pântece

al mareei înghiţând Port Royal,
iar acesta a fost Iona,
dar unde-i Renaşterea ta?

Domnule, este încuiată în nisipurile mării,
dincolo de recifurile truditoare
unde zac fregatele şi tunurile lor,

uită de ochelari, te voi ghida eu.
Totul este subtil şi submarin,
traversând colonadele de coral,

prin ferestrele gotice ale ventilatoarelor mării
acolo unde anghile solzoase, cu ochi de onix,
clipesc, îngreunate de juvaere, asemeni unei regine chele;

şi mai există acele bariere de peşteri
încrustate cu scoici,
care sunt catedralele noastre,

şi furnalele care germinează uragane:
Gomora. Oase măcinate de morile vântului
în calcar şi în mălai,

şi ele au fost Plângerile –
au fost cu siguranţă Plângerile,
nu au fost Istorie;

apoi au apărut, precum gunoaiele când seacă râurile,
trestiile satelor cafenii,
atârnând unele de altele şi congelându-se în oraşe,

iar seara, corurile musculiţelor,
şi, deasupra acestora, turlele
care străjuiesc pe Dumnezeu,

aşa cum a ne-a dezvăluit Fiul Lui, iar acesta a fost noul Testament.
.
Apoi, aplaudând, au sosit albe infirmiere
pe valurile progresului,
iar aceasta s-a numit Emancipare –

celebrări, bucurii –
dispărând repede
aşa cum dantelele mării se usucă în soare,

dar aceasta nu era istorie,
aceasta era numai credinţă,
pentru ca apoi fiecare rocă să se desprindă în propria naţiune;

apoi s-au ţinut sinoadele muştelor,
apoi a venit stârcul secretariatului,
apoi a venit buhaiul de baltă orăcăind în căutare de voturi,

licuricii cu idei strălucitoare
şi liliecii propulsaţi ambasadori,
şi paraziţii, poliţie în kaki,

şi omizile în robe de judecători
examinând cu atenţie fiecare caz,
şi apoi urechile întunecate ale frunzelor –

şi prin chicotitul sărat al rocilor,
fiecare cu piscină proprie, se auzea sunetul,
ca un zvon lipsit de ecou,

al Istoriei începând cu adevărat.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele

ce sunt stelele? am întrebat
cu toate că nu aşteptam nici un răspuns

stelele sunt licuricii cerului
care se nasc, trăiesc şi mor în fiecare noapte

stelele sunt globuri mari de foc
în care ard toate părerile de rău, toate amăgirile

stelele sunt vestitorii împlinirii dorinţelor
atunci când când cel ce se roagă chiar crede în tăria rugăciunii

stelele sunt tovarăşii de drum ai lunii
să nu se plictisească nopţi de-a rândul în singurătate

încă nu ştiu ce sunt stelele, dar ştiu că toţi oamenii frumoşi
ne privesc din adâncul nopţilor şi ne veghează

poate, cândva, voi fi şi eu o stea...
poate

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singură în sala întunecată

Singură în sala întunecată
Marele spectacol e doar pentru mine
Pe scenă sunt toate stelele lumii
Dar lumina lor nu mai vine.

A fost oprită de nu ştiu cine
Şi nu ştiu de ce şi nu ştiu până când
Şi în sala pustie în care stau
Se aud stelele plângând.

Nu ţipa, mi s-a spus, să nu faci panică
Lucrurile trebuie luate aşa cum sunt
Şi eu nu ţip si nu încerc să fug
Eu intru liniştită în pământ.

poezie de Ileana Mălăncioiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a lungul secolelor din nou şi din nou, descoperirile cosmice ne-au retrogradat imaginea de sine. Cândva Pământul era considerat din punct de vedere astronomic ca fiind unic, până când astronomii au aflat că Pământul este doar o altă planetă care orbitează în jurul soarelui. Apoi, noi am presupus că Soarele este unic, până când am aflat că stelele nenumărate de pe cerul nopţii sunt şi ele sori. Apoi am presupus că galaxia noastră, Calea Lactee, era întregul univers cunoscut, până când am stabilit că nenumăratele lucruri difuze de pe cer sunt alte galaxii care împânzesc peisajul universului cunoscut de noi. În prezent, cât de uşor este să presupunem că un singur univers este tot ce există. Totuşi, teoriile emergenete de cosmologie modernă şi continua reafirmare a improbabilităţii că ceva este unic, ne cer să râmânem deschişi la ultimul asalt asupra pledoariei noastre pentru unicitate: universuri multiple, altfel cunoscute drept "Multivers", în care universul nostru este doar unul din nenumăratele baloane care se desprind mai departe din structura cosmosului.

citat din Neil deGrasse Tyson
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leul Mic cuprinde stele şi mai mici şi nu are nici un obiect ceresc mai curios; şi această constelaţie răsare şi apune pentru noi. E bine să ne obişnuim de la început cu mărimile stelelor. Astfel, şase din stelele principale ale Ursei Mari sunt de mărimea 2, numai δ este de mărimea 3; tot de mărimea 3 este şi α din Câinii de vânătoare. Tot de acum e bine să observăm cu băgare de seamă că nu toate stelele au aceeaşi culoare; unele sunt albe, altele sunt galbene, altele roşcate sau chiar roşii.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec din spuma mării

mă simt sirenă îndrăgostită
cândva născută din spuma mării
numai cu tine sunt fericită
ai în privire orizontul visării.

noi suntem două suflete pereche
iubirea noastră s-a născut în valuri
personaje tonice de poveste străveche
urmele simţirii le lăsăm pe maluri.

mângâieri solare ne-au unit pe viaţă
stele ne-au vorbit printre emoţii
alături de tine în orice dimineaţă
întâmpin la trezire surprizele sorţii.

noi doi şi-un cântec din spuma mării
purtăm în sânge lumina sublimării.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea

Tocmai acum, tocmai acum
când o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am minţit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea ţine cel mai mult la mine,
tocmai acum am umbrit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea se gândeşte la mine fluier a pagubă.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când îi simt graţia
străbătând toate zidurile oraşului
surzesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când simt că ei îi este dor de mine
îmi jignesc prietenii
nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea îşi calcă de drag de mine
rochia în carouri,
eu stau şi curăţ lănci cu benzină
ca să le azvârl în animale şi în vulturi.
Tocmai acum, tocmai acum
cind ar fi trebuit să fiu
cuprins de o tandră alergare,
mă prelungesc în vis
de frica de a fi fericit.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea iradiază de lumina inimii ei,
citesc despre toate novele
şi toate stelele explodate
şi mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraş
şi mă asfaltez
şi mă îmbrac în ninsoare şi gheaţă,
mai ales în gheaţă,
maii ales în gheaţă, mai ales în gheaţă,
ca ea, scumpa şi divina de ea
trecând să alunece
şi să cadă şi să-şi rănească glezna,
pe care, doamne,
de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o.
La urma urmei,
cine are curajul să sărute o gleznă
dacă ea nu şchioapătă?!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Mara
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe ţărm

O pasăre gri singuratică
Îndepărtându-se-n zbor, micşorându-se la orizont,
Singură în umbrele, în grandoarea şi-n vâltoarea
Nopţii şi-a mării,
A stelelor şi-a furtunilor.

Departe, planează şi se clatină deasupra întunericului,
Departe, se leagănă şi înfruntă bezna de-afară,
Departe, în vânt, în ploaie şi-n necuprins,
Departe, în groapa acestei imense lumi negre,
Unde se înfruntă negurile, guvernează cerul, răsuflă marea,
Unde ceaţa-i iubire şi zborul extaz,
Gloria şansei şi pericolul morţii
Sunt tovarăşii aripilor ei încântate şi înfrigurate.

Departe, în adâncul lumii imense şi întunecate,
Dincolo de lungile frontiere unde, odată ajunse,
Spuma şi deriva valurilor răzvrătite dispar,
Deasupra mareelor care se-avântă şi se retrag, şi se destramă.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nave

Sunt religios.
La fel de religios ca vântul sau ca foarfecele.
Furnica este religioasă, florile sunt roşii.
Nu vreau să mor. Nu-mi pasă dacă-ar fi să mor acum.
Sunt mai religios decât praful din deşert.
Gura unui copil este rotundă. Ochii mei sunt
un lichid dulce, curgând înfrigurat.
Uneori am impresia că am copt urzici, deşi
n-am făcut-o. Uneori cred că-s un nenorocit,
deşi nu sunt.
Sunt religios.
Voi arunca un butoi în râu.
Dacă albinele năvălesc spre faţa mea, le alung
cu mâna şi văd iarăşi.
Nu mă supăr.
Sufletul presează precum gloatele-n poartă.
Când o să mor, vitele vor paşte ca şi acum.
Casele vor sclipi ca şi acum.

poezie de Tomaž Šalamun, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cunoaşte întreaga lume nu este nimic în comparaţie cu faptul de a cunoaşte misterul interior al fiinţei tale. Însăşi ideea de a compara este în întregime falsă. Fiecare individ este unic, deoarece nu mai există nimeni asemenea lui. Faptul de a compara ar fi fost ceva normal dacă indivizii ar fi fost asemănători. Dar nu sunt. Nici măcar gemenii nu sunt absolut identici. Este imposibil să găseşti o altă fiinţă care să fie exact că tine. Noi comparăm, deci, fiinţe unice şi de aici provin toate problemele.

Osho în Viaţa este aici şi acum
Adăugat de Andreea Trifu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea înclinată

Deasupra mării înclinate,
Deasupra orizontului,
Trudeşte nava.

Osul nasului ei cenuşiu ca ceaţa,
Inima ei aprigă ca marea,
Ea vine de la drum lung,
Ea pleacă la drum lung.

Deasupra mării înclinate,
Deasupra orizontului,
Ea trudeşte – aprigă ca marea, cenuşie ca ceaţa.

Ea este luminiţa verzuie din noaptea cenuşie.
Ea vine şi se se duce prin ceaţa mării.
Ea trudeşte deasupra orizontului înclinat.

poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul

Cât de mic este pământul
În acest lung univers;
Unde nu pătrunde gândul
Nici măcar un singur vers.

Doar pământu-i plin de viaţă
Într-o oază de-ntuneric;
Unde-i ca un fir de aţă
Visul nostru, tainic feeric.

Universul căt de mare
Este mort, este pustiu;
Doar pământul nostru-n zare
E un corp ceresc, dar viu.

Ah! e viaţă, Ah! Ce bine,
Pe pământul meu cel bun;
E ca mierea de albine,
Visul meu ce-l simt acum.

Din pustiul întuneric
Viaţă dulce a ieşit,
Pe pământul meu himeric
Unde eu sunt otrăvit.

Otrăvit sunt de-o tristeţe;
De-o tristeţe-aşa de dulce
Căci vii tu, bătrâneţe!
Şi nimic nu pot a duce.

Căci de mii de ani încoace
Tot se naşte spre-a muri,
Şi totul din nou se-ntoarce,
Din pământ, de unde vii!

Şi ce tainică durere
Este în sufletul meu;
Căci pământul e plăcere
Când te duci la Dumnezeu.

Şi pământu-acesta mare
E-un fior înţepător;
El te naşte, el nu moare,
Şi te lasă călător.

Călător în lumi de vise
Fiecare-i pe pământ...
Iar luminile sunt stinse
În adâncul meu mormânt.

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt aproape 17 ani de când îmi sunt cu totul familiare formele constelaţiunilor şi strălucirea stelelor. Le ştiu pe nume aproape pe fiecare, le-am contemplat cu diferite lunete în atâtea rânduri şi cu toate acestea, încerc şi acuma emoţiunea ce încercam odinioară, când văd, de bunăoară, urcându-se încet pe cer Pleiadele, apoi Aldebaran cu lumina lui roşie, Orionul cu nenumăratele lui stele strălucitoare, Sirius cu lumina lui cea albă!... În tăcerea nopţii, stelele au un farmec deosebit.

Victor Anestin în revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tabla de Smarald

Este adevărat, de la sine înţeles şi fără nicio îndoială.
Ce e deasupra este la fel cu ceea ce este dedesupt; iar ce este dedesupt e la fel cu ce este deasupra, pentru a împlini, astfel, miracolul întregului.
Şi după cum toate provin din Unul, toate lucrurile au fost create de acest Unic, prin reflectare.
Soarele îi este tată, luna îi este mamă, vântul l-a purtat în pântec, pământul îi este doică.
Este părintele întregii minuni a lumii.
Puterea sa este desăvârşită dacă preschimbat în pământ.
Separă pământul de foc, subtilul de grosier, cu băgare de seamă şi cu judecată.
Urcă de la pământ la cer şi apoi coboară din nou pe pământ şi strânge laolaltă puterile lucrurilor superioare şi ale celor inferioare. Astfel dobândi-vei slavă întregii lumi, iar întunericul se va depărta de la tine.
Este puterea puterilor, căci biruie asupra tuturor lucrurilor subtile şi le pătrunde pe cele solide.
Astfel a fost creată mica lume, după modelul celei mari. Din aceasta şi în acest fel se fac minunate realizări.
Iată pentru ce sunt numit Hermes Tri-smegistus, având cele trei părţi ale esenţei lumii întregi.
Ceea ce am avut a spune despre lucrarea Soarelui este complet.

poezie de Hermes Trismegistul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămas bun

Prieten bun îţi spun acum
La acest capăt de drum
Un cuvânt bun
Mă îndrum singur pe drum

Încercând să adun la un loc a tale poveţe
Spuse de tine când eram alături
Să nu avem regrete... Cii doar fapte semeţe
Cine să ne mai înveţe??? Privesc în lături

Iosif scrie despre tine în scriptură
Că ai fost primul om după faraon
Este a legii natură
Să ne naştem,, să murim

Viaţa este un maraton
Un Start... şi un sfârşit
Să alergăm fără abandon
Mi ai povestit. tu un om desăvârşit

Ce tu mai mult ai iubit
Paradoxal ţi - a adus sfârşit
Jocul cu paletă de masă
A fost ultima ta suflare la masă

Ai jucat pe eliminate
Cu prietenii tăi minunaţi
Ai servit-o tăiată
Dar ai tăiat firul de aţă

Prieten bun.
Nu te mai văd la faţă
Dar tu dormi un somnic bun
Până atunci... RĂMAS BUN...

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi uneori mi-e dor de mine... Mi-e dor de tot ce-a fost şi nu mai este, de copilărie, de vremuri apuse! Uneori îmi aduc aminte de trecut, şi mi-e dor de un miros, de un gust, de o voce... Mi-e dor de prieteni pe care nu i-am întâlnit niciodată, de oameni cu care nu am mai vorbit sau mi-e dor de cei care s-au dus şi de cei de la care nu mi-am luat rămas bun. Mi-e dor de lucrurile pe care le-am trăit şi de lucrurile la care am renunţat, şi nu m-am bucurat total. Uneori vreau să găsesc nu ştiu ce... Nu ştiu unde... Să regasesc ceva ce nici măcar nu ştiu ce este sau unde l-am pierdut.
Şi uneori mi-e dor de mine... de cea care am fost.

Ioana Creţu în Şoapte (29 martie 2022)
Adăugat de Ioana Cretu ( C.I)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa devreme

Ceva care nu a mai fost niciodată,
care este acum
şi care apoi, iarăşi, nu va mai fi,

căruia îi sunt observator
(observator care, de asemenea, nu va mai fi) –
dar care observă parcă din eternitatea
cea fără de timp
momentul de acum:

vânzătorul care a încheiat o afacere,
femeia tânără care l-a plătit,
fetele de liceu cu buze roşii, îndrăzneţe, un pic timide,
fetele de la ghişeu în pauza pentru cafea,
barbaţii macho;

toţi bătând maşinal
apa în piua celorlalţi,
inconştienţi de mâna timpului

care face ca toate lucrurile să dispară, să pălească,
să cunoască schimbarea.
Iar ei trăiesc astăzi ca şi cum sunt eterni,
deşi sunt aici doar pentru o zi.

Iar eu observ – şi sunt ca ei
doar pentru o zi.

poezie de Louis Dudek, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!