Viaţa lumii

Boceşte norodul de astfel de viiaţă amară,
Primejdioasă ca umbletul circarului pe şfară;
Prea legănându-se şi arătându-ţi, adânc, hăul
Şi de-i scăpa, la capăt te-o aştepta călăul!
Aproape că nu iaste vreme spre a hi trăită
Viiaţa noastră ce se topeşte-ntr-o clipită
Se scurge secul trândav, păcatele se scurg,
Deabia apare Răsăritu' şi iată-ne-n Amurg
Nu e zăgaz s-oprească o vreme în loc Timpul
De roşia rugină se umplu bordeiele şi-Olimpul,
Oarbe, clipele-valuri ne îmbrâncesc la vale,
Trecerea prin lume ca şi cascada se prăvale,
Sântu toate visuri, fantasme, arătări, himere,
Nimica nu durează şi iaste totu' o cădere
Subtu acelaş ceriu nesfârşit, părelnic neschimbat,
Clipe de-acum, galop nebun, devin – a fost odat' –
Dzice David "Floare te naşti" – înţeleptu'-i proorocu',
Răpide or încet te scuturi, cum ţ'este scris norocu'

.................................................................................

Ăstui vârtej cheaun sfatul bătrânilor i-au dzis noroc
Elu-i prâsnel, făr' de stare, elu-i bătaia de joc,
Elu-i genunchi să urci pe şa, ca apoi să te doboară,
Cu soaţa sa, Vremea, din Timp, zorit, te dau afară
Elu-i ursuz, neodinit, şi tulbură pe luci de apă unda
Trec ani în şir şi nu îţi aduc ce-ţi aduce secunda,
N-are herghelii de harmăsari, nici căpestre, zăbale,
Nime, în goana pleahuie, nu cutează a-i sta-n cale
Vremea nalţă cetăţi falnice, socotite nemuritoare,
Şi tot ea cu bolohanii din halebarde le doboare
Vremea te însoţeşte slugarnic, ca umbra, peste tot,
În astă zi eşti zare, ieri fost-ai bunic şi-alaltăieri nepot,
Dispar temuţi împăraţi, ca păpădiile se pierd avuţii,
A trăi mult închipuiri sântu'... Buluc de glorii, mii,
Rămân doară-n legende scrise. Şi fost-au peste lume
Crai mari, neînfricaţi... Ce s-au ales din ei? Doar nume
Unde-s Înălţimile Lor? Unde-s Alexandru cel Bunu'
Ştefan cel Mare, Rareş, unde-i Lăpuşneanu nebunu'?
Traian, Momamed, Ludovic, numerotat cu abacu'
(Parcă până la optusprezece)? Iertare, i-a luat dracu'...

..................................................................................

Moarte hâdă, neagră, ştirbă, hicleană, sângeroasă,
Stăpâna lumii, care pre nime să trăiască-n veci nu lasă,
Chiar de îi e burduşit chimiru', chiar de iaste calic
O, duşmancă fără priiateni, care sameni nimic...

parodie de Constantin Ardeleanu, după Miron Costin
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa lumii

Sueta seustv, vsa vseaceska sueta.
Eclisiastis, glava I:
"Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciuni"

A lumii cântŭ cu jale cumplită viiaţa,
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară;
Céle ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Tréce veacul desfrânatŭ, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opréşte.
Aşa cursul al lumii nu să contenéşte.
Fum şi umbră suntu toate, visuri şi părére.
Ce nu petréce lumea şi în ce nu-i cădére?
Spuma mării şi nor suptŭ cer trecătoriŭ,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ?
Zice David prorocul: "Viiaţa ieste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viierme suntŭ eu şi nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine! Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădére de tine? Tu cu vréme toate
Primeneşti şi nimica să stea în véci nu poate,
Ceriul faptŭ de Dumnezeu cu putére mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi, stéle iscusite, ceriului podoba.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O pricine amară nu aşteaptă: sapa
Nu-i nimica să stea în véci, toate tréce lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, părinte al tuturor, Doamne şi împărate,
Sângur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Célelalte cu vrémea toate să să treacă.
Sângur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vréme stăm, cu vréme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa
Vrémea lumii soţie şi norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăşi gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voie
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoie.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiaţa rumpe,
Cu soţiia sa, vrémea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.
Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc niciodinioare.
Vrémea încépe ţările, vrémea le sfârşaşte.
Îndelungate împărăţii vrémea primeneaşte.
Vrémea petréce toate; nici o împărăţie
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de povéste. Ei suntŭ cu primejdii
Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împăraţi, unde ieste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,
Pre toţi i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume.
Fost-au Ţiros împărat, vestit cu războae,
Cu avére preste toţi. Şi multă nevoie
Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămée, i-au pus capul în sânge.
"Satură-te de moarte, Ţiros, şi te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească". Aşa jocuréşte
Împărăţiile lumii, aşa le prăvăléşte.
Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia
Hălăduiţi ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime-lucruri pre voie de tot să nu crează
Nime-gréle, nădejde de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu a vârstatu toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Aşa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătéşte osteneala, nedireaptă foarte
Pre toţi, şi nevinovaţi, ea le taie vacul.
O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără deală,
Pre mulţi şi fără vréme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă şi caută fârşitul cum vine.
Cine nu-l socotéşte, nu petréce bine.
Fârşitul ori laudă, ori face ocară,
Multe începuturi dulci, fârşituri amară.
Fârşitul cine caută, vine la mărire,
Fapta nesocotită aduce pierire.
Moartea, vrăjmaşă, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre mine nu lasă,
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priietin ea pre nimeni n-are.
Naştem, murim, odată cu cei ce să tréce,
Cum n-ar fi fostu în véci daca să petréce.
Painjini suntu anii şi zilele noastre.
Sfinţi ingeri, ferice de viiaţa voastră.
Vieţuim şi viiaţa ieste neştiută
Şi pănă la ce vréme iesta giuruită,
Aşa ne poartă lumea, aşa amăgéşte.
Aşa înşală, surpă şi batjocuréşte.
Fericită viiaţa făr de valuri multe,
Cu griji şi neticneală avuţiia pute.
Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie;
Ceriul de gândurile noastre bate jocurie.

Epilog

Mulţi au fostŭ şi mulţi suntem şi mulţi te aşteaptă;
Lumea din primenéle nu să mai deşteaptă.
Orice ieste muritoriu cu vrémea să petréce,
Tréce vrémea şi pre ai săi toţi îi părăséşte.
Cei ce acum petrécem, pomenim alţii
Trecuţi; de noi cu vréme vor pomeni alţii.
Născându-ne, murim, murind ne facem cenuşă.
Dintr-această lume trécem ca pentr-o uşă.
Astăzi mare şi putérnic, cu multă mărire,
Mâine treci şi te petreci cu mare măhnire.
În lut şi în cenuşă te prefaci, o, oame,
În viierme, după care te afli în putoare.
Ia aminte dară, o, oame, cine eşti pe lume?
Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţéşte,
În ceriŭ cu fericie în véci te măréşte.

poezie de Miron Costin (1673)
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

Vai mie, amară-i viaţa,
Mai şubredă decât aţa!
Unde-i mândrul Decheval
Şi-amazoanele pe cal?
Unde-i bădica Traian,
Crai norodului râmlean?
Unde-s marii voievozi
Cu boieri şi cu aprozi,
Cu domniţele ochioase,
Învăscute în mătase?
....................
Unde-s soţii şi duşmanii,
Unde-s lunile şi anii,
Unde-s visuri şi păreri,
Une-i ziua cea de ieri?

poezie celebră de George Călinescu din Laudă lucrurilor (1963)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Tu! Ce curgi acum prin mine,
În loc de timp, în loc de sânge!
Tu! Eşti clipa-ncremenită,
În tot, în suflet, în inima rănită!

Tu! Mi-eşti viaţă, chiar neviaţă,
Moarte dincolo de moarte!
Tu! Eşti visul ce întoarce clipe,
Clipe peste clipe doar cu tine!

Tu! M-alungi din tine, mă renegi,
Din viaţa asta fără Noi, fără de legi!
Tu! Fără să ştii tot mă mai chemi,
Când toate zilele se pierd în lacrimi!

Tu! În liniştea ce-i doar amăgitoare,
Eşti torentul ce zguduie chiar cerul!
Tu! Naşti curcubeul doar dintr-o culoare,
Punte între Noi şi iubirea ce nu moare!

Tu! Eşti răsăritul şi-asfinţitul,
Unde noaptea-i neagră fără vise!
Tu! Împleteşti cunune din tăceri,
Din tot ce-a fost demult, de ieri!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această ţară a Ardealului iaste despre răsărit de la ţara Ungurească, ce se numeaşte Transilvania.

Pământul Ardealului iaste bun, roditoriu în grâu, vin, şi poame, are miniere de aur, argint, şi aramă, ocne de sare. Se hotăreaşte despre răsărit cu Moldavia, şi cu ţara Românească.

Despre amiiază zi cu Craiova, şi despre apus cu ţara Ungurească, carea îl încunjură şi despre miiază noapte.

Râurile Ardealului ceale mai mari sânt: Oltul, Murăşul, începutul lor iaste de la scaunul Ciucului în Săcuime.

Nicola Nicolau în Gheografia sau Scrierea Pământului, Marele Prinţipat al Ardealului (1814)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim puţin

Trăim puţin, se scurge lunga vreme
Pe lângă noi, prin noi şi peste noi,
În rădăcini ne ducem şi-n poeme
Şi parcă ieri am fost abia altoi.
Trăim puţin. Şi nu vedem salcâmii
Cum viscolesc cu floare din înalt
Şi parcă ieri compătimeam bătrânii
Că merg încet. Iar mâine înspre înalt
Tărâm vom trece. Clipele aceste
Se istovesc în timpul nesfârşit,
Devin cu fiecare zi poveste.
Devin, abia născute, infinit.
Trăim puţin. Şi doar de noi depinde
Nu că trăim, ci numai cum trăim.
Când vreme peste nou un giulgi întinde,
Când tot murim, depinde cum murim.
Trăim puţin şi nu avem ce face
Şi zbuciumul e fără de folos.
Dar până ce vom reintra în pace –
Deşi puţin, hai să trăim frumos!

poezie de Radu Zaharescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murim

ne mor şi cuvintele,
pe vremurile aceste,
noi şi ele eram în poveste,
murim cu toţii, cei prinşi în culpă
şi cei fără de culpă,
murim şi noi şi mor şi alţii
chiar dacă viaţa lor este mai lungă
şi mor mai târziu decât împăraţii.
le troieneşte şi vremea şi uitarea
pe mine negre presimţiri,
închipuiri, chemarea lor
le prind cu mintea,
ochiul, amăgirea, calea
în moarte este tot fără de capătul infinirii,
ea pe toate le încheie
dar nu le depăşeşte,
zi cu zi, şi vremea, şi uitarea
trec tot mai departe, iubito,
şi vremea le vremuieşte
pe toate şi pe noi,
s-au învălmăşit lucrurile
în limba noastră, iubito,
şi în gândul nostru devin şi se petrec
e cenuşa lor şi resemnarea.
şi-alaiurile lor mortuare
le-auzim cum mai trec.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alt chip

Vremea-nalţă şi râdică,
Vremea face, vremea strică,
Vremea suie şi coboară,
Vremea surpă şi doboară,
Vremea schimbă şi preface,
Şi războaiele şi pace,
Vremea toate răzvrăteşte,
Schimbă şi schimonoseşte,
Vremea pe vericine-nvaţă,
Vremea dascăl şi povaţă,
Vremea din linişte bună,
Face vânturi şi furtună,
Vremea iar după furtună,
Face şi linişte bună,
Vremea bucură,-ntristează,
Suie-n tron şi destronează,
Vremea-nalţă, vremea creşte,
Vremea iarăşi micşoreşte,
Toate sunt de vreme-aduse,
Toate la vreme supuse.

poezie clasică de Barbu Paris Mumuleanu (1825)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia cincizeci şi trei

Cincizeci şi trei Isaia
Ce direct azi ne descrie
Suferinţa şi văpaia
Lui Isus din veşnicie

Cât de clar ni se arată
Cum a suferit Hristos
Ca viaţa fără pată
Noi s-o avem aicea jos

Era aşa de dispreţuit
Căci de la El faţa-ţi întorceai
Dar El pedeapsa noastră a primit
Şi-a noastre chinuri le-a purtat o vai

Pedeapsa care ne dă pacea
Peste El iat-a căzut
Şi-n El noi am primit iertarea
Căci jertfă vie s-a făcut

Noi rătăceam toţi ca nişte oi
De drumul lui fiecare îşi vedea
Şi de viaţă eram cu toţii goi
Iar moartea parte ne era

Dar Domnul a făcut să cadă
Nelegiuirea noastră asupra Lui
Şi-n chinurile morţii El să ardă
A suferit amar Fiinţa Mielului

A fost luat prin apăsare
Dar cine de pe vremea Lui a crezut
Căci El muri ca să primim iertare
De tot păcatul ce noi l-am făcut

A fost zdrobit prin suferinţă
Dar o sămânţă de urmaşi El va vedea
Ce îl vor urma plini de credinţă
Cinstindu-i pentru veci Fiinţa Sa

Şi rodul muncii sufletului Său
Îl va vedea şi se va-nviora
Căci El ni-e Domn şi Dumnezeu
Cum azi ne spune Evanghelia

El pe mulţi dar îi va pune
Într-o stare după voia Lui Dumnezeu
Şi despărţiţi de astă lume
Cu totul smulşi din ce e rău

De aceea partea Lui i-o voi da
Tatăl Sfânt iată ne spune
Cu cei mari — la dreapta Mea
Căci El a biruit în lume

Doar El s-a dat singur la moarte
Şi cu cei fărădelege
Păcatele să le poarte
De ele să ne dezlage

Căci El a găsit de bine
Să se roage pentru vinovaţi
Plătind cum n-a plătit nime"
Ca noi azi — să fim iertaţi
20-01-2022 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume, lume

De la mine pân' la tine
Numai fluturi şi albine,
De la tine pân' la mine,
Numai rău şi nici un bine.

De la mine pân' la ea,
Numai lanţ şi numai za,
Unde-i ea şi unde-s eu,
Numai piese de muzeu.

De la noi până la lume,
Numai fiare fără nume,
De la lume pân' acasă,
Numai vreme friguroasă.

De la mine pân' la ei,
Numai lupte şi scântei,
Ei acolo, eu aici,
Şi-ntre noi e-un fel de bici.

De la voi la oarecine,
Numai guşteri şi ruine,
Din neanţ la dumneavoastră,
Numai gratii la fereastră.

De la noi până la noi,
Numai ei, din doi în doi,
Invers, de la noi la noi,
Numai stare de război.

De la toate pân' la toate,
Numai tu, singurătate,
Numai tu şi eu şi plânsu-mi,
De la eu până la însumi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-s?

Unde-s zilele frumoase?
Unde-s verile răcoroase?
Unde-s iubirile trecute?
Ieşiri pe faleză plăcute.
Unde-s?

Unde-s muzele inocente?
Puştoaicele uşor indecente?
Unde-s vremile neintrecute?
Unde-s liniştile absolute?
Unde-s?

Unde-s Freddie şi Prince?
Moartea i-a luat înadins.
Unde-s mama şi cu tata?
Unde-s costumul, cravata?
Unde-s?

Unde-s iernile prea lungi?
Şi motanii mei cei nătângi?
Unde-s vecinii cu toţii?
Ce munceau ca roboţii.
Unde-s?

poezie de Alex Dospian (august 2021)
Adăugat de Alexandru Dospina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oda ploii

cât de puternic eşti!
(şi fragil
un fir de aer te îndoaie
în vreme ce tot muţi de colo-colo
inutil nişte munţi
cu puterea credinţei)

cât de iubit eşti!
(şi uitat
în vreme cât scuturi nişte file de calendar
un sărut te transformă
din bestie în zeu
şi invers)

cât de bun eşti!
(şi nociv
un gest cum ar fi aplauzele
te dizolvă în vremea cât îşi pierd din ecou
şi opusul firii nu-ţi pare nicicând o risipă
când tot dai numai de la alţii)

cât de drept eşti!
(şi călău
în vreme ce rosteşti sentinţe
cine şi cum să respire
te îndreptăţeşte până la divin
dogma sângelui coagulat în aer)

cât de bogat eşti!
(şi neputincios
ai două mâini şi doar o gură
toate proprietăţile tale aparţin secundei
aceleiaşi căreia i te negi
cu acte cu tot)

cât de înţelept eşti!
(mereu după
în vreme ce toate se petrec
cu repeziciune
şi mai ales fără să-ţi ceară vreo ceva
nici măcar să ştii)

cât de atât mai eşti!
(şi nimic
în vreme ce nu mai este vreme)
în megafoane se anunţă ploi
de jos în sus
tu, picătura

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-s viaţă anii mei

Unde-s viaţă... anii mei?
Doar tu ştii ce am făcut,
Tu m-ai pus în păr scântei
Şi speranţe-n aşternut.

Unde-s clipele nebune
Şi iubirile... de ieri?
Numai tu îmi poţi a spune,
Dintr-o mare de tăceri.

Unde-s viaţă... anii mei?
Rătăciţi prin astă lume
Şi-mbrăcaţi în flori de tei,
Pentr-o dragoste anume.

Te tot duci ca o nălucă
Înspre visele... deşarte,
Ai pus soarele în furcă
Şi-amintirile-ntr-o carte.

Unde-s viaţă... anii mei?
Cât aş da să-i am cu mine,
Să fiu numai eu... cu ei,
În amurgul ce tot vine.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au trecut

Au trecut ca norii anii
Vremea i-a mânat spre munţi
Peste tâmple cern castanii
Floarea perilor cărunţi.
Tot mai mult rămâne-n urmă
Şi-nainte mai puţin,
Prin a lumii nouă turmă
Eşti strein, tot mai strein..

Cei porniţi cu tine-odată
Pe-al vieţii drum, s-au dus,
Tu cu zarea-nsingurată
Lâncezeşti dup-un apus.

- Tot nu vezi nimicnicia
Celor după care alergi?
Tot nu crezi în veşnicia
Locului spre care mergi?

- Dacă este după moarte
Viaţa-n care n-ai crezut,
Ce vei face-a veci departe
Şi pe veci de veci pierdut?

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visând în ţărână

Ţărâna mă face umil călător
Prin scrieri uitate-n oceane de foc,
Departe pe valuri etern visător
Sau poate cuprins în al ielelor joc,

Desculţ prin ţărână mă lepăd de timp
Devin un luntraş ce vă duce la mal,
Departe de lume pătrund în Olimp
Să vin către tine călare pe val,

M-ascund în ţărână să urc în tulpini
Cuvântul să-mi fie adânc avanpost,
Iar slovele scrise devin rădăcini
Umblării prin lume să-i fie un rost

Ţărâna a fost peste timpuri blestem
Deşi toată viaţa răsare din ea,
Privesc în adâncuri şi-ncep să mă tem
Cărarea spre tine e parcă mai grea,

Visez chiar ţărână pe ringul de dans
Desculţ printre clipe rămân derbedeu,
Ascult cum orchestra mă duce-n balans
Să fiu pentru tine etern Prometeu.

Mă-ntorc în ţărâna crescută din lut
Să-nchid cercul clipei ascunsă-n noroi,
Rămân derbedeul pe care l-ai vrut
Aproape de tine, departe de noi.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt...

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caută-mă

caută-mă-n milenii scurse-n liniştite clipe
sapă-n pădurile virgine pline de sevă ce mă strigă
urmăreşte-mă prin goana vântului de stele
sunt chemarea ta de multă vreme

caută-mi sufletul în visările lumii ca să spună
că-mi eşti în spicul pământului de sub clar de lună
tu-mi eşti pâinea sarea şi alinarea clipei mele
de ce treci siguratic călător pe lângă mine

sunt oceanul, vremea, apusul, soarele răsare
caută-mă-n în vânturi, în nori, în curcubee şi-n mare
eu sunt acolo, aici, pretutindeni şi chiar şi-n stele
de mă vrei tu pe mine, caută-mă peste tot în lume

poezie de Viorel Muha (septembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fir de nisip

Se scurge timpul în clepsidră,
Dispar secunde furibund,
Spre o tăcere insipidă
În care pasul mi-l afund.

Fir de nisip născând momente,
Ce-mi par mereu de neajuns,
Prea multe scări, prea multe trepte,
Prea mulţi de dacă până sus.

Le urc, dar parcă merg la vale,
Spre un adânc nesuferit,
Chiar de nu vreau, e doar o cale,
Mă-ntorc de unde am venit.

Şi tot alerg finalitatea,
Sperând că poate-i început,
Uitând că viaţa-şi cere partea,
Iar eu nu-i dau ce ar fi vrut.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea în vremea virusului

Chiar acum, dar
chiar acuma, mi-au luat călcâiele foc după tine!
Musai acuma, în învelişul din nu ştiu ce polimeri izolatori să ard eu cu flacăra genezei,
iar, tu, rece aidoma vremurilor de ciumă,
oh, când nici pur ca o piatră vulcanică,
nu m-ai atins!

Neapărat acum,
dar obligatoriu acum,
chiar eu să mă îndrăgostesc,
numai eu sa iubesc muntele de sare,
când pentru altul ai respirat virusul!

No, numai!
Nu eşti tu, cea plecată prin Gomorele
sodomiţilor!
Tu nici măcar ciumă nu mai eşti!
Eu sunt cu eterna Mea în vremea noastră!

Doamne,
Întrucât
Chiar acum sa mă îndrăgostesc eu,
musai acuma de cea care
poartă pe un blid de lemn
retezarea unui cap,
fără să ştie
că buzele lui nu vor amuţi niciodată,
în vremea dragostei
pe timp de virus!

poezie de Teodor Laurean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!