Sonet 72

Un anotimp coclit se-mpreunează
Cu vântul şfichiuind printre morminte;
Mă fulgeră aducerile-aminte,
Şi umbrele pe cruce se aşează.

Prin volbura de frunze şi cuvinte
Mi-e iarnă siderală şi-'noptează
Regretele, la căpătâi, de pază,
Desţelenind vremelnic juraminte.

Când mă fixezi de dincolo de poartă
Şi cad în juru-mi îngerii de-a valma,
În sufletul de lut mi se deşartă,

Ademenite, ruga şi sudalma,
Cu unghiile, pumnii şi cu palma,
De parcă nu sunt viu şi nu eşti moartă.

sonet de Cristian Vasiliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt polenul din cuvinte...

1. Eu sunt polenul din cuvinte
şi plâng în fiecare floare,
o lacrimă de-a ei mă doare
căci toate lacrimile-s sfinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

2. Eu sunt polenul din cuvinte,
peste câmpii vântul mă poartă
şi bat la fiecare-n poartă
şi plâng în ochiul tău fierbinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

3. Eu sunt polenul din cuvinte,
Hristos din slovă mă coboară
şi mă împraştie prin ţară,
balsam pe rană să alinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

4. Eu sunt polenul din cuvinte,
eu vin acum cu vestea bună
să-ţi fie pavăză-n furtună
şi pentru zilele cumplite.

Eu sunt polenul din cuvinte.

5. Eu sunt polenul din cuvinte
şi plâng în fiecare floare
ce rodu-n pântecul ei moare,
alerg acum printre morminte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi zadarnici înspre tine...

Se-aprind candele în case, pică ceara pe morminte,
Roade frigul pân' la oase şi tu-mi eşti aşa cuminte!
Doarme lacrima pe cruce,-ntr-o icoană, resemnată-
I-a secat izvorul, Doamne, şi de moarte-i vinovată.

Se-aud paşii pe aleea răstignirilor flămânde,
Cum abia îşi cară trupul printre toamne sângerânde
Cei rămaşi să pomenească pe cei duşi spre veşnicie-
Eu te strig cu gura-nchisă, cu oftatul sub bărbie.

Şi ce linişte ciudată se aşterne pe cuvinte!
Vântul doar silabiseşte, şi c-ai şti că vin, mă minte.
Hai, la o cafea fierbinte! Ţi-am adus şi crizanteme.
(De atâta jale, gândul fuge printre popi şi geme).

Parcă, te aud sub piatră, zgâriind lespedea rece
Şi un abur, peste frunte şi pe buze, parcă-mi trece.
Iar coboară nebunia peste mintea-mi zbuciumată
Şi întind spre tine-o mână, să te mai ating o dată...

Şi ce iarnă mă cuprinde şi mi-e ruga solitară!
Numai eu şi cu Brumarul, ce mai bântuim pe-afară...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Se-mpreunează clipa cu un strigăt
pe banca aşteptărilor prelungi
se-aşterne pauza din cuvânt
din gând cuvinte
se şterg unul pe altul în strănut

şi râde vara prin unghere de lumină
în rest e întuneric frig şi calm
profesorul îşi las-un cot pe viaţă
pleacă râzând/ plângând
spre somnul trecător

Se-mpreunează frica şi iubirea
cu strigătul copilului născut
la sânul cald aşterne mama gândul
şi gura hulpav hrana o primeşte fremătând

şi râde-un anotimp pe-un colţ de viaţă
medicul mamă ştie când şi cum
s-aline tremurul din tâmpla prea nervoasă
un şarpe zvârcolind vieţi prin timp

Se-mpreunează taina cu un strigăt
şi totul pare viu acum în vis
realitatea cu bocancii calcă viaţa
prin moarte liniştea se-aşterne ciugulind
din palma sfântă azima sub soare
coaptă veşnic
pentru un suflet prea curat
şi prea flămând

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre cuvinte

încă te mai iubesc,
printre cuvintele nespuse vreodată
cu umbrele lor de întuneric,
dincolo de zid şi fereastră
în nenăscuta înserare vulnerabilă
la mirosul de tei şi de algă.

încă te mai iubesc, dincolo de pernă,
de distanţa dintre lună şi soare,
printre neînţelesuri de genunchi şi de iarbă.

ies din mine pentru spaţiul de rest
în care eşti cu clipele tale-n inele,
uitarea lunecând peste frunze,
cu vise agăţate de stele,
încă te mai iubesc, când cad culori peste frunte.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În valurile mării

În valurile mării
Soarele înoată,
Cu fiecare rază
Înaintând în soartă.

Tu te învoieşti
Cu sufletul la gură
Clepsidrei de nisip,
Ce umbrele ne fură,

Să zâmbeşti la lună
Când te alint sub stele.
Ne topim de-a valma
În scoici fără de vele.

Marea ne mângâie,
Ecoul ne-nconjoară,
Umbra prinde aripi
Şi printre valuri zboară.

Cerul se supune,
Îngerii s-arată
Când valurile urlă
În sânii tăi de fată!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aspiraţie

Cu ţelul cel divin, să batem palma
Şi să trăim cu îngerii de-a valma.

distih de David Boia (26 iunie 2014)
Adăugat de anca petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul

Pe cărare de poveste
Vin în minte rânduri, rânduri,
Amintiri de mult uitate,
Îngropate printre gânduri,

Picură încet ca mierea
Lacrimi de argint în mine
Fine cum e adierea
Ziua trece, noaptea vine...

Nerostitele cuvinte
Ale tale, ale mele
Scânteiază-n depărtare
Licurici din praf de stele.

Liniştea mă împresoară
Mă învăluie-n lumină
Strălucirea ei în noapte
Fac cuvintele să vină.

Se învârt în juru-mi tandru
Este vis, o feerie
Eu le-ajut încet cu pana
Să coboare pe hârtie.

Stoluri de cuvinte-alese
Cu aripi de întelesuri
Se aşează pe hârtie
Într-un dans ciudat de versuri.

Un cuvânt mai mult ca toate,
De lumină străluceşte
De uimire deschid mâna
El in palma mea păşeşte.

- Cine esti? întreb in taină
Cum de stai în palma mea?
Eşti vreun zeu sau poate-o zână?
-Eu sunt TU. IUBIREA TA.

Mă cutremur în fiintă
Însă inima-mi e calmă,
Între vis şi nebunie
Îmi tin sufletul în palmă.

Trece un fior prin mine
Si tresar mă uit în mână
Prin fereastră-ncet se scurge
Doar o raza de la lună.

Noaptea neagră ţese vise
Din cuvinte şi din gânduri
Pe cărare de poveste
Vin in minte rânduri, rânduri...

poezie de Constantino Amarande (22 martie 2013)
Adăugat de Constantino Amarande
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sufletul plânge aşa, uşor,
Poate după Tine.

Însă Tu eşti ca apa ce-i cuprinsă
Dincolo de nori:
Nu eşti nici ploaie lungă,
mocănească,
tristă
Nici recea cădere de apă,
Ce toamna te-neacă,
Ci poate că eşti
Caldul respir al cerului către glie,
Ce-n zori,
Înainte de soare,
Cu Aurora se joacă.

Apă eşti şi apă împrăştii,
Apă Vie ce-n vin se preface.

Şi nu simt a Te fi pierdut printre sloiuri...

Poate că eşti volbura furtunii
ce-n mal de bazalt,
Poartă orice falnic catarg, spre înalt.

Nu mai ştiu Ce eşti
Doar că apa Ta mă face
Sa fiu viu,
Din spre trecut, spre prezent,
găsind o cale răsare
Spre a făuri viitorul
Care îţi poartă chipul.

poezie de Ilarie-Adrian Frone
Adăugat de Batman
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am de unde felinare

Iar o pană de curent
Când aveam mare nevoie
Mult mai mult decât Ahoe
Într-un mediu recurent

N-am de unde felinare,
N-am de unde lumânări
Când furnică pe spinări
Spaimele din nopţi călare;

Parcă mi-au bătut în poartă
Morţi bătrâni din paraclise
Înviind în manuscrise:
Cele de la Marea Moartă

Parcă sunt la o răscruce
Dincolo de care, ce e
Obsesiv ca o idee,
Conturează-se o cruce.

poezie de Ion Untaru din manuscris
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea, treaz

Odată cu aerul răcoros strecurat prin bambuşi în dormitor,
Lumina lunii umple fiecare colţ al grădinii noastre.
Stropi grei de rouă atârnă sau se preling pe frunze.
Stele apar de nicăieri, sclipesc, apoi dispar.

Licurici fulgeră prin umbrele nopţii. Trezite din somn,
Păsări de apă încep să strige, căutându-se.
Toate lucrurile sunt prinse între sabie şi pavăză,
Toate regretele uşurate – trece o noapte clară.

poezie de Du Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din umbrele unui alt anotimp

curăţ pământul de frunze
îl pipăi ca pe o rană apoi
măsor distanţa dintre mine şi umbră
şi-ncet cobor înlăuntru
în jur nimeni
parcă
a dispărut şi orizontul
cu fiecare zi
mă afund tot mai mult
îmi iau şi singurătatea cu mine
pentru atunci când lacrima
îmi va sculpta în piatră
liniştea
dintre ceea ce am fost şi sunt

un alt anotimp

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu

Îmi eşti cea mai frumoasă dintre ele,
Tu nu mă crezi, păcat, mă tot frământ
Eşti cea care străluce printre stele
Şi-mi dă puterea de a fi cuvânt

Te pierd, de fapt te pierzi printre emoţii,
Iar eu te mângâi... Doamne! Sper să pot!
Să-ţi pot aduce-n dar ce doar poeţii,
Mai reuşesc să facă, dintr-un tot

Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o-mbrăţişare,
Pe ultima, îţi spun: nu pot s-o uit!
Nu pot să fiu un suflet în uitare,
Când trupul tău în juru-mi încă simt

Tu să mă crezi femeie... nu e alta
Şi chiar dacă ar fi, nu va fi tu,
Pe noi ne leagă sufletul şi soarta,
Iar între noi nu poate fi un nu

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu sub neuitare

Mi-e dor de ce ai fost odată
Demult, prin anii noştri de liceu,
De zâmbet fain, priviri de fată
Că-n gându-ţi rătăceam doar eu.

Mi-e dor să mai dansăm prin ploi
Iar tălpile să urce-n lung cărarea,
Mi-e dor mereu, mi-e dor de noi
Pe luncă să ne prindă înserarea.

Mă tot rebesc aducerile-aminte
Prin iernile când lângă mine stai
Şi-ţi înşiram, din dragoste, Cuvinte
Pe cea albastră sanie cu cai...

Departe-mi eşti de mine şi de sat,
Tot mai departe-i ziua revederii,
De noi, mereu, ne-am tot îndepărtat...
Scrisorile-au sporit culmea durerii.

Mi-e dor de tine, de anii de liceu
De zilele când de la ore mai fugeam
Şi nu ne speriam de dam de greu;
Ce tineri, Doamne şi ce fericiţi trăiam!

Mi-e dor să-ţi umplu pocalul de cuvinte
Ori de vin roşu ca-n fostele vacanţe,
Mi-e dor de tine ca de cele sfinte...
Prin neuitare ne cheamă circumstanţe!

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbrele voievozilor

Bătute căi de cai în hamuri
Se reîntâlnesc într-un răscruci
Cu umbre strecurate-n ramuri
Din pădurea bătrână de cruci.

Bătătorite căi sub vechi potcoave
Scot pe tapetul istoriei ce-a fost
Şi-ntre coperte roase de hrisoave
Aşează totul în ordine, cu rost!

Umbrele lui Mircea, Ştefan şi Mihai
Le poartă valuri de Olt, de Prut, de Jii
La trap spre mare cu umbrele de cai...
Şi toate-aceste umbre, parcă sunt vii!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet 114

De la-nceputul lumilor te ţine,
Purtându-mi legământul, ca un zeu
Dizgraţiat, spre Hades, pieptul meu,
Prin râuri de sudoare şi suspine

Şi ferecat sub ceruri opaline
În chingile-amintirii – Prometeu,
Îmi ciugulesc regretele mereu
Din dorul care-mi fumegă în vine.

Cu palmele, ‘nainte de maree,
Sub faldurile stâncilor, îmi ţip
Destinul frânt al dragostei, femeie,

Cu trupul de sirenă şi un chip
De Afrodită, într-o epopee,
Nebun si orb, de-a pururi, pe nisip.

sonet de Cristian Vasiliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima cruce

se sfarmă lumea
şi pietre se frâng
pe treptele vieţii
mă aşez ca să plâng
n'am nume, n'am fraţi
regretele sunt bete
eu zac
singurul om dintre cei ultimi damnaţi
lângă mine
zac sicriele goale
pe pagina ruptă aştern cuvinte şi plâng
nici stele nu cad
e linişte în jur
eu scriu cu morţii plângând
se sfarmă cuvinte
mi-e dor să plec şi să mor într-un gând
între mine şi cer nu sunt scări
le vândusem într-o noapte de beţie
pe două ţigări
nu am timp de plimbare
o viaţă pierdută şi goală
tăcere, visare, ratare
păşesc pe cărare
printre morţii încă vii
mă despart, mă împart între cele
m-am născut ca să mor
azi trăiesc ca să plâng
şi scara e ruptă şi timpul coboară aiurea
mă aşteaptă ultima poartă
paşii mă dor
şi iar fug
mă aşez lângă cruce
între mine şi ani
adorm iar în ploaie
stropii mă ard şi iar plâng

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele ce fulgeră

De dor ce-mi e de tine
îmi arde carnea;
azi scriu cu mâna ca o cruce
răsturnată-n iarbă

şi păsări care zboară în derivă
îmi par cuvintele ce fulgeră
prin sângele profund şi cald
ca o biserică în plină rugă.

Voi trece noaptea,
să ajung la tine,
sugrumând singurătatea
ce urlă ca un lup flămând
şi îţi voi aşeza inima mea în palme,
cerându-ţi să ţii pumnii strânşi
ca si când ai săruta ultima zbatere
a unui fluture rătăcit în insomnia toamnei...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce dai voie vântului

De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meştere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?

De ce laşi vântul ca să-şi pună palma
Oriunde vrea şi,-ncolăcindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă
Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi... iar mie, nu-mi dai voie...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Viaţa asta (a mea) pare un fulger în infinitul ce va urma,
O cruce plină de spini la căpătâi, cruce a ta, Eu pironit pe ea,
Timpul nici nu mai curge, doar sânge dintr-un trup golit de tine,
Pământul, doar pământul mai mă ţine legat de ziua de mâine!

Chipul tău, icoană pictată în sufletul meu fără de culoare,
Mă închin la ea, durerea mea în dimineaţa ce refuză a mă părăsi,
O lacrimă îmi arde printre pleoape, îmi bate în clipe cât în nenumărate vieţi,
Refuzi să pleci, refuz să plec, ne-am pierdut orizontul şi locul de întâlnire!

Cu greu mă îndrept spre ziua de mâine, cu greu ridic privirea fără tine,
Îmi pare a păcat, mă zbat între clipele ce vor urma,
Încă mai doare urma ta, încă mai curge lacrima arzând totul în calea sa,
Încă mă simt cerşind, un cerşetor condamnat la temniţă grea!

E atâta greu în umbra ta, nici soarele nu obturează strălucirea ta,
Nici verdele de primăvară nu anulează verdele din ochii tăi,
E atâta Soare, atât de primăvară, în mine e doar toamnă,
Toamna ce precede încă o iarnă, încă o zăpadă ce mă îneacă!

Mă înec în lacrimi, în regrete, în umilinţa dorinţei de a-mi fi,
Mi-e sufletul umil, de umilinţă plin, mi-e ruga fără de auz,
Mi-e glasul tot mai slab, se pierde în depărtări de timp,
Mi-e timpul tot mai nul, o zbatere într-un ceas de disperare!

Mi-e teamă, teama de a nu mai fi nici Om, mi-e greu, mi-e sufletul pământ,
Paşii îmi rătăcesc în urma ta, mă simt pierdut fără iubirea ta,
Mi-e teamă chiar şi de cuvânt, cuvântul tău un trăznet în amurg,
Îmi eşti un fulger de o clipă, îmi eşti o picătură între vieţi!

Mă dezarmezi, mă dezgoleşti chiar şi de ultima clipă,
Mă arunci în infinit fără de vină, mă condamni la nemurire,
Mi-e teamă cum nu mi-a fost vreodată, deja mă simt fără de mine,
Deja am trecut în altă lume, deja mă rup de timp dar nu şi de tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor omagial

mi-e dor de tine tată şi de tine mamă
dincolo de noapte dincolo de gând
două doruri grele strânse-ntr-o năframă
clopote albastre ascultă bătând.

durerea mea trece prin a nopţii vamă
s-a ascuns în inimă pulsând şi oftând
mi-e dor de tine tată şi de tine mamă
dincolo de noapte dincolo de gând.

arborii s-au scuturat de frunze de aramă
i-au acoperit ninsori ani şi ani la rând
toţi copii voştri au îndurat şi dramă
şi nopţi de-a rândul le-au trăit plângând.

mi-e dor de tine tată şi de tine mamă
dincolo de noapte dincolo de gând.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!