Dacă iubeşti fără să speri

Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Şi-ţi lasă-n suflet un amar
Şi în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.

Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.

Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ş-un amor care-ar fi fost
Viaţa ta o împle.

Căci un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării.

Şi ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieţii valuri bat
Călătorind spre dânsul.

Şi dau cadenţe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poţi ajunge.

Zâmbeşte trist cu raze reci
Speranţelor deşarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.

Ş-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca nişte stepe;
Iar nopţile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poţi pricepe.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un farmec trist şi nenţeles

Un farmec trist şi nenţeles
Puterea mea o leagă,
Şi cu nimic nu m-am ales
Din viaţa mea întreagă.

E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
Singurătăţii mării.

Îngălbenit rămâne-n veci
Şi-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc cu dânsul.

Cu-atâtea tainici rugăminţi,
Cu-atâtea calde şoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinţi,
Vărsate zi şi noapte,

I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet să-ţi alunge,
Dar el se-nalţă tot mai sus
Ca să nu-l poţi ajunge.

Va rămânea necunoscut
Şi va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte

Şi se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări şi stepe
Şi a lui farmec monoton
M-a-nvins făr-a-l pricepe.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

*

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– "O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

– "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

– "O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă."

*

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă

– "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

– "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele."

– "O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde."

– "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?"

– "Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine."

– "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– "Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă."

– "Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una."

– "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."

– "Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subţiori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută."

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă.

Şi-i zise-ncet: - "Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe."

– "Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi."

*

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

– "De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."

– "Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă."

*

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă.

Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri

– "O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea de-ntâi
Şi visul meu din urmă."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede

– "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!"

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."

poezie celebră de Mihai Eminescu din Poesii (aprilie 1833)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu uita binefacerile Lui

Nu uita ce ţi-a făcut
Domnul tău, Stăpânul vieţii
Cum atunci când te-a durut
În necazul tău acut,
Când erai în umbra ceţii
Ţi-a fost ghid şi ţi-a fost scut.

Binefaceri ştii c-au fost
Sute, mii... nenumărate
El ţi-a fost un adăpost,
A plătit grozavul cost
Să te ia-n eternitate,
A dat vieţii tale rost.

Cum din vid te-a ridicat
Aminteşte-ţi toată viaţa
Dor de Cer El a plantat
Şi în har te-a îmbrăcat
Şi-a topit în tine gheaţa
Şi pe braţe te-a purtat.

Prins în drama nopţii reci
A venit să-ţi dea căldură
Când căzut-ai pe poteci
Te-a-nălţat să poţi să pleci
Să te plimbi, să faci lectură
Despre viaţa cea de veci.

Nu uita cum te-a scăpat
Din noian de nepăsare
Cum, apoi, te-a înzestrat
Cu-n avânt ce s-a dublat
Să-L slujeşti cu consacrare
Şi când traiu-i complicat.

Binefaceri ieri şi-acum
Toate-s pentru-a ta-mplinire
Sunt merinde pentru drum
Nu le pierde nicidecum
Căci vorbesc despre-o iubire
Îmbrăcată în parfum.

poezie de George Cornici din Pelerini printre versuri (2 ianuarie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-atâţia ani

De-atâţia ani stă Domnul tău,
în pragul casei tale
iar tu-L respingi şi-alungi mereu
cu multele-ţi greşale!
Aşteaptă haru-n uşa ta
iartarea Lui să-ţi deie
tu nu-L primeşti, Îl laşi aşa
de-atâţia ani să steie.

Te-aşteaptă fericirea-n prag
să-ţi umple viaţa-ntreagă
tu gol şi trist suspini pribeag
păcatul greu te leagă.

Iertarea stă şi pacea vrea
în viaţa ta să vină
să-ţi umple-ntreagă viaţa ta
cu cântec şi lumină.

Dar tu te împietreşti mereu, —
ah, nu-ţi e teamă oare
că s-o sfârşi şi harul Său
şi lunga Sa răbdare?

C-aceasta poate-n uşa ta
e ultima-I bătaie
şi că apoi va mai urma
doar veşnica văpaie?

Ah, nu te temi c-această zi
sfârşitul o să-ţi fie
şi noaptea care va veni
va fi pe veşnicie?

— Când glasul Lui te cheamă iar
iubitul meu, ascultă,
primeşte al iertării har
căci vina ta e multă.

Căci va veni un ceas amar
şi-o vreme de obidă
când uşa marelui Său har
pe veci o să se-nchidă.

Iar tu vei rămânea pe veci
în focul de afară,
în plânsul nesfârşit să-ţi treci
a vecilor povară.

Dar chinul cel mai greu şi-amar
va fi încredinţarea
c-a fost şi pentru tine-un har
dar I-ai respins chemarea...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe langa plopii fara sot

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea -
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţă capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg

Mă hrănesc cu amintiri
Când gând şi foc se-ncheagă
Şi mă cufund în pur simţiri
Când tot în jur se leagă.

Şi tot ce zace, tot ce-i mort
Din suflet se revarsă
Şi n-am hotare, nu socot
Că ce cunosc mi-e casă.

Şi mă întreb şi mă strofoc
Tu lună ce te clatini?
Iar mă lumini cu gând de foc
În noaptea mea de patimi?

O fi venit cu dor nespus
Amorul să mi-l vază
Cu cin' te cerţi, cu cin' te lupţi?
Tu lună rămâi trează!

Şi mi s-arată peste zori
Rezbelul dintre stele
Una-i lumină şi culori
Şi alta făr' de ele.

Şi cântă tot jur împrejur
Că prima va răsare
Luna cu cugetul bătrân
Se-mprăştie în mare.

Se leagănă pe valuri culmi
Şi dusă-i, arz-o focul!
Căci în bătrâna dintre lumi
Eu îmi pusei norocul.

Plecarea razelor pustii
Spre liniştea uitării
O cântă stoluri străvezii
Singurătăţii mării.

Flama mi se pierse-n vânt
Şi se întoarse-n chaos
Eu rămân gol şi râmân gând
Şi tot în jur e haos.

Are acelaşi chip străin
Şi sufletu-mi înţeapă
Cu ţeluri vagi şi crez hain
De inimă s-agaţă.

El doar clădeşte-n inimi reci
Palate de cleştare
Eu mi-aş da gândul meu pe veci
În schimb pe-o sărutare.

Dar haosu-i de neclintit
Nu mă socot cu dânsul
Neprihănit şi de nimic
Îmi râde-n tâmplă plânsul.

Oh, cât aş vrea să-l văd căzut
Cu visele deşarte
Şi eu să mor odat' cu el
Să mă renasc din ape.

Să mi se dea un veac de timp
Să îl privesc cum piară
Şi să-l înviu ca să îi strig
Finalul iar şi iară.

Şi toate cele de demult
Ce s-au scăldat în dânsul
Să nege gesturi din trecut
Să-mi ceară iarăşi plânsul.

Dar plânsul meu apus de timp
Acum e-nţelepciune
Şi n-o s-o dau pentru nimic
Din nimicul de lume.

Se plimbă stele ne'ncetat
Pe boltele de vrajă
Şi de când haosu-i plecat
Luna e mereu trează.

poezie de Silviu Obreja (august 2016)
Adăugat de untimidsijumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străjerul vieţii... luna

De ce să pleci când n-ai habar
Că viaţa e prea dură?
De ce să pleci când e-n zadar
Pe drumul fără lună?
Căci viaţa e un sentiment
Nu e o faptă-n sine,
Iar gândurile toate reci
Le uiţi când vin la tine.

Chiar dacă sari peste greşeli
Sau treci direct prin ele
Din viaţa asta făr' de legi
Tu chiar acuma poţi să pleci,
Iar luna va rămâne.

Şi tot aşa, privind în jos
Să mergi în alte locuri
Crezi oare că e mai frumos?
Că alţi-ţi vor norocul?

Priveşte-n sus şi stai mai drept
Căci luna e deasupra
Şi lupt-acum,
Şi stai pe veci
În viaţa asta fără legi
Şi fără de nimic.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu gândiri şi cu imagini

Cu gândiri şi cu imagini
Înnegrit-am multe pagini:
Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii,
Chiar din zorii tinereţii.

Nu urmaţi gândirei mele:
Căci noianu-i de greşele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieţii-mi cel himeric.

Neavând învăţ şi normă,
Fantezia fără formă
Rătăcit-a, vai! cu mersul:
Negru-i gândul, şchiop e viersul.

Şi idei, ce altfel împle,
Ard în frunte, bat sub tâmple:
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.

Ele samănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatr-în munte
Cu icoanele cărunte,

Şi de sfinxuri lungi alee,
Monoliţi şi propilee,
Fac să crezi că după poartă
Zace-o-ntreagă ţară moartă.

Intri nuntru, sui pe treaptă,
Nici nu ştii ce te aşteaptă.
Când acolo! sub o faclă
Doarme-un singur rege-n raclă.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima

În viaţa asta tumultoasă
Pe care-am dus-o an de an,
Tu ai fost departe, cea aleasă
Să-mi fii pe veci un talisman.

Te-am îndrăgit din prima clipă
Şi te-am iubit nespus, cu dor,
Eu nu iau lucrurile'n pripă
Te-am adorat ca pe-un odor.

Mi-ai apărut ca şi o stea
Pe ceru'ntunecat al vieţii mele,
Ai apărut ca şi o stea,
Ca să mă aperi tu de rele.

Dar am să te pierd, aşa e oare?
Deşi nu te-aş da la nimenea,
Dar viaţa e amăgitoare,
Nu ştii deloc ce va urma.

Mi-ai fost şi prieten şi iubită
Ce mi-am dorit-o tot mereu,
Ca o cântare de lăută,
Ce mi-a cântat-o Dumnezeu.

Eşti ultima din viaţa mea
Până în clipa când am să mor,
Pe care am putut-o dezmierda
Cu vorbe pline de amor.

Eşti ultima şi preţuita mea femeie,
Ce n-am s-o pot în veci uita,
Ai fost o ultimă scânteie,
Ce n-am putut a o păstra.

Să mergi cu bine, suflet bun,
Să nu mă poţi în veci uita,
Nu vreau nimic ca să-ţi impun,
În amintire să-ţi rămână iubirea mea,
dragostea mea.

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna (Sonet Tarot)

E întuneric şi nu-l poţi străpunge
Căci raţiunea-i cât o lună plină
Ce în zadar vrea bezna s-o alunge,
Ca-n viaţa ta să fie iar lumină.
Şi sufletul ţi-e plin de tulburare
Eşti asaltat de temerile tale
Te simţi slăbit, lipsit de apărare,
Nu mai păşeşti încrezător pe cale.
Şi fantezia nu te lasă-n pace
Tot felul de năpaste plăsmuieşte,
Mai bine aşteaptă, las-o să se joace,
Nu te lupta cu ea, căci te zdrobeşte.

Dar când furtuna ei o să-nceteze
Soarele drumul o să-ţi lumineze.

poezie de Octavian Cocoş (28 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venin şi farmec...

Venin şi farmec port în suflet,
Cu al tău zâmbet trist mă pierzi,
Căci fărmecat sunt de zâmbirea-ţi
Şi-nveninat de ochii verzi.

Şi nu-nţelegi că-n al meu suflet
Dureri de moarte tu ai pus ­
Cât de frumoasă eşti pot spune,
Cât te iubesc nu e de spus!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1876)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De poţi fi!

Poţi fi cerul plin de stele şi n-ar fi o minune!
Poţi fi lacul veşnic dulce, plin de pasiune!
Şi minuni să faci pe lume, ce rost ar avea?
Când s-au şters a tale urme, adânci din viaţa mea!

Poţi fi marea toată, plină, plină de comori!
Poţi fi înger alb sau negru şi să mergi pe nori!
Să ai toate, să ai totul, când pe mine nu mă ai!
Dăruieşte-ţi viaţa toată, când mie nimic nu-mi dai!

Poţi fi cel mai bun din lume, să te laude lumea toată!
Poţi fi orice fiinţă vie, care încearcă şi o să poată!
Să atingă-n suflet marea, ce-şi revarsă lacrimi, valuri!
Dar când marea mi-a secat şi au rămas doar goale maluri!

Poţi fi ochiul ce priveşte şi priveşte neîncetat!
Poţi fi lacrima din mine, ce pe iarbă a picat!
Dar să ştii că orice ai fi, nu mai eşti cum tu ai fost!
Când de la mine ai plecat, şi deloc nu te-ai întors!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecătorului

În faţa casei mele te afli. Intră dacă
Măcar o dată viaţa un dor ţi-a sugrumat
Şi-n chinuri al tău suflet de-a trebuit să tacă
Aici vei ştii cât doare un ţipăt nestrigat.

Căci, cine valul vieţii nu l-a simţit într-însul
Cum urcă şi se zbate, ca marea când e rea,
Şi n-a ştiut ce-i visul, ce-i dragostea şi plânsul,
Acela o sa fie străin în casa mea.

Dar dacă vii la mine cu fruntea înnorată
Simţind şi tu că visul e greu să-l faci cuvânt
Atunci împinge poarta şi intră; o să bată
O inimă de frate în oaspetele sfânt.

Trecutul meu va creşte din umbra ce se lasă.
Îţi voi întinde jilţul să stai. Vei asculta
Şi-ţi va părea o clipă, că eşti la tine-acasă
Şi versul meu că spune poveşti din viaţa ta!

poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aniversare

S-a întâmplat atunci, acolo
Iubita mea, tu să răsari,
Era într-o zi când s-a-ntâmplat să vi,
Ca o rază de lumină şi de soare,
Era într-o zi când s-a-ntâmplat să fi,
Scumpul meu luceafăr, veşnic între stele.

De ziua ta, iubita mea, îţi dăruiesc,
Fericirea ce-n cuvinte nu pot să-ţi spun,
De ziua ta, iubita mea, îţi dăruiesc,
Cuvântul bun şi cald şi sincer
Şi te doresc, înger ce-n suflet îmi trăieşti.

Şi eşti parfumul meu de vis
Şi adierea caldă ce-n mine port
Şi mai presus de tot şi toate,
A mea iubirea adevărată.

Să te sărut aş vrea mereu,
Dar ştiu că eu... şi ştiu că-i greu,
Dar cred că ai să mă ierţi,
Căci inima îmi eşti pe veci.

Sperantă-mi eşti şi paradis
Si doar tu poţi să mă-ncălzeşti,
Căci iarnă îmi e în fiecare zi,
Când alăturea nu-mi eşti.

Nebunesc mă doare-n suflet
Şi n-aş vrea ca să te pierd,
Căci te iubesc,
Adevărat şi fără alinare.

Şi te-ai născut atunci, acolo,
Ai răsărit cu primii ghiocei
Şi-aş fi putut să jur că am simţit,
... o adiere.

De-aş fi ştiut,
Ce iubire minunată o să apară,
Cerul supus l-aş fi privit
Şi i-aş fi mulţumit,
Că te-ai născut.

poezie de Dan Coblis din Nuanţe de alb
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu e cu noi

De –ar fi pământul pustiit de vânt
Sau inundat de ploi,
Şi soarele s-ar ascunde pe veci după nori
Să nu ne temem de întuneric
Căci Eminescu e cu noi.

De-ar fi să ne scoată plopii din rădăcină
Sau de ni s-ar parea viaţa o ruină,
Să nu cedăm, să nu dăm inapoi
Căci Eminescu e cu noi.

De-ar fi să ne omoare tot cea mai rămas sfânt în noi
Cum se omoară soldaţii în război!
Să nu ne temem de dânşii
Căci Eminescu e cu noi.

Căci versul lui e o lumină lină
Care din cer a coborât
E ca o mană divină
Pentru cei care l-au iubit şi îl iubesc la infinit.

poezie de Vladimir Potlog (25 ianuarie 2011)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, rămâi, rămâi cu bine...

O, rămâi, rămâi cu bine
Deşi-n sufletu-mi te port,
N-avuşi sânge tu în vine
Şi născut ai fost tu mort.

Da, amor fără de nume
Ce în veci am tăinuit,
Umbră-ai fost în astă lume
Şi o umbră ai pierit.

Ce m-apuci de gât, iubită,
De ce plângi şi de ce tremuri?
În cenuşa părăsită
Nu aprinzi tu alte vremuri.

În zadar mă ţii în braţe,
În zadar îmi plângi pe piept,
Pentru-a-ţi spune neadevărul
Al meu suflet e prea drept.

Am iubit în tine visul
Tinereţii mele scump,
Dar se duce tinereţea-mi
Şi din suflet eu te rump.

Astăzi trece tinereţea-mi,
Ea în ochii mei se stinge
Eu te văd o umbră albă
Un corp alb fără de sânge.

Cu a vieţii mele flăcări
Au trecut ş-a ta viaţă
Şi asupra ta se lasă
Nenduraţii-mi ochi de gheaţă.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1879)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A

Ceva s-a întâmplat, hemoragie, cutremur,
chestie malignă, cine n-are?
Aveţi şi altă întrebare, domnul Diavol?
Noi nu suntem de piatră, nici lemn tare,
venim de undeva, plecăm oriunde,
nu-i nimeni să întrebe, nu răspunde,
lăsaţi să sune telefonul, taie capul.
Pe când un om în miezul vieţii lui,
dădu în mintea viviţelului,
pădure-ntunecată părea viaţa,
când nu aveai un scop, numai o raţă,
amar vorbeai pe-ascuns, o spun pe faţă,
frica pe nesimţite m-a pătruns,
că nu e poezia în pericol,
ci globul nostru, vechi vehicol.
Prea ne încrâncenăm uitând iubirea,
fără iubire nicio convertire
nu-ţi va salva nemernica făptură,
poţi aduna zeci de milioane-n bătătură,
în versul meu reînvie Beatrice,
decât poetul cine-i mai ferice?
Nici boala şi nici moartea nu-l doboară,
renaşte zilnic, scrie prima oară,
printre cuvinte, ca printre pocale,
un farmec nou aduc buzele tale.
*****************************
Mi s-a plâns o pitulice
că nu are niciun Nietzsche,
niciun Kafka, Kierkegaard,
ia, acolo, adorator.
Viaţa trece, norii zboară,
visele se fac o sfoară,
poţi să urci la Dumnezeu,
dar El nu dă din al Său.
Eu i-am spus, privind-o fix,
nici prea blând şi nici prea linx,
ai iubit, ai fost cândva
înrobită, draga mea?
Dacă vrei doar libertate,
te găseşti foarte departe.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă Luceafărului poeziei româneşti

Trudind la sfânta devenire,
Prin sfinte rugi, Luceafăr blând,
Iar lăcrimează Eminescu!
Aleargă iar cu plânsu-n gând.

Se scutură de floare teii
Pe "lacul" liniştit şi sfânt,
Aleargă iambii şi troheii
Cuvântul metamorfozând.

S-au stins metaforele noastre
O altă lege-i - versul alb
În noi, români născuţi prin lege,
Luceafăr blând, luceafăr drag,

Se stinge... Candela uitării
Îl risipeşte în zenit,
Un val străin pe valul mării,
Un plâns în suflet pironit.

Analfabeţi, la colţ de stradă,
Îi vezi cerşind. Un vers în dar
Să daţi acelui ce-o să cadă
-N capcana stihului amar!

Nu ştie litera, nici plânsul
De veacuri eminescian,
Dar caută printre luceferi
Viaţa nu-i fie în zadar!

Oh, coborând pe plaiuri sfinte,
Luceafăr, versului dă iar,
Lumina scrierii divine
Cuvânt şi literă şi har!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet satiric

Pişcată-ţi este mâna ta de streche,
De mişti în veci condeiul pe hârtie -
Durează-un şir sau fabrică o mie:
Cuvinte-nouă-or fi, dar blaga veche.

Ce are-n gând un om, aceea scrie,
Nimica nou tu n-ai de spus, Ureche,
Cu Pantazi fiind pe veci păreche,
Tu izvodeşti, cel mult, ce dânsul ştie.

Ţi-asamăn fruntea unei vii paragini
Şi vânt şi pleavă sunt a tale scrieri,
De zei lipsite, vai! a tale pagini.

Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini:
Nimic nu iese dintr-un dram de crieri.

sonet epigramatic de Mihai Eminescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheamă-L pe Isus la raclă

În adâncul fiinţei tale
Este-un loc bine ascuns,
Un loc de suspin şi jale
Unde nimeni n-a pătruns,

Nici tu însuţi, căci e greu
Să-atingi rănile deschise
Care doar de Dumnezeu
Ar putea să fie închise

Şi nu poţi să intri singur
Într-un loc întunecat
Şi atâta de nesigur
Şi greu de înduplecat,

Într-un loc unde tăciunii
Pustiirilor fierbinţi,
Ţin văpaia stricăciunii
Vie-n totul tale-i minţi

Şi-unde viaţa adevărată
Zace-n racla amărăciunii,
Prinsă într-o natură moartă
Cu tot spectrul raţiunii...

Nu-i greu, e cu neputinţă
Să mai fii cumva trezit,
Fără "bobul" de credinţă
În Hristosul Proslăvit

Da într-un mod neaşteptat
Acum ai primit credinţă
Ca să poţi fi deşteptat...
Ţi se cere doar voinţă!

Chiar citind aceste rânduri
Iată s-au trezit în tine
Ale fericirii gânduri
Şi speranţe noi, divine,

E tot ce trebuie să ai
Ca să poţi vedea Lumina
Care-aduce-n suflet rai
Când pe veci îţi şterge vina.

Nu mai chinui în pâcla
Frământărilor mentale
Cheamă-L pe Isus la racla
Din adâncul fiinţei tale

Doar prezenţa Lui divină
Poate să-ţi înghită bezna
Şintr-o veşnică Lumină
Să-ţi aşeze tare "glezna".

Când lăuntrul tău miroase
A înfrigurată moarte
Şi durerea-ţi ţipă-n oase
Duh de trup vrând a desparte,

Cheamă-L pe Isus la raclă
Şi crede-n El cu tărie
Căci El poate să prefacă
Orice jale-n bucurie.

Ridică-ţi spre Cer privirea
Cu încredere deplină;
Domnul este izbăvirea
Şi nu întârzie să vină!

Nu te îngrozi de moartea
Şi întunericul din tine
Că-n lumină-ţi este partea,
Cu Hristosul Care vine

Şi în veci o să-ţi petreci
Cu El, Stânca veşniciei,
El E partea noastră-n veci
Şi Izvorul bucuriei!

El E viaţa noastră-n slavă
Şi aici, El ne E tăria,
Ajutor fără zăbavă,
Puterea şi Păstoria,

Pacea fără asemănare...
Soarele de dimineaţă
Ce pătrunde-n orice stare
Aducând din morţi la viaţă!

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Ligia Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!