Glossă pentru casa bătrânească

Casa bunicii, marea ei ogradă,
Cocoşii şi curcanii puşi pe sfadă,
Nucul bătrân şi banca de la drum
Le văd în ceaţa vremii şi acum.
Îmi văd bunicul cum îşi bate sapa,
Simt şiroind la tâmpla vremii apa...
Îmi pare că-i o lacrimă de-a mea
Şi un copil să redevin aş vrea.

Casa bunicii, marea ei ogradă,
Să mă întorc copil, încă m-aşteaptă.
A nins în mine şi-am argint la tâmple
Şi pleoapa-i grea şi ochiul mi se umple
De lacrima bunicilor deodată...
Aud cum strigă cineva la poartă.
E doar un gând în noapte... şi... tăcere.
Poate-i un vis... E cerul plin de stele...

Cocoşii şi curcanii puşi pe sfadă
S-au potolit, s-au potolit deodată.
Şi căţeluşa pare-ncremenită.
Priveşte-n gol o nevăzută ţintă.
Poate-au venit bunicii să privească,
Mânaţi de dor, căsuţa bătrânească.
Iar noi, cuminţi şi plânşi, îi aşteptăm
Şi clipa revederii o visăm.

Nucul bătrân şi banca de la drum
S-au gârbovit de plâns şi timp de-acum.
Când bate vântul, parcă aud târşiţi,
Paşii celor din cer abia veniţi.
În ploaia rece, cade în pridvor,
Adesea, şi o lacrimă de-a lor.
Bătrânul ceas măsoară alte timpuri,
Noi trecem gârboviţi de anotimpuri.

Le văd prin ceaţa vremii şi acum
(S-au rătăcit în colbul de pe drum)
Privirile de plâns înceţoşate...
Ei, cad uitaţi ca două păsări moarte...
Le-au cenzurat căderea din înalt,
Iar ei, bătrâni şi trişti, n-au mai aflat
Ce-n sufletele noastre se ascunde.
Se-aude-un clopot – al durerii mute...

Îmi văd bunicul cum îşi bate sapa,
Bunica lung oftează, dar degeaba...
Mă văd zburând cu fluturii spre soare
Spre drumuri de speranţă. Ce candoare!
Dar dintr-o dată, pe sub nori de pleoape
Se scaldă faţa-n lacrimă de ape.
A fost decât un vis... oh, v-am pierdut!
Dar vă iubesc, bunici, atât de mult!

Simt şiroind la tâmpla vremii apa...
În zorii zilei, tata dă cu sapa.
Poate că sparge-n el amărăciunea
Pierdutei clipe, începând de lunea.
Ori poate-i ruga sapei către cer,
Când eu, în somn, bunicule, te chem.
Tu ne priveşti ca ieri. Şi-n ciob de piatră,
Precum un înger inima tresaltă.

Îmi pare că-i o lacrimă de-a mea...
Oh! Cât aş da să vă mai pot avea!
Dar azi îmi dorm secundele la tâmple
Lucind în van ca nişte pietre scumpe.
Mi-e părul nins ascuns sub o basma...
De tine-mi este dor, bunica mea!
Şi în copilărie mă-ntorc atunci plângând,
Vă caut ne-ncetat, vă caut rând pe rând.

Şi un copil să redevin aş vrea,
S-o strâng în braţe pe bunica mea,
Să-i mângâi părul nins de sub broboadă...
Iubirea mea – un foc spre cer să ardă.
Oh! Îmi doresc să fiu copil mereu,
Să-l strâng în braţe pe bunicul meu
Şi-n leagănul copilăriei mele
Să alergăm desculţi pe drum de stele.

Şi un copil să redevin aş vrea...
Îmi pare că-i o lacrimă de-a mea.
Simt şiroind la tâmpla vremii apa...
Îmi văd bunicul cum îşi bate sapa.
Le văd prin ceaţa vremii şi acum
Nucul bătrân şi banca de la drum,
Cocoşii şi curcanii puşi pe sfadă,
Casa bunicii, marea ei ogradă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicii pe bancă

Pe o bancă (banca de la drum)
Parcă-i văd sub nucul cel bătrân.
Doi bătrâni bunici răpuşi de dor,
Rugând doar un strop de ajutor.

Oh, găleata goală amintea
De ani trişti, de viaţa lor cea grea.
Lacrimi lunecau de-acum arar.
Sufereau de griji şi dor amar.

Ghiocei ascunşi sub o basma...
Ridul unui pliu de catifea.
Azi clepsidra timpului e spartă –
Ceasuri de nisip şi vremi de sloată...

E bunicul, caierul de fum...
Alb în barbă, plâns şi trist de-acum.
Văd, priveşte din fotografie,
Tot ştrengar, ca în copilărie.

Îngeri dorm la tâmplele de nea...
Cu buicul şi bunica mea,
Mai vorbesc în somn. De ei mi-e dor...
Bunii mei, adio, somn uşor!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicii mei dragi...

M-aşteaptă dragii bunici în pridvor
Cu ochii plini de lacrimi şi dor,
Cu paşi blajini se-ndreaptă spre poartă
Poate zăresc pe uliţă pe-a lor nepoată.

Se hodinesc pe banca de la drum
Mâinile-mpreunate şi le ţin şi-acum,
Privirea-nceţoşată e plină de nostalgie
Când îşi amintesc de-a mea copilărie.

Cu picioarele desculţe în bătătură alergam,
Nori de praf în urma mea ridicam,
Fugeam către bunicii care mă aşteptau
Cu multă dragoste în braţe mă strângeau.

Cum îmi iertau ei fiecare boroboaţă,
Râdeau când legam puii-ntre ei cu aţă,
Sau când dădeam drumul la găini prin grădină,
Sau când prindeam în borcan câte-o albină.

Dar anii au trecut şi am crescut,
Când am plecat sufletul tare m-a durut,
Pe bunii mei la poartă i-am lăsat
Făcându-mi cu mâna pe înserat.

Acum mă-ntorc la casa bătrânească
Inima-mi bate să înnebunească,
Dragii bunici mă aşteaptă la poartă
Lacrimile-mi inundă ochii deodată.

M-apropii şi le mângâi chipurile brăzdate
De-atâtea necazuri în timp adunate,
Le sărut mâinile care m-au crescut
La piept îi strâng cum făceam de demult.

poezie de Maria-Magdalena Stan din Nu-mi frângeţi aripile de copil!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă florilor de gheaţă

De-atâtea ori, purificarea, ne-apare-n alb – boboc de crin.
Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim.
În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră
Ne luminază-ntunecarea şi revenim copii, acasă.
Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac,
Mustind din casa bătrânească, m-aşteaptă iar, să vin cu drag.
La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
O văd din uşă şi pe mama şi pe bunica. Ia aminte!

De-atâtea ori, purificarea ne-apare-n alb – boboc de crin,
Simbol adus copilăriei în care îngeri întâlnim.
Un anotimp de vis şi umbre, bătrâni, la tâmple cu ninsori,
Argint de stele în panere, copac împodobit cu flori.
Omătul fin cernut deodată, ţurţurii, omul de zăpadă...
Sub flori de gheaţă, flori de stele au început de ieri să cadă.
În Yan şi Yn se-mparte lumea, apus şi răsărit de zei,
Precum se-mparte viaţa noastră în anii buni şi-n anii grei.

Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim.
Dar timpul nu se mai întoarce, nici nu putem să îl oprim.
Trec amazoane iar în noapte, vânatu-a început târziu.
Mă-ntreb când am albit la tâmple. E prea curând şi nu mai ştiu
De ce în lumea mea, sub ochiul ceţos şi obosit, bolnav,
Culorile-au pierit sub umbre de neculori – negru şi alb.
Dar chiar şi-această întrebare îmi pare greu de descifrat
Şi inutil îmi e răspunsul cât n-am găsit un vinovat.

În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră...
Mă-ntorc plângând, copilărie, în amintiri, în gând, acasă.
Iubirea – lavă ce se-nalţă precum un val sub flori de vis,
Adoarme-n florile de gheaţă al căror mugur s-a deschis.
Sub voaluri fine de mireasă, virgină-n suflet, spre-napoi
Îmi trec privirile rămase cu amintirile de voi.
Viaţa şi moartea sunt poeme în care toţi ne întrupăm,
Numai sub troienite umbre, umbrita pleoapă ne-o plecăm.

Ne luminează-ntunecarea, să revenim copii, acasă,
Dar lumea-i albă şi-nainte şi alb în suflete se lasă.
Ne-aşteaptă tâmple de ninsoare, un clopot rece despicând
Lumea de dintre cei de-acasă şi recea piatră de mormânt.
De ce acoperiţi cu negru lumina-arzând ca o feştilă
Pe-altarul non-eternităţii?! Lăsaţi-mi strofa de lumină
Să treacă pe sub pomii-n floare! Pleoape de plumb... S-au risipt
Şi ierni şi stele, flori de gheaţă şi tot ce-odată am iubit.

Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac...
Copilărie, albă miere, cu gândul încă nu mă-mpac
Că te-am pierdut, mă-ntorc la tine şi-n rugă redevin copac.
Şi-mi cresc din trup aripi de îngeri, altoi din neamul geto-dac...
Nici nu mai simt cum ninge-n mine, deodată redevin vulcan
Uitând parcă de-a morţii clipă, rememorând an după an.
Mi-e-n sânge curgerea, un clopot, vuind spre cele patru zări,
Rodesc copaci la tâmpla ţării şi cad sub tâmple de ninsori.

Mustind din casa bătrânească m-aşteaptă iar să vin cu drag,
Dorul de mamă şi de tată, ninsori din crengile de fag...
Şi ninge-n mine flori de gheaţă şi mă cutremur repetat...
Curând mă voi întoarce-acasă. Străbuni şi iarnă m-au chemat.
Vin îngeri iar să poposească la tâmpla mea. Prima ninsoare
Sărbătorită cu bunicii şi îngerii, sub teiu-n floare.
Mă dor de-atâta nemişcare braţe şi gânduri şi tăceri,
Doar amintirile mă cheamă – altar al veşnicului ieri.

La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
Îmi amintesc deodat' de mama şi de bunica mea cuminte
Şi cade lacrimă de gheaţă pe alb mormânt de flori de nea
Şi ninge-n suflet cu iubire şi amintiri, măicuţa mea.
Venind din vremuri troienite, precum un clopot m-a strigat
Bunica mea, femeie blândă, ce-n alte timpuri a plecat.
Apoi mi-a spus: "Rămâi, copilă! Doar să te văd eu mi-am dorit."
Şi ninge peste chipul mamei şi al bunicii, flori de mirt.

O văd din uşă iar pe mama şi pe bunica. "Ţine minte!
Şi nu răspunde la chemare, noi suntem azi la cele Sfinte."
Argint în suflet şi în păr... Ninge la geam cu flori de măr.
În alte timpuri, când adorm, renasc prin voi, în adevăr.
Cad ploi de flori de gheaţă, pe-un alb mormânt şi trist,
Vă port de-o veşnicie, mirese de lumină, în gânduri şi în vis.
Cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă, peste morminte, clipe, viaţă...
Cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă... cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă...

O văd din uşă iar pe mama şi pe bunica... Ţine minte,
La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
Mustind din casa bătrânească, m-aşteaptă iar să vin cu drag
Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac.
Ne luminează-ntunecarea şi revenim copii acasă,
În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră.
Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim...
De-atâtea ori, purificarea ne-apare-n alb – boboc de crin.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimă târzie

O literă nouă îmi picură-n sânge...
Sătul de minciună mi-e gândul. Ajunge!
Un drum către cer se deschide. Şi plâng!
Mi-e viaţa şi visul, azi, tristul amurg.

Mi-e gândul amară şi casa pustie,
O lacrimă curge din suflet... Şi mie
Mi-e dor de copii şi nepoţi bunăoară,
De pita făcută-n cuptor, ca la ţară.

Mi-e dor de muşcate, de nucul bătrân...
Dar sunt prea departe de toate, acum!
Un câine mai latră. Şi el este trist...
Oh, Doamne, alungă-mi durerea! Exist...

Sunt banca din poartă, sunt roasă de moli,
Mă tem de durere, de-a nopţii ninsori...
Sunt singură, mamă, voi toţi aţi plecat.
Mă doare tăcerea din casă, din sat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru toamnă

Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Printre vise de lumină la întoarcerea acasă.
Curge lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă,
Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare.
Rod şi muguri, vise, îngeri, rătăcesc... se-aude-n turlă,
Veste peste lumea toată, cum că toamna iar apare.

Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul,
Lacrima izvor îmi pare. Albii-n frunze împletite,
Toamna-şi pleacă iar copacii şi amar i-e jurământul,
Trec în dansuri păsări negre... Trec aducerile-aminte...
Dulcele alai de toamnă, de gutui şi mere coapte,
Bujorelnice fecioare, coliere de cuvinte,
Toamna trece pe cărare, trece în alai de şoapte,
Dulce ploaie mocănească, vis de doruri ne-mplinite.

Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereasă....
Bat în ritm ramuri şi inimi într-o horă de cuvinte,
Stau privind prin ceaţa vremii, stau privind prin ceaţă deasă,
De nimic din timpul verii nu îmi mai aduc aminte.
Macii-au înflorit în palnul dintre pliurile serii,
Sub un evantai de pleoape gri, adesea-nlăcrimate,
Îngeri caută lumina şi căldura dulce-a verii,
Şi prin ploaia din privire, rătăcesc plângând în noapte.

Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Dans de stele, dans de frunze, dans de ramuri şi de ceas,
Clopot frământând lumina, clopot frământând cuvântul,
Ce-n uitate călimare, în repaus a rămas.
Trec secundele şi-n treceri, paşii risipiţi în toamnă.
Ruginii, ca-ntr-un ospiciu, trecători îi strâng în pumn,
Curg pe chipuri, curg de-o vreme, lacrimi calde de aramă,
Cianotice poeme, pentru capătul de drum.

Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Când din dealuri trec vierii cu poveri de struguri copţi,
Curge mustu-n verbe simple. Peste luciul de la coasă,
Luna-şi varsă dinţi de sticlă, prinşi în scrâşnetul de roţi.
O povară-i peste lume bruma, frunzele ce pică...
Ca bătrânii, pustielnici, satu-i foc şi fum deodată.
Luna, ca o amazoană, cu privirile de sticlă,
Peste focul de pe creste, printre lacrimi, se arată.

Curge lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă,
Vuietul prelung în noapte, ca un clocot se aude,
Ca un plâns de anotimpuri, trece imnul de furtună,
Vine-n goană şi-ntristează tainicul sobor de ciute.
Corbi cu trenă de cărbune stau la sfadă. Ce orori!
Vor veni mai albi în timpuri, sub priviri de catifea,
Drumuri albe de lumină, drumuri albe de ninsori,
Le vor creşte în privire şi pe-aripi îi vor păta.

Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare,
Pâinea-n arămii poeme, frământându-se se-arată,
O sprânceană de lumină înălţându-se spre soare,
În amonte râu de lacrimi, în aval gutuie coaptă.
Prin zăbrelele de nouri, licăriri de stea fugare,
Apoi gerul ne cuprinde, clipele apasă trist,
Frunze peste umeri poartă voal de cânturi arzătare,
Cum îşi poartă biruinţa cel mai mare pugilist.

Rod şi muguri, vise, îngeri rătăcesc... Se-aude-n turlă
Clopot ce-nfioară gândul şi ne doare şi ne cheamă.
Toamna, ca o gospodină, iute turmele-şi adună,
Cum şi-adună de la joacă, pruncii, cea mai bună mamă.
Cânt de frunze-ngălbenite, şopot, dansuri de izvoare,
Brumării cercei de struguri, zeci de păsări care pleacă,
Ca un gând uitat în timpuri, ca un vis, peste hotare,
Lebede de sticlă peste cerul tulburat de apă.

Veste peste lumea toată cum că toamna iar apare...
Sus, pe cer, opaiţul vremii, noaptea-n ramuri se ascunde.
Adormim. E iarăşi toamnă! Ca o dulce clătinare,
Risipiţi ne-ntoarcem, clipe, în clepsidre, tremurânde...
Plâng pe braţe de aramă lujeri. Şi la geam, gutui,
Ca o flacără veghează candela, precum un soare.
Sunt copii prinzând-o-n palme. Gustul dulce-amărui
E-al bunicii, e-al icoanei... poate că e resemnare.

Veste peste lumea toată cum că toamna iar apare,
Rod şi muguri, vise, îngeri rărăcesc. Se-aude-n turlă...
Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare,
Cade lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă.
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru bunica mea (celei mai bune bunici)

Oh, nici nu ştiu să-ţi spun ce-mi eşti!
Zâna cea blândă din povesti,
Zână din stele întrupată...
Cu mâna ta catifelată,
În mângâieri unduitoare,
Cu ochii strălucind în soare,
Surâs cu pletele de nea,
Te-ai zămislit, bunica mea.

Oh, nici nu ştiu să-ţi spun ce-mi eşti...
Din ce tărâmuri îngereşti
Te-ai coborât?! Blândă bunică,
Prin tine pruncul se ridică,
Nădejdea braţului tău drept.
M-ai învăţat saă râd, să iert,
Mi-ai arătat cu-nţelepciune
Alaiul lucrurilor bune.

Zâna cea blândă din poveşti,
Din ceruri astăzi mă priveşti.
Ce sfântă zi! Ce lacrimi calde!
Timpul în timpuri se desparte,
Lăsând un gol uitat în zare...
Azi, eu ţi-am pus o lumânare!
Şi-mi plânge sufletul de dor
Bunico! Îngeri cântă-n cor...

Zână din stele întrupată...
Şi toate-au fost, au fost odată!
Când adormeam, bunica mea,
Plângând, cu fruntea-n mana ta.
Din ochii-ţi, curg mărgăritare,
Sunt albii fluturi de ninsoare.
E-un vis în suflet încrustat...
Bunico, vezi, nu te-am uitat!

Cu mâna ta catifelată
Prindeai argintul sub broboadă.
Şi anii-n cute-adânc săpate,
Îţi mai furau câte o noapte.
Ierni aspre ţi-au crescut la tâmplă
Bunica mea, bunică scumpă.
Acum, în muguri de lumină
Te-ntorci şi mă privesti străină.

În mângâieri unduitoare
Îţi simt prezenţa la icoane,
În rugăciuni, în miez de noapte...
Şi parc-aud a tale şoapte.
Suspin... E-o poză... A rămas
Veghind al morţii tale ceas.
Şi lacrimi curg... la crucea ta,
Vin iar cu flori, bunica mea.

Cu ochii strălucind în soare
Te văd... şi-atât de rău îmi pare
Că nu mai sunt copil... Cărunt
Mi-e părul şi încep să uit.
Poate că-i vremea de a fi
Şi eu bunică într-o zi
Şi-mi e din ce în ce mai greu
Şi plâng şi plâng şi plâng mereu!

Surâs cu pletele de nea,
Cât te iubesc, bunica mea!
Şi dac-a nins la tâmple iar
Eu am tot sufletul de jar.
Sunt ca o mare pe furtună,
Cu grijă scoicile-şi adună
Şi în adâncuri de cleştar
Le-ngroapă iar şi iar şi iar.

Te-ai zămislit bunica mea,
Parcă din ierni de catifea
Şi îngeri tâmplele ţi-au nins,
Povestea mea de dor şi vis.
Se scutur' florile de tei
În lacrimă, din ochii mei
Şi sufletu-mi - un clopot, bate.
Bunico, eşti aşa departe!

Te-ai zămislit bunica mea,
Surâs cu pletele de nea,
Cu ochii strălucind în soare
În mângâieri unduitoare,
Cu mâna ta catifelată...
Zână din ceruri întrupată,
Zâna cea blândă din poveşti,
Oh, nici nu ştiu să spun ce-mi eşti!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă amintirilor de sat

Bate în pieptul nostru azi,
Precum un clopot peste sat,
Un gând şi-o inimă de brazi...
Şi-n suflet totul s-a schimbat.
Trecând pe troienite căi,
În troienitul anotimp,
Colindători prin munţi şi văi,
Frâng pita în bucăţi de timp.

Bate în pieptul nostru azi,
Acum, o inimă bătrână
Şi dorm în noi păduri de brazi,
Sub fine ţesături de lână.
A nins în noi cu flori de măr,
Mă-ascund sub pleoapele de noapte
Şi timpuri troienite dor
Şi zboară clipele spre moarte.

Precum un clopot peste sat
Se-aşează liniştea... O chem...
Este târziu şi s-a-noptat
Şi în clepsidră se aştern
De-odată, fulguiri de nea,
Lumini şi stele căzătoare,
În gânduri, pe căsuţa mea
Şi pe a timpului cărare.

Un gând şi-o inimă de brazi,
Un clopot de ninsori şi vis,
În care, timp, de veacuri arzi,
Vreascuri din timpul nepermis.
mi-ai prins în clipe de argint
Ninsori de vise şi cuvinte,
Cu clipa-n noapte să m-alint,
Să-mi fac poeme de cuvinte.

Şi-n suflet totul s-a schimbat...
Atâta linişte m-apasă!
Cuvintele s-au spulberat
Şi vreau să mă întorc acasă.
Vânturi, spre minus infinit
Îmi poartă frunzele de dor.
Arama timpului oprit
Răsună iar uşor... uşor...

Trecând pe troienite căi,
Cu biciul despicat în cinci,
Se-aud vuind, se-aud prin văi,
Se-aud deodată şi aici...
Tot ei, în portul popular,
Trecând precum un vis prin moarte.
Bătrânii noştri trec arar
Prin a tăcerii noastre noapte.

În troienitul anotimp
Mă-ntorc din nou, mă-ntorc acasă.
Să dorm aş vrea, dureri să schimb,
Să stau cu toţi ai mei la masă.
Să-mi fie timpul spre-napoi
Vis şi muşcată la fereastră,
Să fiu mereu, mereu cu voi,
În orice timp să fiu acasă.

Colindători prin munţi şi văi
Se-ntorc ca altădată iar
Cu fruntea sus, mândrii flăcăi,
Cu trup arzând în munţi de jar.
Altar, ceasornic şi popas,
Argint pe ii, argint pe fote
Şi sufletul ce le-a rămas
În versuri şi poeme, note...

Frâng pita în bucăţi de timp
Şi se întorc la rădăcini,
Troiene-n orice anotimp,
În suflet simpli şi virgini.
Sub un ştergar, înlăcrimat,
Bunicul cu o pleoapă-nchisă,
Sub nori de praf s-a aşezat...
Bunica-şi toarce anii-n prispă.

Frâng pita în bucăţi de timp,
Colindători prin munţi şi văi,
În troienitul anotimp,
Trecând pe troienite căi.
Şi-n suflet totul s-a schimbat...
Un gând şi-o inimă de brazi.
Precum un clopot, peste sat,
Bate în pieptul nostru, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iernilor la sate

Visăm şi azi la sărbători,
La postul mare, la Crăciun,
Un foc în sobă, ori ninsori,
Visăm la zarva de pe drum...
Visăm şi noi la Pluguşor,
La Steaua... la urări visăm,
Când prunci la mama în pridvor,
În poală pruncii ni-i culcăm...

Visăm şi azi la sărbători,
La clopotul vuind a jale,
La zile aspre, cu ninsori,
La ţuică fiartă, la sarmale...
La tâmpla blânzilor bunici
Şi la poveşti, la cozonac.
Ia ţesută cu arnici
Venind din timpul geto-dac.

La postul mare de Crăciun,
Şi-nmiresmatele odăi.
A cozonac, gutui şi fum
Ce se revarsă peste noi.
Nămeţi pe vechiul rezalit
Acopăr tainice istorii
Şi-nsingurat precum un schit,
În ardere, făclii sunt zorii.

Un foc în sobă, ori ninsori –
Frânturi de vis, copilărie,
Ne mai apar în timp, în zori –
O amintire încă vie.
Urciorul într-un loc ciubit,
Postava, strachina din care
Bunicul supa şi-a sorbit...
Masa din lemn, cu trei picioare...

Visăm la zarva de pe drum –
Amnar şi ceas, voal şi făclie
Şi în clepsidră totu-i scrum.
Decât o coală de hârtie
Pe care îngăimam poveşti.
Cuvântul – lacrimă şi clopot.
Copil, aici mă regăseşti,
Sub clipele trecând în ropot.

Visăm şi noi la Pluguşor,
Visăm la "Iarna pe uliţă".
Iar eu, să fiu colindător,
Să-ţi bat, bunico, la portiţă.
Visez să-mi dai colaci şi nuci,
Ori mere, bani şi cozonac...
Acum e satul cuib de cuci
Şi vezi?! Nu îmi mai e pe plac.

La Steaua, la urări visăm...
Suntem la tâmple albi acum,
În sat ne-ntoarcem, aşteptăm...
Şi toţi suntem stingheri... pe drum...
Sub storul sufletului meu
E plâns, dureri, amar şi jale,
Se-aude clopotul vuind...
Bunico,-i glasul dumitale?

Când prunci, la mama în pridvor,
Aleargă s-o sărute,
De tine mamă plâng, mi-e dor
De tâmplele-ţi cărunte...
Mi-e dor de sărutarea ta,
Oh, ce dor mi-e de tine!
Aş vrea să măicuţa mea,
Aici, mereu, cu mine.

În poală pruncii ni-i culcăm –
Un leagăn de iubire
Şi către cer ne înălţăm
Crâmpei de fericire.
Ardentelor dorinţi, copii,
Suntem flamura vieţii,
Ascunşi pe ceruri viorii,
Sub faldurile ceţii.

În poală pruncii ni-i culcăm,
Când prunci, la mama în pridvor,
La Steaua, la urări visăm,
Visăm şi noi la Pluguşor.
Visăm la zarva de pe drum,
Un foc în sobă, ori ninsori,
La postul mare, la Crăciun,
Visăm şi azi la sărbători...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa zborului spre stele...

Zbor spre cerul plin de stele,
Candelă pe drum de noapte,
Toate-n lume-s efemere,
Toate-s dor, dureri sau şoapte.
Trec quasari prin lumea mare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Suntem stele căzătoare
Şi ne zbatem în noroi.

Zbor spre cerul plin de stele,
Pe pământul răsturnat,
Din fereastră, din oglindă,
Ca un vis m-am înălţat.
Viaţa-i zbor! Aripi de fluturi,
Trec cu îngerii – o şoaptă,
Către alte începuturi,
Parcă ne-nţeleşi deodată.

Candelă pe drum de noapte...
Fulger – lanţ pentru furtună.
Drumul nostrutrist, prin noapte,
Gânduri şi secunde-adună.
Ca-ntr-o cofă,-n plânsul meu,
Strâng speranţe, strâng suspine...
Drumul, cât mi-ar fi de greu,
Las un zâmbet pentru tine.

Toate-n lume-s efemere...
Pe petalele de crini,
Dorm iar gândurile mele.
Sunt boboci de trandafiri.
Liliac pe cer cu stele,
Rădăcină de vulcan.
Pe cărarea vieţii mele,
Nici o lacrimă nu am.

Toate-s dor, dureri sau şoapte...
S-au născut spre a muri!
Printre pleoape legănate,
Trec secunde argintii.
Dor de prunci, părinţi şi stele,
O durere, un blestem,
Şoapte, toate-s efemere...
Mâine nu le mai avem.

Trec quasari prin lumea mare,
Peste vămi. Prin cimitire,
Cruci vor străluci în soare,
Sub eterna amorţire.
De sub stâncile durerii,
Ca un sâmbure de nucă,
Sufletul – simbolul vieţii,
Către cer se-nalţă-n fugă.

Ca un vis se pierd sub noi
Fluturi albi de sărbătoare,
În al râului şuvoi.
Trecem – păsări călătoare.
În clepsidră s-a oprit
Timpul – pasăre albastră
Şi de-odată s-au sfârşit
Timpul şi povestea noastră.

Suntem stele căzătoare,
Strălucim, ne înălţăm,
Fiinţe dragi şi vise scumpe,
În tăceri, le apărăm.
Curge lacrimă de gheaţă...
La mormântul pustiit,
Parcă dintr-o altă viaţă,
Numai noi am mai venit.

Şi ne zbatem în noroi...
Într-o viaţă trecătoare,
Plâng tăcerile din noi.
Suflet biciuit ne doare...
Cerul s-a întunecat,
Pleoapa-i zbatere-n furtună.
Doamne, multe-am îndurat!
Nu-mi uraţi de noapte bună!

Şi ne zbatem în noroi,
Sutem stele căzătoare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Trec quasari prin lumea mare.
Toate-s dor, dureri sau şoapte,
Toate-n lume-s efemere,
Candelă pe drum de noapte,
Zbor spre cerul plin cu stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi uita bunicii, niciodată...

În memoria învăţătorului
Ion Şerbulescu, din Valea cu Apă - Gorj

În şirul lung de sărbători creştine
Din iarnă, după mândrul Revelion,
Se mai înscrie una – SÂNT - ION –
Şi tandru, gândul zboară către tine...
Bunicul meu! Şi, ca de-atâtea ori,
Cum te păstrez în suflet ca icoană,
Azi, ostenit de-a vremii noastre goană,
Mă-ndrept înspre icoane-n sărbători...

S-a dus în Cer, pe-o rază de lumină,
Bunica noastră, blânda mama Veta,
Înscrisă-n buletin – Elisabeta...
Cu nume şi prestanţă de regină!
Şapte copii, rămaşi sub steaua lor
Să lupte într-a lumii grea vâltoare...
I-ai îndrumat cu drag, pe fiecare -
Părinte tu le-ai fost, şi-nvăţător

Te-ai străduit să faci un rost la toţi,
Mai bine zis, să faci un rost la toate,
Că şase fete-aveaţi - neasemănate -
Vestind că-ţi umplu viaţa cu nepoţi!
Şi-am început să apărem, pe rând,
Prin legea firii – mai presus de om...
Tu, bucuros, sădeai câte un pom
La fiecare, soarta-i însemnând!

Nu-nţelegeam noi bine prin ce treci,
De ce-a pierit amar bunica noastră...
V-au confiscat averea - viaţa voastră -
În cruntul timp al anilor cincizeci!
Şi vremea a tot curs, nepăsătoare,
La frământări, la moarte sau dureri
Ce-nlăcrimau pe oamenii de ieri,
De azi, ca şi din lumea viitoare...

Iar noi, nepoţii, am crescut voinici
Şi ne-am croit în viaţă câte-un drum
Cinstind părinţii care, mulţi de-acum,
S-au dus acolo, printre voi, bunici...
Vacanţele din anii calzi şi buni,
Ce-n sfinte amintiri s-au preschimbat,
Le-am petrecut voioşi, acolo-n sat,
În curtea cu smochini şi cu păuni

Chemat de dorul pătimaş răsare –
Umbrind tot locul – nucul uriaş,
La mii de întâmplări discret părtaş,
Reper zărit cu drag din depărtare...
Poveţe, cât mi-ai dat, le ştiu pe toate,
Dar una vreau acum să pomenesc,
Că mi-a priit şi-aş vrea s-o răspândesc:
"Cititu-n cărţi e-averea ta, nepoate!"

Iar astăzi – iată – mă mai pot mândri
Că am păstrat în minte viaţa-ntreagă,
Un cântec dintr-o carte, ţie dragă,
Cu vodeviluri de Alecsandri:
"Viaţa se scurge cu grăbire,
Anii cei tineri se strecor,
Dar eu nu simt nicio mâhnire,
Că mă ţin tot de urma lor!

Ridic un pahar
Plin, plin,
Cu vin de Cotnar
Plin, plin
Şi bându-l voios
Eu vi-l închin!"

Acum, ajuns la vârsta de bunic,
La ziua NOASTRĂ, iar îmi amintesc
De beciul tău cu vin dumnezeiesc,
Şi-n cinstea ta, paharul îl ridic!!

poezie de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Moş Crăciun

Aştept să vină Moş Crăciun,
Îmi vreau părinţii înapoi,
E ger şi sunt nămeţi pe drum,
Ei sunt departe şi apoi,
Muncesc din greu spre a avea
Un trai mai bun şi daruri, noi.
Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea!
Copil sărac sunt... ca şi voi.

Aştept să vină Moş Crăciun!
Poveşti cu zâne-am auzit...
Cu feţi-frumoşi, cu zmei de fier
Care pământu-au împânzit.
Un făt-frumos e tatăl meu!
O zâă bună-i mama mea!
Şi dacă traiul le e greu,
Izbândă tot îşi vor afla.

Îmi vreau părinţii înapoi!
O rugă-n vânt am zămislit...
Veniţi! Vă vreau decât pe voi!
Atunci doar fi-voi fericit!
Se-nalţă flacără-n apus,
Eu îngenunchi, Părinte Sfânt.
Părinţii mei s-au dus, s-au dus...
Adu-i acasă mai curând!

E ger şi sunt nămeţi pe drum,
Acasă-i pomu-mpodobit.
E ger şi câinii latră-acum...
În poartă cine s-a oprit?!
Bunica iese în pridvor,
Îşi şterge ochii cu năframa
Şi tremură de vis, de dor,
O vede, înger blând, pe mama.

Ei sunt departe şi apoi,
Cu ei în gând adorm mereu.
Sunt duşi departe amândoi
Şi plâng şi ei de dorul meu.
Dar ruga mi s-a împlinit,
Cu drag căsuţa şi-o privesc.
Ştiu eu?! Parc-au îmbătrânit!
Dar eu mai tare îi iubesc.

Muncesc din greu spre a avea,
Aici, noi, multe bucurii,
Dar ochiu-i gol de mama mea,
De tată zorile-s pustii!
De-atâta dor, peste ocean,
Crescut-a pod de-alese rugi.
Când eu stăteam plângând la geam,
Ne despărţeau păduri şi stânci...

Un trai mai bun şi daruri noi
Voi ne-aţi adus, dar cât vom fi
Copii uitaţi, lipsiţi de voi,
În timpuri ne vom nărui.
Val cu privirea către cer,
Cu peşti de-argint plângând de dor,
Voi sunteţi doar un giuvaer
Ce-l vom păstra la piept, de dor.

Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea...
Să nu uiţi moşule! Acum
Este târziu şi poţi pleca!
Poate c-ai înnoptat pe drum...
Oh, mamă, bine ai venit!
Bine-ai venit, tăticul meu!
Eu ştiu că nu ne-aţi părăsit,
Însă şi nouă ne-a fost greu.

Copil sărac sunt... ca şi voi.
În roluri, parcă semănăm.
Cât voi de mine sunteţi goi
Şi eu de voi sunt... Să zburăm!
Să plângem timpul ce-am pierdut,
Apoi, cu amintiri cu amintiri de noi
Să o luăm de la-nceput
Dând timpul vieţii înapoi...

Copil sărac sunt... ca şi voi.
Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea.
Un trai mai bun şi daruri noi,
Muncesc din greu spre a avea.
Ei sunt departe şi apoi
E ger şi sunt nămeţi pe drum.
Îmi vreau părinţii înapoi!
Aştept să vină Moş Crăciun...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuptorul părăsit

Aseară am visat
Că eram micuţă
Şi-alergam prin sat
Pe cărări desculţă.

Mă duceam în grabă
La bunica mea.
Că mereu în poartă,
Scumpa, m-aştepta.

-Vai, cât de voioasă
Am văzut-o în vis.
Atât de drăgăstoasă
Dânsa m-a cuprins.

M-a luat de mânuţă,
M-a dus în ogradă.
Ca, pe nepoţică
Bunicul să o vadă.

Amândoi bătrâni.
Doi bunici blajini.
Sub un nuc, pe-o laiţă
Scot bunuri din traistă.

Povestea cu,, Capra''
Bunicuţul îmi spune.
Bunica, cu lopata,
Scoate din cuptor pâine.

Hulubi şi plăcinte,
Multe bunătăţi.
Că acuş o să vină
Nepoţeii toţi!

Şi o să stăm la masa
Din ograda lor...
-De a bunicii casă,
Doamne, mult mi-e dor!

Din vis mă trezesc
Şi mă grăbesc la ei...
Dar nu-i mai găsesc
Pe bunicii mei!

De ce nu-mi răspund?
Doar uite, am venit!
Dar, plângând, cuprind
Cuptorul părăsit.

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveşti la gura sobei sau poveste de iarnă

Stau lângă şemineu şi torc povestea
Bunicii mele, -n caierul de lână...
Ferestrele-s închise, -afară ninge
Şi bate vântul jalnic, a furtună.

E o căsuţă mică... -N fapt de seară,
Parcă mă văd copil visând palate...
Dar anii au trecut... Sunt ani de-atuncea!
E iarnă! Focu-n sobă încă arde...

Privesc în jur... sunt singură în casă...
Cu toate astea glasuri de copii
Îmi cer să le mai spun înc-o poveste,
Apoi, cuminţi, promit c-or adormi.

Şi simt cum prind tăcut polpoana hainei
Şi simt cum mâna-mi prind a rugăciune
Şi parcă-mi amintesc privirea mamei...
Parcă-i aud, în cor, strigându-mi: "Spune!"

- Era o iarnă grea, cum e aceasta...
Crăiasa desena pe geam poveşti...
Îl aşteptam pe Moşu-n noaptea-aceea...
Bunica îmi spunea: "tu ai să creşti!"

Împodobisem bradul cu betele
Şi globuri aurii... Ninsese mult!
Pământul tot era spuzit de stele
Şi îngeri coborau către pământ.

Ofta bunica... Omul de zăpadă
Veghea singurătatea... Şi lătrau
De gerul aspru, câinii de pe stradă
Şi lemne pentru foc nu mai erau...

Şi dintr-o dată a venit Crăciunul!
Alai de zâmbet şi colindători
Se perindau în casă câte unul...
Casa bunicii era câmp de flori...

Îmi amintesc întâia jucărie,
Apoi promisiunea că-ntr-o zi
Voi fi şi eu bunică... Oh, copile!
Şi voi avea şi eu nepoţi, copii...

Mi-e părul alb la tâmple ca ninsoarea...
Nici nu mai văd pe unde v-aţi pitit...
Dar înţeleg pe biata mea, bunica,
Ce simplu şi ce trainic m-a iubit.

- Vom fi şi noi cândva, bătrâni, ca tine?!
- Vom lăcrima şi noi?! Vom povesti?!
- Da, timpul trece, trece peste toate!
Veţi fi şi voi cândva bătrâni, copii!

..................................................................

Mai ştiu şi eu?! îmi tot spunea bunica,
Vei fi şi tu bunică într-o zi!
Sunt vremuri de demult, vremi despre care,
Cu mare drag, mereu voi aminti.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveşti la gura sobei sau poveste de iarnă

Stau lângă şemineu şi torc povestea
Bunicii mele, -n caierul de lână...
Ferestrele-s închise,-afară ninge
Şi bate vântul jalnic, a furtună.

E o căsuţă mică... -N fapt de seară,
Parcă mă văd copil visând palate...
Dar anii au trecut... Sunt ani de-atuncea!
E iarnă! Focu-n sobă încă arde...

Privesc în jur... sunt singură în casă...
Cu toate astea glasuri de copii
Îmi cer să le mai spun în-o poveste,
Apoi, cuminţi, promit c-or adormi.

Şi simt cum prind tăcut polpoana hainei
Şi simt cum mâna-mi prind a rugăciune
Şi parcă-mi amintesc privirea mamei...
Parcă-i aud, în cor, strigându-mi: "Spune!"

- Era o iarnă grea, cum e aceasta...
Crăiasa desena pe geam poveşti...
Îl aşteptam pe Moşu-n noaptea-aceea...
Bunica îmi spunea: " tu ai să creşti!"

Împodobisem bradul cu betele
Şi globuri aurii... Ninsese mult!
Pământul tot era spuzit de stele
Şi îngeri coborau către pământ.

Ofta bunica... Omul de zăpadă
Veghea singurătatea... Şi lătrau
De gerul aspru, câinii de pe stradă
Şi lemne pentru foc nu mai erau...

Şi dintr-o dată a venit Crăciunul!
Alai de zâmbet şi colindători
Se perindau în casă câte unul...
Casa bunicii era câmp de flori...

Îmi amintesc întâia jucărie,
Apoi promisiunea că-ntr-o zi
Voi fi şi eu bunică... Oh, copile!
Şi voi avea şi eu nepoţi, copii...

Mi-e părul alb la tâmple ca ninsoarea...
Nici nu mai văd pe unde v-aţi pitit...
Dar înţeleg pe biata mea, bunica,
Ce simplu şi ce trainic m-a iubit.

- Vom fi şi noi cândva, bătrâni, ca tine?!
- Vom lăcrima şi noi?! Vom povesti?!
- Da, timpul trece, trece peste toate!
Veţi fi şi voi cândva bătrâni, copii!

..................................................................

Mai ştiu şi eu?! îmi tot spunea bunica,
Vei fi şi tu bunică într-o zi!
Sunt vremuri de demult, vremi despre care,
Cu mare drag, mereu voi aminti.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simţ

Te simt când te gândeşti la mine
Şi din mândrie nu mă chemi
Te simt când îţi e rău şi bine
Te simt când dormi şi când te temi

Să fie totul din iubire
Să fie semn din cerul Sfânt
Ce mult doresc să fii cu mine
Şi cum te chem din gând în gând

De te loveşti cumva odată
Îţi simt durerea pe-acel loc
Şi încordat mă simt deodată
Şi-mi simt acelaşi loc în foc

Te simt când te gândeşti la mine
Când tu nu dormi, nici eu, nu dorm
Vreo lacrimă curgându-ţi ţie
O simt curgându-mi şi în somn

Să fie cerul legătura
O aţă dură între noi
Să fie simţul o frântură
Să fie scris să fim în doi

Te simt mereu şi-n toate cele
Te simt plângând, te simt râzând
Te simt uitându-te la stele
Şi te visez în nopţi la rând

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil să fiu

Să pot să fiu copil de tot
Cât timpul mai există,
Aş apela şi la complot
Ca să găsesc o pistă

Să pot să fiu copil acum
Cu inima si cu starea,
Aş inventa avid un drum
M-aş înfrăţi cu zarea

Să pot să fiu copil în gând
Şi-n veacuri peste ere
Aş scotoci munţii la rând
Ca să îmi de-a putere

Să pot să fiu copil curat
Cu gânduri intrinseci,
Aş căuta neîncetat
Copil ca să rămân în veci

Să pot să fiu copil, dar pur
Chiar şi-n lumea de apoi,
Ca într-un vis de bun augur
Aş da chiar timpul înapoi.

poezie de David Boia (10 februarie 2014)
Adăugat de Anca Petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te duci, copilărie...

Motto:
Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu docil,
Aş da orice pe lume să redevin copil.

Zburdam prin curtea plină cu raţe şi găini
Trăiau pe-atunci părinţii şi rude şi vecini,
Mi le-ai luat pe toate şi-o lacrimă îmi storci,
Te duci, copilărie, şi nu te mai întorci.

Nu mai există basme, nici eu nu mai exist,
Balaurul e şmecher, iar Făt Frumos e trist,
S-au inventat claxoane, adio zurgălăi,
Te duci, copilărie, cu toţi eroii tăi.

Un prof ce ne-nvăţase cum să plantăm stejari,
A defrişat pădurea vânzând-o pe dolari,
Cu cât urcăm în vârstă ne suntem mai străini,
Te duci, copilărie, şi devenim haini.

Bunica şi bunicul ce mă-nveleau cântând,
Sunt două cruci de piatră şi tac pe sub pământ,
Şi mai era şi crângul, şi-un râu şi nişte tei,
Te duci, copilărie, pe toate mi le iei.

Din tinda casei mele, când mama îmi vorbea,
Fugeau din boltă norii şi soarele zâmbea,
Iar tata orice teamă din vis mi-o spulbera,
Te duci, copilărie, cu fericirea mea.

Făceam pe-atunci războaie cu săbii mici de nuc,
Iar după bătălie mergeam să bem un suc,
Azi ne-omorâm pe bune, prin diferite căi,
Te duci, copilărie, şi devenim mai răi.

Mă zgâriam pe braţe urcând în corcoduş,
Iar cel mai bun prieten era un căţeluş,
Eram atât de veseli fugind prin porumbişti,
Te duci, copilărie, şi devenim mai trişti.

Pe-atunci orice ninsoare mă bucura nespus,
Iar ploile de vară păreau să cadă-n sus,
Acum la doctor mergem, plecându-ne umili,
Te duci, copilărie, şi devenim fragili.

poezie de Radu Pietreanu
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

O văd acum... sfioasă, blândă – un dulce vis – bunica mea
Cum scoate banii strânşi cu trudă, toţi, adunaţi într-o basma.
Îmi joacă ochii-n lacrimi, Doamne. Cu mare trudă-i adunase
Şi la nepoţi, ca moştenire, bunica-n urmă îi lăsase.

Azi picură cu frunze de miere şi de ceară.
Se-apropie secunda plecării... Este seară!
Îţi mângâi tâmpla ninsă, bunico. Eşti departe.
Te-ai dus – o mângâiere de aină şi de şoapte.

De-acum îmi eşti icoană, speranţă şi minune.
Tu ai plecat grăbită, dar m-ai strigat pe nume.
Poate-ai lăsat prin mine o sacră măştenire –
Poveste de lumină, de tihnă şi iubire.

Vezi?! Lacrima îmi curge. Mă tot gândesc la tine...
Tu treci, un înger încă, spre sferele divine.
O lacrimă îmi curge şi mă-ncunună stele,
Icoană de lumină,-ngenunchi bunici mele...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa veche

Cade ceaţa mantie grie
Peste-oraşul adormit,
Înghiţind a curţii vie
Şi salcâmul desfrunzit.

Vremuri calde au murit
Şi bunicul credincios,
Casa veche-n amintiri,
O păstrez sfios.

Doar prin podul părăsit,
Printre lucruri prăfuite,
Un vrăbete zgribulit
Stă cu-aripile lipite.

Noaptea umple de fantasme
Cerul negru, ceaţa deasă,
Prizonieri fugiţi din basme
Ajuns-au la noi acasă.

Caut gândurile ascunse
În memoria de copil,
Prin secrete nepătrunse
Din al minţii vechi azil.

Dar al casei pod înalt
Zboară-n albe licăriri,
Casa, curtea şi salcâmul
Rămân tainice-amintiri.

poezie de Emil Utalea
Adăugat de Emil Utalea
Comentează! | Votează! | Copiază!