Fundamentali în puncte cardinale

Eu mă ridic în tine peste noapte,
Tu aduci culori fără măsură,
Iubita mea de verde, între toate,
Îmi arzi de veghe în lumea asta sură.

Şi vin, şi plec, şi caut cuvântul care
Arată un semn, un cod sau chiar o hieroglifă,
Măsurând torenţial indescifrabila chemare,
Din îmbrăţişarea ta, e sigur, am să–mi fac o grefă!

Şi nu–i aşa, vom descifra simboluri
Feriţi de semne convenţionale,
Pe viaţă acoperiţi de încă zece veacuri
Şi fundamentali în puncte cardinale.

Vom fi o unitate de măsură,
O literă sau o monedă veche,
Distanţa dintre poftă şi aventură,
Organ identic cu sufletul pereche.

Un fenomen perfect, multiplu de doi
Ce coboară seara în grădină,
Mateloţi spre infinitul vieţii de apoi
Cu rădăcini adânci într–un ciob de lună.

Iubirea ne rămâne, esenţial, mai clar ca celelalte
Cu sunetul ei viu, ecou către neant,
Sălbatică, dulceagă, gătită de poveste,
Iubito, din tine am să–mi fac implant!

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din toate, eu iubesc o mare

Doamne, ce spectacol străbate verdele din marea mea!

Din toate, eu, iubesc o mare
Şi valul ce – i dansează în lut
Cu plete împletite în soare
Peste puncte cardinale cu puteri de absolut.
Ea aduce mai aproape un cer atins de o vioară
Ca o simplă adiere când respiră frunzele.
Din privirea ei coboară anotimpuri de fecioară
Când zâmbeşte ca o ploaie ridicându – şi pleoapele.
Mă hrăneşte cu mareea ce îmi poartă visele
Străbătute de aroma picăturilor de rouă
Şi apoi aduce verde sub petalele de stele
Până ce – şi îmbracă trupul în culori de lună nouă.
Se ridică fără margini şi îmi scaldă tâmplele
Ca un orizont albastru ce mă îmbie nevăzut
Să înot în glasu – i dulce aruncând cu orele
Modelat de universul ce are rang de început.
Din toate, eu, iubesc o mare
Şi valul ce – i dansează în lut
Cu plete impletite în soare
Peste puncte cardinale cu puteri de absolut.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea

Iubita mea, am coborât din munte
Pe coama unui deal ce îmbracă noaptea grea,
Alpinişti cu filele cărunte
Şi înotători cu vise la curea.

Iubita mea, am urcat o vale
Prin păduri de vanităţi deşarte.
În opoziţii crunte de acţiuni banale
Noi ne strigăm, iubirea, tare şi departe.

Despre fenomenele naturii
Vom emite cu glas articulat,
Că într–un ecou stă malul mării
Cu concentraţie de verde aromat.

De asemenea vom scrie cu putere,
Puţin vizibil, dar atât de important.
Iubita mea, suntem marca pe scrisoare
Cu gust puternic de dulce şi picant.

Scrisoarea asta ne ajută
Să fim auziţi de cei din jur,
Că virgula răsună mută
În ţesătura unui plic obscur.

Iţi voi rămâne veşnic recunoscător.
Categoric, clar şi concludent.
Iubita mea, epistolă de viaţă şi amor,
Eşti singura scrisoare şi unic document.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie cu frunze

Cu raniţa plină şi ierni pe la tâmple,
Cu gânduri rebele şi doruri pe frunze,
Iubito, hai vino paharul de–mi umple
Cu boabe de struguri stoarse în buze!

Vino să ducem toamna în cramă,
Vino să–i punem iernii o toartă.
Sub bolta golaşă, arsă de brumă,
Noaptea târzie să ne bată în poartă.

Am pofte nebune, şi foame, şi sete,
Am poftă să scriu cu tine în braţe.
Prin ceaţa lăsată, iubirea, pluteşte,
Să curgă magia cuvintelor bete!

Să cânte cocoşii pentru noaptea nebună,
La geam să colinde fulgi câte doi.
Frumoasă–i, iubito, iubirea la lună,
Când luna–i în geam şi doarme cu noi.

Parcă înot într–o mare de şoapte,
Parcă sunt beat într–o fântână albastră.
Stau şi ascult la tine în plete
Cum ploaie cu frunze la noi în fereastră.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialoguri ale înţelepciunii

iubito, drumul spre înţelepciune
este drumul spre libertatea din noi înşine
drumul spre centrul fiinţei noastre
tu ştii că cea mai preţioasă călătorie
este aceea către sufletul nostru,
către noi înşine, către nu se ştie unde
călătorie ce o facem în singurătate şi apoi în moarte
iubito, o singură îndoială, o singură greşeală
în dragoste, surpă totul în nebunie şi extaz.
eu în viaţă am dorit fără măsură, fără răgaz
am îndrăznit fără măsură, am iubit fără măsură.
în primul anotimp am descoperit lumea,
în cel de-al doilea-vezi bine- m-am îndrăgostit de tine
în al treilea anotimp am reflectat la lucrurile toate
în al patrulea am plecat într-o călătorie fără bagaje
spre care dintre visele mele adunate, iubito?
m-am îndreptat spre ceea ce nu am trăit la timp,
şi nu vom mai trăi niciodată nicicând
noi suntem ca un cântec etern
cântat cu fiinţa toată,
un cântec ce nu se poate cânta niciodată
de la sfârşit spre început, un cântec iubit
pe care trebuie să-l cânţi totdeauna la infinit
iubito, se poate muri din iubire
în deşert se duc doar îndrăgostiţii
şi nebunii frumoşi la fire
răstigniţi între viaţă şi moarte, doar nisipul
singurătăţii absolute le este mângâiere
în marea lor singurătate
noi am trăit viaţa pe apucate, iubito
am iubit până la demenţă nopţile şi rătăcirile
prin mahalalele întunecate ale fiinţei,
eu am iubit suflul cosmic în tine
suflul spiritului tău, jocurile firii nebunatice
abandonarea în întunericul nefiinţei,
în adâncurile telurice,
ori matricea tuturor virtualităţilor tale
am avut revelaţia unirii desăvărşite în sărut
nu vreau să aflu că pentru tine am murit demult
cum te-aş putea eu pierde pe tine,
când tu eşti soarele meu frumos şi nebun
când razele tale mă încălzesc pe acest drum
cum să uit eu soarele şi dincolo de moarte?

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis...

Te văd în vis când noaptea se închină
Pe aleia păzită de un rondou de trandafir,
Te înveleai cu vântul, aducând lumină,
Păşind ca o icoană, petală cu petală, resfirate-n şir.

Visele te asteaptă, ele trag cortina,
Prafuri de magie îmi presari pe gene,
Pe un colţ de vis îmi săruţi retina
Când se plimbă luna şi soarele doar geme.

Cu zâmbetul divin aşezat pe buze
Apari ca o nălucă născută într – o poveste,
Tu, aduci pe braţe iubirea să boteze,
Lăsand nefericiţi, invidioşii, să proteste.

Mi-am pus în cufăr visul, lângă celelalte,
Mai scriind o filă în cartea mea de vise,
Aşteptându -te cu genele lipite
Să-mi fi o călăuza spre porţile deschise.

Dumnezeu, râdea, şoptindu-mi la ureche:
Ăsta nu e vis, e pură realitate.
Ea este îngerul ce va sta de veghe,
Precum un far ce luminează-n noapte.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vom iubi o viaţă şi o noapte

Sentimentele urcă pe semafoare invizibile,
Puncte încărcate cu prelungiri carnale,
Avansez adulmecând linia verde
Definită între două aripi cardinale.

Un nod de grâu îmi ţine suflu-n mâini,
Lunec uşor prin noua lui culoare,
Sunt îndrăgostit nebuneşte de maci,
Depărtarea de tine, iubito, mă doare.

Culorile vieţii pun zebrele sub roţi,
Semaforu-i în inimi cu sensuri brodate,
Ţi-am promis de la primele săruturi
Că sub el ne vom iubi o viaţă şi-o noapte!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte albastră

Cu respiraţia tăiată mi–am trezit din tăcere, cuvântul...
David Ionel Romulus

Un colţ de pagină rămasă, un semn de carte lângă geam,
Lumina ploaie conturată pe albul ochilor de porţelan.
Pe masă un pahar de vreme ros de struguri timpurii
Se varsă cu accent de ziuă în iarba strânsă în poezii.

O clipă stă uitată în ramă, mă înham la gâtul ei
În galop de cal de mare potcovit de un condei
Cu nărav ce ninge versuri peste noaptea ce nechează
Peste firele de lavă ca o rugă de amiază.

Plutim în doi fără adresă cu umbrele strânse în bagaj
Pictând culori adânc în oase şi flăcări roşii în obraji,
Apoi îţi scriu secunda vieţii la urechea unei veri
Răsfoind şi poezia ce ţi – am recitat – o ieri.

Se aude un tren în gura nopţii, fierbe cerneala în stilou,
Camera fulgeră în carte cu şoapte purtate de ecou.
Din nou e linişte albastră, şi frumuseţea ta mă lasă mut,
Un continent e pacea noastră cu verde dezbrăcat de lut.

Un colţ de pagină rămasă, un semn de carte lângă geam,
Lumina ploaie conturată pe albul ochilor de porţelan.
Pe masă un pahar de vreme ros de struguri timpurii
Se varsă cu accent de ziuă în iarba strânsă în poezii.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iubirii nesfârşite

Pe marea mătăsoasă am clădit,
Palate vechi, din stele de cleştar,
Pe plaja diafană ne-am iubit
Şi luna ne părea un felinar.
Eram un lampion zburând hai-hui,
Erai cuvântul izvorât din tihnă,
Ai tuturor eram... şi-ai nimănui!
Eram noi doi, o literă divină.

Pe marea mătăsoasă am clădit
Ca într-un univers de necuvinte,
Corăbii verzi... Cu frunze de argint,
Ne-am împletit aducerile-aminte.
Era atâta libertate-n jur!
Tu, lebădă-n veşminte de lumină...
Eu, ca un mire fără de contur,
O flacără sălbatică, divină.

Palate vechi din stele de cleştar
Pe treptele iubirii risipite...
Eu înger alb, înveşmântat cu jar,
Tu, epilog aducerii aminte.
Ne-am risipit pe mări ca un ecou
Şi-am renăscut pe cerul de petale,
Căci din iubire să te-nalţi, nu-i greu,
Nici lacrimile nu pot fi amare.

Pe plaja diafană ne-am iubit
Şi ne-a unit întâiul nostru vis.
Pământ cu cer şi ape s-a unit
Şi fluturi cu aripile au scris
Pe pat de aripi, sângerii poeme...
Săruturi caste pus-au în condei...
Din călimară, litere şi semne –
Balsam în anii lungi, târii şi grei.

Şi luna ne părea un felinar
Ce lumina în taină fericirii
Rămase pe al mărilor altar
De veghe vieţii, morţii şi iubirii.
Trec pescăruşi şi îngeri... E târziu
Şi albe păsări rătăcesc în noapte.
Iubito, chiar furtună de-am să fiu,
Să nu te temi de ale mele şoapte!

Eram un lampion zburând hai-hui...
Cu tine am atins nemărginirea.
Eram al tuturor şi-al nimănui,
Hoinar prin lume, căutând iubirea.
Azi sufletul şi viaţa-ţi dau în dar,
Tu eşti plus infinitul şi lumina,
Tu eşti întâia zi din calendar,
Găsesc în tine, pretutindeni, tihna.

Erai cuvântul izvorât din tindă,
Braţul ţi-era briză mângâietoare...
Mai şerpuielnic mâ prindea-n oglindă...
Eram noi doi, în lumea asta mare.
În vals ne-am prins şi am slăvit eternul,
Am dănţuit cu apele deodată
Şi de durerea noastră plânge cerul
Cuvânt, poem şi lacrimă curată.

Ai tuturor eram... şi-ai nimănui.
Orfani ai unei lumi în transformare,
Plecând din lumea lor, plecând hai-hui,
Cu ceru-n gând şi visul la picioare.
Doi îngeri ce sub ramul de măslin,
În jurăminte tainice şi pure,
Au refăcut un act – cel mai sublim
Şi-au reuşit durerile să-ndure.

Eram noi doi, o literă divină,
Din călimara plină cu sudoare,
Un strop din diadema e lumină
Ce a născut o lacrimă de soare.
S-au strâns furtuni din magice cuvinte,
Iubirea ne-a chemat şi ne-a unit,
Iubita mea, îţi mai aduci aminte?!
Noi doi, de-o veşnicie ne-am iubit!

Eram noi doi, o literă divină.
Ai tuturor eram... şi-ai nimănui,
Erai cuvântul izvorând din tindă,
Eram un lampion zburând hai-hui.
Şi luna ne părea un felinar...
Pe plaja diafană ne-am iubit.
Palate vechi, din stele de cleştar,
Pe marea mătăsoasă am clădit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tine eu mă mut

Când de cer se agaţă luna
şi când ziua nu e zi
Aştern metafore pe pernă
să conjugăm verbul a fi.

A fi sau a nu fi,
dilemă sau citat,
Eu sunt, tu eşti, vom fi
cu iubire infestaţi.

Cu iubire infestaţi
ne încântă iară – şi vara
Şi singuri printre cărţi
topim lumină–n ceară.

Topim lumină–n ceară
iubita mea şi mâine
Cântându–ţi la chitară,
eu nu mai plec din tine.

Eu nu mai plec din tine
cântare cu sărut,
De mai trăiesc şi mâine
în tine eu mă mut.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înserarea
(Fragment dintr-un poem)

După culmi de piatră sură când îşi pleacă-ncet mărirea,
Soarele sărută codrii unde doarme mânăstirea.
Între brazi feriţi de vânturi, lângă zid de stâncă drept,
A durat-o-n vremuri grele domn viteaz şi înţelept.

Sus, la turla care-apasă boltă grea de cărămidă,
Pe o lespede umbrită în privazul de firidă,
Slova veche, ocrotită de al vremii sfânt Visternic,
Spune leatul şi domnia voievodului cucernic.

Umbra lui veghează parcă din bătrânele chilii
Prin despicătura neagră a ferestrelor pustii...
Dar acum încremenită poarta schitului rămâne,
Când coboară seara, nimeni n-o mai mişcă din ţâţâne.

Vremea-i macină cu-ncetul putregaiul sub zăbrele,
Pe veriga ruginită nu mai cad lacăte grele, –
Ci prielnic duhul păcii stăpâneşte-aici de veacuri...
Iar pe stâlpi cu zugrăveală, din înaltele cerdacuri,

Ca un semn de biruinţă râde veselă-n culori
Minunata strălucire a belşugului de flori.
Şi-n amurgul serii calde munţii Coziei s-arată
Cum îşi zugrăvesc pe ceruri muchea neagră şi crestată, –

Tot mai roşii scad în zare luminoasele văpăi,
Vălul nopţii se coboară tot mai negru peste văi...

citat celebru din George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gazelul care avertizează

Tu chiar nu vrei, străine ce azi mă stăpâneşti,
Spre timpul meu cel vechi, de aur, să priveşti?

Tu chiar nu vrei, străine, să înţelegi că eu
Am rădăcini adânci în veacuri vitejeşti?

Tu chiar crezi că din timpul în care am crescut,
Poţi smulge rădăcini ce-mi dau puteri cereşti?

Trezeşte-te, străine, cât încă mai sunt blând,
Să n-ajungi tu în noaptea pe care mi-o doreşti

Şi neamul tău, cu tine, în hău să se afunde,
Când fi-vor, lângă mine, puteri dumnezeieşti!

poezie de Pavel Lică din Gazelurile mele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea dintre noi

Se-ntinde ca o umbră iubirea dintre noi
Iar noi suntem un nour de tainică pedeapsă,
Niciunde-n lumea asta nu suntem amândoi,
Niciunde, împreună, nu ne simţim acasă.

Cu lacrima, cuvântul, îl scriem repetat...
Iubirea noastră este un semn de exclamare...
Se toarce în fuioare un suflet vinovat
Şi drumul către mâine, de-acum e tot mai mare.

Se toarce în fuioare, ucis de depărtări
Un suflet de femeie, de mamă, de iubită...
Sunt între noi castele de lacrimi şi de ploi,
De-aceea sunt, copile, aşa nefericită.

Mă-ntrebi de ce sub pleoape sunt lacrimi de mărgean
Şi mă-nfioară vântul cuvintelor nespuse?!
Ştii?! Eu în lumea asta, pe tine te mai am,
În rest, iubiri, speranţe în alte lumi sunt duse...

Iubirea nu se-nvaţă în şcoli, în suflet e,
Odată cu speranţa se-nalţă către mâine
Ea ne învaţă simplu, să fim, prin dragoste,
Lumina ce arzătoare spre sferele divine.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărata "măsură" a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin "lipsa de măsură", dorind "fără măsură", îndrăznind "fără măsură", iubind "fără măsură".

Octavian Paler în Convorbiri cu Octavian Paler
Adăugat de Raluca Turc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regele nebun...

Hai mai mută încă o dată în mine
Să fiu, eu, regele nebun,
Cu chipul înclinat spre tine
Precum, Manole, la zidul lui imun.

Un nebun de lângă piesa albă
Ca într–un joc de şah pe trupul tău,
Din podul palmei tale fără nici o grabă
Să–mi adap năravul ce–mi scapă din frâu.

Eu sunt nebunul de pe diagonală
Cu iubirea presărată în rău,
Pornit în cruciada demnă de finală
Pe câmpia ninsă cu verdele tău.

Printre atâtea turnuri mişcătoare,
Noi să fim un joc de primă ligă,
O partidă plină de candoare,
Unde regina dă şah şi regele câştigă.

Tu eşti regina mea şi eu nebunul rege,
Doi actori de gală cu mantie şi scut,
Pioni pe tabla vieţii unde calul merge
La păscut pătrate spre necunoscut.

poezie de David Ionel Romulus (29 decembrie 2013)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia

e un fel de a privi lumea
între două bătăi de inimă şi o lacrimă
sigur e o ştiinţă
cam ciudată
care nu vrea să limpezească nimic
nici iubirea
nici durerea
vindecă uneori sufletul
dar asta într-un mod relativ
chiar aşa
relativul
sună ca un timp al conjugării verbelor
de către poeţi

de când einstein a aruncat inefabilul
între două încercări de concret
mă deplasez cu viteza gândului
când spre roşu
când spre albastru
apoi aşez iubirea în cuvinte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonii de flaut

Înalţ din mine către mine,
O rugă pentru vindecare,
Apoi o rugă către Tine,
Să ne ajuţi pe fiecare

Să nu-mi laşi grijile s-apese
Pe unde răni nu-s vindecate,
Sunt prea adânci şi mult prea dese
Şi încă mai zvâcnesc în noapte

Sub pleoapa existenţei sfinte,
Un ochi închis ar vrea să vadă,
Te rog frumos adu-mi aminte,
Ce mintea nu mai vrea să creadă

Şi mă întreb unde să caut,
Într-un ecou sau înlăuntru?
În armonia unui flaut
Ce cântă-n suflet... dinăuntru?

Înalţ din mine către mine,
O rugă pentru vindecare,
Apoi o rugă către Tine,
Să ne ajuţi pe fiecare

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merg pe stradă

Merg pe stradă, mai fac un pas,
Seara clipeşte peste oraş.
Umbre aleargă, gândul mi-e glas,
O rază de soare luminează-n lăcaş.

Merg pe stradă cu Dumnezeu la braţ
Răsfoim amintiri, numărăm paşi,
Patruzeci şi doi am numărat
Şi încă la atâţia vom fi părtaşi.

Merg pe stradă cu tine mă plimb
Bucuria vieţii găsită din timp,
Încă un an voi da la schimb
Iubirii de viaţă născută-n olimp.

Merg pe stradă privind la ceas,
O lume întreagă se învârte grăbită.
Doamne, iubesc timpul rămas!
Cum a curs timpul ca o clipită?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi mai aduci aminte?

Îţi mai aduci aminte de prima întâlnire
Când inima în piept bătea fără oprire?
Îţi mai aduci aminte de prima sărutare
Şi cum ne-mbrăţişam în noaptea-mbietoare?

Îţi mai aduci aminte când ne plimbam pe plajă
Şi visurile noastre erau precum o vrajă?
Îţi mai aduci aminte ce bine ne simţeam
Când tu m-aveai pe mine şi eu pe tin' te-aveam?

Îţi mai aduci aminte ce mult vorbeam şi tare
Când mână-n mână alături ieşeam la o plimbare?
Îţi mai aduci aminte cum zilele treceau
Chiar dacă era soare ori ploile veneau?

Îţi mai aduci aminte c-aveam doar o dorinţă
Ca focul să-l aprindem în trup şi în fiinţă?
Îţi mai aduci aminte cum inima ofta
Şi cum de-atâta poftă cu totul se topea?

Îţi mai aduci aminte ce tandru mă priveai
Fiindcă vedeai în mine fiinţa ce-o iubeai?
Îţi mai aduci aminte cum mâna mi-ai întins
Ştiind că soarta-n suflet văpaia ne-a aprins?

Îţi mai aduci aminte iubirea ce-am simţit
Şi ziua-n care-am spus un "da" ce ne-a unit?
Îţi mai aduci aminte la drum cum am plecat
Cu o iubire pură şi sufletul curat?

Îţi mai aduci aminte că ne-am promis mereu
Să ne iubim întruna la bine şi la greu?
Îţi mai aduci aminte promisiunea sfântă
Că fericiţi vom fi, tristeţea va fi-nfrântă?

Îţi mai aduci aminte copilul cum ţineai
Şi cum îl legănam atunci când oboseai?
Îţi mai aduci aminte ce viaţă bună aveam
Şi cum în armonie familie eram?

Îţi mai aduci aminte cât ne iubeam de tare
Şi cum râdeam întruna cu lumea la picioare?
Îţi mai aduci aminte ce mult am suferit
Când vremea a fost dură, cuvântul nerostit?

Îţi mai aduci aminte cum am jelit de-aprins
Că ne-au plecat părinţii şi-al nostru foc s-a stins?
Îţi mai aduci aminte ce chin am îndurat
Atunci când lumea noastră pe dos s-a răsturnat?

Ce s-a ales de viaţa ce-am dus-o amândoi?
Ce a păţit iubirea cea sfântă dintre noi?
Unde s-a dus sărutul duios de noapte bună
Şi îmbrăţişarea caldă din nopţile cu lună?

Mă-ntreb, a fost aievea? Putem face ceva?
Că vreau la tine-n braţe, eu simt în sinea mea.
Şi de la capăt oare putem ca să o luăm
Să stăm alături iarăşi, iubirea s-o gustăm?

poezie de Marcia A. Newton, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sângele iubirii cu mii de rădăcini

Iubirea mea, credinţa, prinde rădăcini
Între două mere râvnite de vecini,
Urcă peste dealuri, curge în furtuni,
O sorb cu plăcere din adânci fântâni.

Urme lungi de umbre se-ntind către apus,
În braţe infinitul ne poartă spre Iisus,
Netezim răspunsul şi aşteptarea noastră
Că-ntr-o zi vom trece în viaţa cea albastră.

Până atuncea punem spice la cingători,
Copii-i înălţăm spre soare deseori
Şi visăm la mărul râvnit şi de vecini
Prin sângele iubirii cu mii de rădăcini!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurirea

O căsuţă parcă pierdută în răscrucea celor patru vânturi stătea prizonieră
între două puncte cardinale legate între ele
cu linia dreaptă a destinului din mintea mea.
Chiar acolo, cândva, Dumnezeu,
odihnea pe o bancă îmbibată cu amintiri.
În fiecare dimineaţă îşi răsturna soarele peste case,
garduri, până pe caldarâmul încins de tălpile copiilor ce alergau
mângâiaţi fiecare–n parte de razele soarelui.
În bucuria lor, liniştea pomilor se transforma într–o fântână de apă vie,
hrănind universul, până şi verdele ierbii de pe marginea drumului ce se pierdea în amintire.
Acolo, lângă acea casă, pe bancă, mai văd şi acum câteodată o umbră sculptată
sub foşnetul pomilor. Se mistuia de focul dorului defilând singură dincolo de lacrimi,
dincolo de gânduri, dincolo de ultimul cuvânt ce seamană blând nemurirea din amintiri.

Toate izvorăsc din acea casă, din acea bancă, şi tot acolo se intorc.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!