Noapte de iarnă

Acuma când e noapte plină
şi-afară ninge mult şi blând,
hai să aprindem foc de lemne
şi să privim la el tăcând.

Să n-auzim decât cum crapă
miezul butucilor încinşi,
acoperind sinistrul vaiet
al unui lup din munţii ninşi.

Aşază-mi capul tău în poală,
să stăm cuminţi ca doi copii
şi să mă joc cu păru-ţi moale
până, visând, vei adormi.

Privim în foc ca-ntr-o oglindă...
Ce viitor se zbate-n rug?
Lăsa-va clipa trecătoare
în ceruri brazda vreunui plug?

Sau or să ne trădeze sfinţii,
lăsându-ne să vieţuim
după o carte ce aicea,
singuri, nicicând n-o s-o citim?

Cât de frumos miroase ceaiul
şi ce mai viscol după uşi!
Tac sub omături zurgălăii
ca-n mâini desprinse din păpuşi.

Adormi, căci te voi lua în braţe
şi te voi aşeza în pat,
să-ţi învelesc în cergă trupul
pe care luna l-a scăldat.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micuţa doamnă

După o noapte ploioasă, ea s-a ridicat
din lacrimi.
Ca o ploaie singuratică. Plângea.
Eu nu mi-am desprins ochii din carte
Să nu îi şterg lacrimile.

Înainte de a adormi
Ea apare în ultimul capitol de roman

Nu pentru a plânge mai mult
Închizi cartea şi
îţi aşezi capul pe pernă.

poezie de Hassan Najmi din Intifada (2003), traducere de Mihaela Petrosan
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felinar

auzi cum ne cad petalele, frunzele?
suntem flori în îmbrăţişarea unui
viitor care nu mai pleacă de la noi.
taci, ştii că va pleca.
ştiu, dar probabil
că ne va urmări de jos din stradă,
atent la orice mişcare a secundelor,
a siluetelor noastre în spatele lor.
mă înăbuş lângă tine, parcă aş trăi într-o respiraţie
mereu atentă, niciodată prezentă.
pleacă atunci!
rătăceşte, roteşte-te
pe marginea gândurilor unui alt bărbat.
o balerină în amurg de toamnă,
cu fustă crâmpoţită şi picioare obosite.
vântul se crapă şi-ţi intră prin ochii veştezi
în trupul curbându-se în înclinarea,
reverenţa de final înspre un public care
priveşte la o altă scenă.
voi mai rămâne o vreme, până ce vei adormi.
când te vei trezi, vei auzi ceaţa cum se prelinge pe
un cântec îngheţat, căzut din trupul meu
îndoit într-o ultimă plecăciune spre tine.

el adormi mirosindu-i încheietura mâinii triste;
un parfum de film mut cu Greta Garbo îşi mai spuse
apoi capul i se umplu cu maree, delfini şi sicomori.
şi visă că ţine un felinar aprins, tăcut în dreptul inimii.

poezie de Simion Cozmescu din Cântecul măturătoarei de fluturi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A mai plecat un om...

A mai plecat un om şi-afară plouă,
Un om frumos, cum ne mai place, nouă,
Să tot numim un om care se duce,
Uitând că asta-i viaţa, o răscruce!

Şi toţi suntem frumoşi pe astă lume,
Venim, dar şi plecăm când viaţa spune,
Acum sau mai târziu, este totuna,
Dacă iubim şi soarele şi luna!

A mai plecat un om şi-afară plouă,
Pe fruntea noastra se aşterne rouă,
Doar picături de apă, limpezi, moi,
Cu care-ntoarcem timpul înapoi!

Sunt picături de lacrimi trecătoare,
Astazi vor curge, mâine va fi soare,
Sunt amintiri ce răbufnesc pe-afară,
Chiar dacă-n lume este primăvară!

Oh, cât aş vrea să rup eu acest lanţ,
Să mă ridic de jos, să mă înalţ,
Să nu mă mai gândesc la ieri şi mâine
Şi să trăiesc un azi cum se cuvine!

E bine că ne-ntoarcem când şi când,
Într-un trecut de vise, fremătând,
Dar, bine e să-l părăsim, cuminte,
Căci viaţa noastră merge înainte!

Să ne-amintim de tot ce-a fost frumos,
Să ne trăim momentul dureros
Şi amintiri ce-apar în vis de noapte,
Să le lăsăm să meargă mai departe!

A mai plecat un om şi-afară plouă,
De ieri după amiază, de la două,
Astăzi tristeţea ne omoară clipa,
Mâine, cu dor, ne-om vindeca aripa!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singuri

Dar hai sa privim cum se cade
atat cat se poate vedea,
prapadul din frunzele toamnei,
prapadul din inima mea.

Caci noi, fara frunzele-acestea,
ce astazi din nou nu mai sunt,
ca pasarea fara de pene,
asa am ramas pe pamant.

La ora cortinelor rupte
si-a noptilor lungi de la nord,
prapadul, el singur, vorbeste,
si-apoi tot el nu e de-acord.

Samanta bolnava de sine
in brazda se-aseaza umil,
si vantul de toamna loveste
in firma acestui copil.

Dar hai sa privim omeneste
prapadul ca ultimul nord,
dar reazama-ti capul de mine
si hai impreuna pe pod.

Impresia nu are putere
sa treaca din simturi in grai,
si iata de ce suntem singuri
noi doi si perechea de cai.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Sunt un om liber
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Iubirea mea tristă şi rece,
acum, când e totul pierdut,
oceane de timp vin să-înece
acordul acesta tăcut.

Nu e nici măcar despărţirea,
ci spaima de după război,
când, liberi şi singuri, iubirea
o vom îngropa-o cu noi.

Au fost bătălii fără larmă,
acum suntem doi poli opuşi,
rămâi tu, deci, focul de armă,
eu, sângele de pe mănuşi.

Noi umbră ne-am fost şi lumină,
şi ochi, ca şi lacrimă-n zbor,
legendei de moarte şi vină
eroi i-am rămas în decor.

Ţi-ai luat, la plecarea în lume,
bagajul, cu inima mea,
adu-mi-o 'napoi, să-ţi pot spune
că eu îţi sunt noapte şi stea.

Vom fi animale bolnave,
vom fi ţipăt mut de pumnal,
în fiece zi, pe epave,
scrutând ţărmul val după val.

Ce să ne mai spunem acuma?
A-ţi scrie un gând nu mai văd,
căci ochii tăi negri ca huma
mi-au luat ochii-albaştri-n prăpăd.

Sărutul rămâne la mine,
am să ţi-l trimit la sfârşit –
o pasăre albă spre tine...
Deschide-i, căci eu am murit!

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te legăn ...

Să te legăn pui de om,
Cum adie frunza-n pom.
Să te-adorm al meu fecior;
Ochiul să-ţi văd zâmbitor.
Să-ţi mângâi chipul senin,
Faţa ta de serafin...
Leagăn să îţi fac din mâini,
Cum e vatra pentru pâini.
Într-un balansoar s-anin,
Lângă focul din cămin,
Să îţi murmur cântec nou;
Te adoarmă-al lui ecou...
Să dormi greu, ca într-un vis
Vegheat de al meu surâs.
Să adormi în cântece,
Fără griji, ca-n pântece.
Dormi bine, copil poznaş
Cu trupşorul tău gingaş.
Zglobiu ca un fluture,
Să zbori ca un vulture.
Să te legăn prunc isteţ
Mare să creşti şi semeţ.
Să adormi cu mine-n gând
Cum e trupul în veşmânt.
Şi când te-oi trezi din vis
Mă încânte al tău râs,
Când zăreşti al mamei ochi.
Ptiu! Să nu fii de deochi...
La sân să te pun, calic
Să mănânci, să creşti voinic.
Să te legăn pui de om
Cum adie frunza-n pom.

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul de copil

Zidu-mi vorbeşte, tu patinezi
Eu risipesc speranţele-n visuri
Privim către ceruri şi prindem amiezilor surâs
Ceasul ne-a rămas sub cărămizile vremii
Timpul s-a scurs ca un fluviu eliberat
Tu-mi suspini până ce strivind zâmbetele vom adormi Aşternutul a prins viaţă
Lumina se clădeşte-n miezul abisului
Ziduri dublate de ani-lumină schimbă
Ne strivim speranţa...
Sublimul zâmbet de copil.
Norii pluteau la apariţia soarelui pe albiile lunii
Noi ne strângeam în brate, risipind nelinişti
Suntem unul.., suntem viaţa, frumuseţea şi creaţia.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor. Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră. Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!"

începutul de la Prostia omenească de Ion Creangă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte bună! Să adormi în braţele unui vis atât de frumos încât dimineaţa când te trezeşti să îţi vină să plângi.

citat din Michael Faudet
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire în alb

Mă trezesc în noapte
în nelinişte albă
mama plângea-n icoană,
lumina din geam părea o salbă.

Ninge şi ninge lacrimi de gheaţă
peste pădure, peste sat
îl văd pe tata coborând în etern
clopote în dungă bat şi bat.

Ninge şi ninge peste viaţă
mă plimb haotic în gând,
aievea te zăresc iubire în alb
rezemându-mi capul la sânul tău blând.

Miroase a zăpadă, gerul trozneşte-n tăcere
sub straturi albe aud iarba plângând,
aud haite de lupi chemând depărtarea
şi adorm târziu în noapte cu tine în gând.

Iubito, fă-mi loc în aşternutul alb,
să simt plăcerea trupului tău,
să uit de mine şi trista-mi povară,
risipindu-mi clipa din ceasul cel rău.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salt în gol

Mă mai gândesc, cu ce mai pot gândi,
mai rătăcesc, cu ochii minţii arşi,
ca printr-un vast deşert, pierdut în marş,
ca-i mai putea, pe undeva, trăi.

Aşa o vară n-a mai fost nicicând,
coboară în fâneţe semn de foc,
rămân potcoave fără cai pe loc,
pe fund de lacuri peştii mor tăcând.

Fântâni coclite crapă în zadar,
copacii par ca stâlpii unui rug,
cad păsări pe ţărani, în gropi de plug,
şi izbucnesc incendii-n calendar.

Şi-n tot acest infern mă mai gândesc
c-ai mai putea trăi pe undeva,
iubita mea de toamnă şi de nea,
şi-acest pârjol să-ţi pară chiar firesc.

Căci te cunosc destul ca să-nţeleg
că la dezastre te comporţi absent,
dar, uite,-acum pericolu-i urgent
şi arzi şi tu, cu-ntregul vis norveg.

Te uită doar, puţin, de unde eşti,
ce crematoriu a ajuns să fie
pământul tot – o-ntindere pustie,
cu fumegoase resturi de caleşti!
N-au mai ajuns la capătul de drum,
căci le-a căzut pe fugă cer topit
şi, disperaţi, spre umbră au fugit
şi-ncet-încet au luat destin de scrum.

Nu ştiu de eşti în stare să mai plângi,
poate la tine,-acolo, sunt răcori
şi niste sclavi îţi cântă din viori
şi plouă nesfârşit, plouă pe brânci.

Dacă aş fi în stare aş pleca
să văd ce faci, să te mai văd trăind,
dar nu te mai ajung decât scriind
şi capul nu-l mai simt şi-am mâna grea.

Iar înaintea ultimei predări
mai pot să văd – dar ştiu că nu-i real –
pe amândoi, pe şaua unui cal,
gonind spre ţărmul unei foste mări.

Şi de pe ţărm, cu-n ultim salt nebun,
cum ne-aruncăm în largul mării seci,
şi, dispărând în valurile reci,
cum înotăm sub mii de sori ce-apun.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salt în gol

Mă mai gândesc, cu ce mai pot gândi,
mai rătăcesc, cu ochii minţii arşi,
ca printr-un vast deşert, pierdut în marş,
ca-i mai putea, pe undeva, trăi.

Aşa o vară n-a mai fost nicicând,
coboară în fâneţe semn de foc,
rămân potcoave fără cai pe loc,
pe fund de lacuri peştii mor tăcând.

Fântâni coclite crapă în zadar,
copacii par ca stâlpii unui rug,
cad păsări pe ţărani, în gropi de plug,
şi izbucnesc incendii-n calendar.

Şi-n tot acest infern mă mai gândesc
c-ai mai putea trăi pe undeva,
iubita mea de toamnă şi de nea,
şi-acest pârjol să-ţi pară chiar firesc.

Căci te cunosc destul ca să-nţeleg
că la dezastre te comporţi absent,
dar, uite,-acum pericolu-i urgent
şi arzi şi tu, cu-ntregul vis norveg.

Te uită doar, puţin, de unde eşti,
ce crematoriu a ajuns să fie
pământul tot – o-ntindere pustie,
cu fumegoase resturi de caleşti!

N-au mai ajuns la capătul de drum,
căci le-a căzut pe fugă cer topit
şi, disperaţi, spre umbră au fugit
şi-ncet-încet au luat destin de scrum.

Nu ştiu de eşti în stare să mai plângi,
poate la tine,-acolo, sunt răcori
şi nişte sclavi îţi cântă din viori
şi plouă nesfârşit, plouă pe brânci.

Dacă aş fi în stare aş pleca
să vad ce faci, să te mai văd trăind,
dar nu te mai ajung decât scriind
şi capul nu-l mai simt şi-am mâna grea.

Iar înaintea ultimei predări
mai pot să văd – dar ştiu că nu-i real –
pe amândoi, pe şaua unui cal,
gonind spre ţărmul unei foste mări.

Şi de pe ţărm, cu-n ultim salt nebun,
cum ne-aruncăm în largul mării seci,
şi, dispărând în valurile reci,
cum înotăm sub mii de sori ce-apun.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te sorb

seara până la jumătatea
cealaltă jumătate o sărut
o oră cu folos
te zbaţi în ochii mei
luna pe pat de revarsă
mai mult pe sâni tăi
ne privim noapte de noapte
suntem din aceeaşi dragoste
inima ta se zbate în tâmpla mea
seara sunt tot al tău
ziua mă împart cu tine
poemul meu e ayahuasca
zâmbetul dăruit după sărut
e ketamină şi nu mă doare
mă ofer să mă fumezi
până la ultimul os
toată noaptea ne scăldăm în rouă
şi scriu poeme pe pielea ta
cu buzele muiate în sărutul tău
te sorb cu flori de gheaţă
mă sorbi până zorile se revarsă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi îngerii mor

Să învăţăm a da timpului timp,
Să primim a sări un anotimp,
Să vrem a scava în gând şi în ploi,
Să privim surâzători înapoi.

S-admitem că viaţa-i un tăvălug,
Brazda de plug să ne-aducă belşug,
Amarul să ne fie azimă,
Iubirea să ne fie lumină.

Să-nţelegem că-i alt tip de război,
Fără arme, doar plânset de oboi,
Să acceptăm că şi Îngerii mor,
Riscând totul să ne dea ajutor.

Smeriţi în rădăcini să coborâm,
Să stăm aici, nu pe un alt tărâm,
Liniştea să o prindem de mână,
Speranţa să ne fie cunună.

Şi atunci când calvarul va trece,
Să nu ne-mbătăm cu apă rece,
Să nu uităm nimic din ce-a fost dat,
Căci multe-n izolare-am dezlegat.

Să aşteptăm cuminţi şi răbdători
Când inamicul va muri în zori
Şi lacăte vom rupe peste munţi
Să ne-ntâlnim smeriţi pe albe punţi.

În palme să ne crească crin regal,
Lumea s-o preschimbăm în ideal,
Fără măşti dintr-o neagră cronică,
Ci zbor săgetat de rândunică.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge, ningere, ningerime...

Ninge suav,
ninge blând.
ninge feroce;
ningere cu funii de spânzurători
ningere carnasieră
cu toiege de orbi
(toiegele orbilor, fluturii)
ninge cu capete avortate, de floare,
ninge cu ziare zdrenţuite,
ninge cu muzici de cimbale,
ninge gros, grohăit,
ninge ca-n schituri şi ninge lasciv,
ninsoarea se-ncleiază de-a dreptul pe oasele
bărbaţilor singuri, din trenuri singure,
ninge cu sfărâmături, cu fisuri, cu găuri de răni,
ne ninge de-a dreptul peste amintiri; ningerea
perforându-ne ţeasta, ne ning trupurile ce ne-au trădat,
ninge ca-n săli de bal şi săli de disecţii
ninge ca-n odaia risipitorului
ce lasă, murind, lumina aprinsă şi zăpada aprinsă
de parcă ar vrea să vadă cum moare,
ce moare.
Ninge cu dinţii de lapte
ai îngerilor...

poezie de George Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge, ningere, ningerime

Ninge suav,
ninge blând.
ninge feroce;
ningere cu funii de spânzurători
ningere carnasieră
cu toiege de orbi
(toiegele orbilor, fluturii)
ninge cu capete avortate, de floare,
ninge cu ziare zdrenţuite,
ninge cu muzici de cimbale,
ninge gros, grohăit,
ninge ca-n schituri şi ninge lasciv,
ninsoarea se-ncleiază de-a dreptul pe oasele
bărbaţilor singuri, din trenuri singure,
ninge cu sfărâmături, cu fisuri, cu găuri de răni,
ne ninge de-a dreptul peste amintiri; ningerea
perforându-ne ţeasta, ne ning trupurile ce ne-au trădat,
ninge ca-n săli de bal şi săli de disecţii
ninge ca-n odaia risipitorului
ce lasă, murind, lumina aprinsă şi zăpada aprinsă
de parcă ar vrea să vadă cum moare,
ce moare.
Ninge cu dinţii de lapte
ai îngerilor...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-aş număra visele pe degete. Le-aş cerne fiorul din ispita clipelor până la margini de apus tardiv. Apoi, în liniştea albastră a ţărmului, cu şoapta uitării agăţată de senin, ţi-aş strânge amintirile în căuşul palmei mici. Nu cumva să-mi picure adâncul nopţii, muguri de întuneric peste sufletul pribeag. Dorul să-mi fie şubred, cu genele lungi, grele, cernite de orgolii şi rătăciri. Inima plină de tine, întreg, neatins, sub umbra delicată a razelor cuminţi de lună. Când se opreşte timpul să te stingi, să-mi înveleşti trupul gol cu tăcerea trecutului; cu tine prezent în luminile fade şi poate într-un colt stingher de surâs. Până s-or domoli siluetele mute şi vântul schimbării şi-ar înteţi rafalele de bine. Vom învăţa să privim lumea în culori deschise, doar avându-ne reciproc, sincer, dincolo de compromis, absenţă şi ignoranţă. Până vor muri în noi păcatele şi amarul vremurilor trecătoare de la prea mult frumos. De la prea mult iubit, până la început de poveste fără sfârşit.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De n-ar începe mierlele să cânte

Pendula roade timp, fără-ncetare,
Ca inima ce ritmul încă-l ţine
Şi-aş adormi, trecând în nepăsare,
De nu mi-ar fi aşa de dor de tine.

Un freamăt monoton mângâie ramuri,
Un ţârâit de greieri reîncepe,
Şi-aş adormi, de n-ar veni la geamuri,
Cu cornu-i galben, luna să mă-nţepe.

Arare, câte-un fulger, ca o pată,
Se scurge - râu de foc pe cer, departe
Şi-aş adormi, de-ar înceta odată
Ecoul unui tren ce ne desparte.

Vin stoluri negre - tainicele gânduri,
Tăciuni luaţi de soartă să-mi descânte,
Şi-aş adormi, scriind aceste rânduri,
De n-ar începe mierlele să cânte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp liber

Ce-i viaţa, dacă–între cristelniţă şi ţintirim,
Nu avem timp să stăm şi să privim?

N-avem timp o oră sub ramurile verzi
Să stăm privind lipsiţi de griji - ca vaca din cirezi.

N-avem timp să vedem când trecem prin păduri
Cum veveriţe-ascund alunele sub muri.

Nu-i timp să vedem ziua, trecând pe lângă ele,
Râuri pline de scântei, ca nopţile de stele.

N-avem timp să-napoiem surâsul dimineţii,
Şi să privim coapsele şi dansul Frumuseţii.

N-avem timp să aşteptam, privind a buzelor dulceaţă,
Cum se-ntinde surâsul pornit din ochi pe-ntrega faţă.

Ce fel de viaţă-între cristelniţă şi ţintirim
Ducem noi – care n-avem timp să stăm şi să privim?

poezie de W.H. Davies, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul ţărm

cum să îmbrăţişezi deznădejdea
cum să pictezi tristeţea pe scoarţa sufletului
cum este să mori în fiecare zi
nu ştim încă să privim
privim dar nu ştim să ne privim
cine ştie unde ne vom duce
ne vom aşeza pe treptele durerii închizând o inimă într-un zid
o durere fără de margini precise
vom căuta mereu un loc
un ţărm închis într-o linişte oarbă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!