Fapt divers

În parcul public a murit un ins.
Un fapt divers, eveniment banal...
Fost cărător pe un şantier naval,
Cu buletinul – scoarţă de aprins.

Ţăran plecat de mult din satul lui
În pribegie, ca să-şi cate rost,
Şi-acum muri la fel de gol şi prost,
De nici nu are cin' să-i bată-un cui.

Ştia să dea cu sapa în pământ,
Dormea la umbră sub cămeşi de in,
Fusese tată, soţ, plugar, vecin,
Citea mirosul lumii după vânt.

Dar smuls a fost din obcini, din imaş,
Şi-a zis c-ar fi mai bine muncitor,
Că-s oameni noi acuma în popor
Şi că-i nevoie-n marele oraş...

De-atunci pierdu contactul cu ai săi,
Fugind din loc în loc trecură ani,
Mai trimitea săracul nişte bani
Ori câte-un ţol pe diferite căi.

Dar se vedea că nu mai este el...
Bătea în fier degeaba şi plângea,
Un dor aprins de câmp îl mistuia
Albind printre şantiere de oţel.

Până-ntr-o zi, când decretat nebun
De vechi colegi de-ai lui, dar şi mai noi,
L-au pensionat în baza unor foi
Şi l-au cinstit cu vin şi cu tutun.

Şi-aşa, bătut pe umăr, a rămas
Cu vechiul geamantan de lemn în mâini...
S-au apropiat de el atuncea câini,
El le-a vorbit, i-a mângâiat pe nas,

I-a sărutat pe toţi şi ei l-au lins
Şi-aşa-mpreună au plecat spre sat;
Dar nu avea să mai ajungă-n pat
Bietul bătrân cu sufletul învins.

Căci întrebând de-ai lui la telefon,
I s-a răspuns că totul e vândut
De-acum doi ani unui necunoscut
Care-şi ridică vilă de beton.

Spun cei care-au văzut c-a-ngenuncheat
Şi-apoi, deodat', căzu cu faţa-n jos,
Cu braţele deschise, ca Hristos,
Îmbrăţişându-şi iarba lui din sat.

Şi-aşa rămase – cruce pe pământ,
Sub soare ars în mii de lumânări,
Ca un deşert al marii întrebări,
Ţăran stăpân în vis peste mormânt.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Şi-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghiţit acu pământul,
Şi-atâta om aveam şi eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Şi-am fost la babe şi la vraci
Şi-am dat şi milă la săraci —
Şi mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Şi-l dedem gata-n mâna morţii!
Era voinic; trăsese sorţii,
Şi-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazdă —
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

Şi ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin şi chef, precum e data —
Ţin minte toate, ca de ieri.
Şi câţi nuntaşi! Să-i spuie pragul!
Şi-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

Şi-aşa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost şi cald în casă —
El a ieşit de după masă
Îmbujorat de vin şi-aprins.
Şi până să băgăm de seamă,
Vântoasele-şi făcură rost—
Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,
Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.
Aşa din vorbă aşezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Şi-a rupt cămaşa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Şi undele-nghiţind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Şi se făcu-n văzduh roşeaţă
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceaţă!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul ştie;
Dar spui ce-am auzit şi eu —
Că l-au văzut fugind orbeşte
Se jură vameşul, de-i ceri,
Şi doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Şi cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculţat în grabă,
Trecând prin râu. L-aş fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-şi tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculţ, aşa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Şi eu l-am tot rugat frumos:
—"Să-mbraci măcar cevaşi pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Şi-aşa-n neştire l-au purtat
Cum nici nu te gândeşti cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Şi-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o casă —
Ei, vezi, şi să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Şi din voinic, neom te lasä.

Ei spun aşa ca s-a ţinut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Şi el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieţii!...
Şi-l aşteptam la horă, bieţii,
Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să ştiu pe care lume sânt,
Aşa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Şi-ar fi putut din el să taie
Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.
N-avea putere-n el să-şi tragă.
Nici sufletul, şi-aşa răpus
Zăcea pe ţol cu faţa-n sus
Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors şi sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-şi mişte, bietul,
Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt
Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost şi ce-a facut,
Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieşea atunci din casä,
Eu n-aş fi de copil rămasă,
Că l-aş avea băiat şi-acum!
Aşa... mi l-a-nghiţit pământul
Şi-atâta om aveam şi eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Şi audă-ne din cer cuvântul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Octombrie

Octombrie ‒ ultimul cântec...
Soarele se clatină-n fiinţă ca vinul în os ‒
Pe mine m-apasă nostalgia în pântec
precum o lacrimă-nghiţită de un înger frumos.

Nu mi-ai dat telefon...
Ziua mea s-a scurs, neagră, sub un şurub de teasc ‒
Am aşteptat ca bolnav de la tine un zvon,
în pământ, înapoi, am plecat să mă nasc.

Printre lucirile-acelea de beznă şi frig,
m-am gândit că plângi undeva, în adânc,
dar un crivăţ în piept mă oprea să te strig,
eram gol, mă-necam, nu puteam să mănânc.

A fost ca un fel de cântec de pe urmă.
Sufletul meu, de cocor bătrân, a mai bătut din aripi o dată.
A fost ca o nuntă pustie, pe un câmp bântuit de o turmă,
a fost ca o chemare suferindă, a fost ca o împietrire mirată.

Povestea s-a sfârşit.
Autorul a murit înecat în propriile vise.
Sub aburul ploii, fantasma, odată cu el, a pierit
topind în noapte amintirea unor vremuri promise.

Octombrie ‒ toporul pocnind într-un lemn...
Păsări speriate se-nalţă spre cer...
Oraşul, fatal, se scurge în umbră şi-n semn,
cu gândul pierdut la un sat, te-am uitat şi mi-e ger.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfum

"A fost odată ca-n poveşti"
-Că dacă n-ar fi fost e-acum-
Pe undeva, pe la Piteşti,
O făbricuţă de parfum.

Patronul ei, un om şcolit
La Amsterdam şi la Paris,
Întors acasă-a reuşit
Să facă un parfum de vis.

Aflase el, pe unde-a fost,
Că, dacă-i rău mirositor,
Un lucru poate-avea un rost
Când e făcut folositor.

Ştiu toţi cei care îi cunosc
Aroma câinelui enot,
Sau cea a boului de mosc,
Şi ambra de la caşalot.

De la idee la parfum
A fost confuz, incoerent,
Aşa că a plecat la drum
Să caute ingredient.

Tot căutând, înfrigurat,
Deodată a avut noroc:
Într-o speluncă dintr-un sat
A cunoscut un sărăntoc.

Era murdar, era şi beat,
Statea, de ceilalţi, izolat,
Căci mirosea urât, ciudat:
Ăsta-i mirosul căutat!

A cumpărat nişte rachiu
Şi l-a cinstit, l-a încântat,
De se uitau ceilalţi saşiu
Cum stă cu cel mai prost din sat.

L-a dus acasă, mai târziu,
Ceva-n grădină-a cercetat,
Şi-a reuşit, cu vai şi chiu,
Să-i dea şi acte la semnat.

O săptămână mai târziu
A scos pe piaţă un parfum
Deosebit şi auriu,
Pe piaţa de parfumuri: Bum!

Iar făbricuţa lui a mers
Şi la export cu marfa sa,
Curând, din datorii a şters
Şi-a început a câştiga.

Dar în domeniu-avea duşmani
Cu mari averi, ce nu pricep
Cum poate el să facă bani,
Că e român şi nu concep.

Şi-au angajat informatori,
Sperând secretul a-i afla,
Au mers, apoi, la procurori
Ca să-l acuze de... ceva.

L-au urmărit, l-au ascultat,
L-au căutat la TVA
Şi, în final, l-au acuzat
Că n-a dat taxa la... hazna.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hristos-- al nostru Soare

Domnul Isus ne-a trimis
Evanghelia să o vestim
Să intrăm în Paradis
Împlinind tot ce e scris
Fii ai Tatălui să fim

Domnul Isus ne-nvăţat
Evanghelia Divină
S-avem sufletul curat
Spălat de orice păcat
Însuşi noi să fim lumină

Apostolii pe Isus
L-au vestit odinioară
Căci Domnului s-au supus
Şi-Evanghelia au dus
Omenirii — să nu piară

Ei drept centru l-au avut
Pe Isus Hristos Mesia
Cel ce toate le-a făcut
Din adânc necunoscut
Inclusiv şi veşnicia

Centrul vieţii lor a fost
Hristos Mirele cel Sfânt
Şi-au făcut din Domnu-n rost
Cu toţi rămânând la post
Cât au fost pe acest pământ

Evenghelia ne-nvaţă
Şi nu Vechiul Testament
Căci Hristos ne dă viaţă
Şi spre ceruri ne înalţă
A Lui să fim permanent

Până la Ioan doar a ţinut
Legea Sfântă ce s-a dat
De-atunci Isus ni-e avut
Ne e stâncă ne e scut
Mielul Sfânt la moarte dat

Noi prin jertfa Lui Isus
Suntem astăzi ce suntem
Şi al Legii vechi apus
Îl vedem — căci Ea s-a dus
Căci pe Isus îl urmăm

Viaţa noastră e Hristos
Şi nu Legea din Sinai
Şi vrem să trăim frumos
Căci din lume El ne-a scos
Toţi ca să intrăm în Rai

Evanghelia ne-nvaţă
Pe Hristos să îl iubim
Căci spre Tatăl ne înalţă
Şi în veci ne dă viaţă
Ai Lui dar — pe veci să fim

De ce oare ne uităm
Înspre sfinţii din vechime
Când pe apostoli îi avem
Stele sfinte să-i urmăm
Căci Mirele iată vine

Gata-i trâmbiţa să sune
Îm poporul Celui Sfânt
Ca aleşii să se adune
Şi să lase acestă lume
Sus pe nori după Cuvânt

Dar nouă ni se vorbeşte
Azi de sfinţii din vechime
Nu că Mirele soseşte
Şi-ai Lui să fim ne doreşte
Numai — numai pentru Sine

De David de Moise de Ilie
Ni se predică în adunare
Nu de Cel ce stă să vie
Să ne ia în veşnicie
După sfânta-i îndurare

Iată Mirele revine
Ca să-şi ia a Lui mireasă
Nu strigă o iată nime"
Pentru mine pentru tine
Să ne ducă-n cer acasă

Evenghelia-i lăsată
Pentru Vechiul Testament
Parcă nu Ea ne e dată
Prin Ea inima curată
Să ne fie permanent

Parcă-i mai strălucitoare
Azi lumina din vechime
Nu Hristos veşnicul soare
Ce ne este aici cărare
Murind iată pentru mine

Nu Hristos este Lumina
Şi nu este El Viaţa
De ce dar rămâne-ntruna
Mai pe urmă — mai în urma
Celor ce nu-ţi dau viaţă

Când Hristos ar trebui
Ţintă veşnic să ne fie
Căci El poate izbăvi
Şi pe noi a ne sfinţi
Să păşim în veşnicie

Hristos este Dumnezeu
El e-al nostru Creator
Ce ne-nvaţă aici mereu
Noi să-i fim poporul Său
Căci El ni-e Mântuitor

El cu Tatăl ne-a creat
Şi a pus lumina-n noi
Să-i cântăm neâncetat
Toţi cu sufletul curat
Până-n ziua de apoi
25-10-2022 Mănăştur

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călugărul din vechiul schit

Călugărul din vechiul schit,
O zi la el m-a găzduit,
Şi de-ale lumii mi-a vorbit,
Şi de amar şi de iubit.

Când am plecat l-am întrebat,
Ce dor ascuns te-a îndemnat,
Să-ţi cauţi loc printre sihaştri,
El mi-a răspuns, doi ochi albaştri.

Călugarul din vechiul schit,
De-un dor ascuns a-nebunit,
Şi atunci prietenii lui buni,
L-au dus la casa de nebuni.

L-am revăzut, l-am întrebat,
Printre nebuni ce-ai căutat,
Eu te ştiam printre sihaştri,
El mi-a răspuns, doi ochi albaştri.

Călugărul din vechiul schit,
De acelaşi dor a şi murit,
Iar la mormânt printre sihaştri,
Plângeau amar doi ochi albaştri.

cântec, versuri de Traian Demetrescu
Adăugat de Mihai Ţigăreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupii dogmatici

Nu se pomenise o iarnă mai grea.
Vântul smulsese limba clopotului mare
Şi bătea ca nebunul cu ea în pământ
Şi-n copaci şi-n măduva câmpiei.
Iar viscolul ardea nemişcarea de sete,
Îi încărunţea puterile; timp azvârlit într-o
Prăpastie orizontală – genune fără capăt,
Cu o lamă uscată nimicindu-şi portretul
De fum.

Ca neînceput dormea satul în laviţa bolii:
Auziseră ai noştri că făcând pe morţii
Îşi pot găsi scăpare, pasămite fiarele au grijă
De somnul cărnii. Şi făceau pe neviii –
Cu icoana pe piept aducându-şi aminte
Şi laptele supt de la mamă, eresul, vinderea
Spurcată învârtind-o cu plugul arhetipal
Al minţii până izvodea singură lujer dulce.
Fără sămânţă.

Bine, să zicem că-i aşa: dar puterea omului
De-a năduşi la umbra căinţei, cine i-o dă?
Şi-atunci Starostele, Mai Marele-acela,
Gândul din urmă de ce nu i-l încuviinţă
Mai degrabă în firea ursită a lucrurilor?
Ca vinul, ca aurul topit să i-l toarne
Cu de-a sila pe gât...
Spre sfârşit, mulţi nu dau crezare începutului,

Dar e lege că cei hotărâţi pentru viaţă,
Cu toţii îşi vor aminti ceasul din urmă.

Petrache Ocoşan dădu cu ochii de lupi
Şi-nţepeni; la marginea pădurii, singur,
După scurteie... Înţepeni aşa, mai pe la mijloc:
Nici mort, nici viu. Rămase locului drept,
De nu mai ştia lumea ce să facă cu el –
De-aia nu l-or fi mâncat lupii: de frică.
Nu era Petrache nici de-ngropat, dar nici
De lăsat acolo; aşa că l-au băgat într-un
Stejar bătrân pe care l-au scobit cât să-ncapă
Şi l-au închis cu uşă din scoarţă şi lemn gros,
De-ai fi zis că nu e nimeni înăuntru...
Şi i-au pus lumânare şi belciug la poartă,
Cât să-l dea jos când s-o trezi dintre ape...

Pe casele altora ei stăteau ca nişte câini blânzi,
Cu ochii galbeni aţintiţi la fumul din hornuri.
Babele spuneau că şi-au făcut întărituri
În munţi – un fel de cetate, unde se duceau să
Moară, că şi sufletelor din ei li se urîse de frig;
Şi că dinăuntru răzbate o lumină mare şi galbenă,
Pe care n-o poate vedea decât ăla de-a trăit
Cu ei de mic, şi le ştie potecile şi rostul.

Văd şi azi, ca şi ieri, cancelariile zeilor desfiinţate.
Lung drum, pustiu, şi nici o căruţă...
Iată-ne grumazele-njugate, umerii arcuiţi,
Gurile muşcând ţărâna facerii aproapelui –
După vrerea lor; perfida linişte a durerii
Otrăvindu-ne – după ştiinţa lor; şi eterna
Dizidenţă într-ale scârbei onorând-o – după fapta
Lor. Şi atunci, unde-am ajuns? Ce s-a aflat de
Stirpea noastră? Nimc! Martiraj colectiv –

O derută în termeni,
Chintesenţa unei religii neomologabile.

Pe cei morţi dintre-ai lor fiarele i-au aşezat pe hornuri.
Să se-nece ţăranii ca sub fum de ardei iute, de curmeie
Tinere. Cum dădea unul să iasă, îi şi sărea la gât,
Şi mulţi au murit după cum s-au născut –
Fără organul Puterii; cu sângele cuminţit pe vecie.

Eu am scăpat,
De-au ajuns să mă cânte femeile.
Fiindcă şi tata, săracul, fusese bun la ceva:
Cum împuşca vreo jivină, oasele i le usca;
Le bătea cu piatra şi din făina lor alcătuia
O pâine. Iar a treia zi de Crăciun, seara, o-nconjura
Cu-n lanţ vechi, o rupea în bucăţi mici ca anafura
Şi ne-o dădea nouă şi vitelor, şi cailor, şi oilor.
Tot trupul Domnului e – ne spunea rupând-o,
Iar lupii nu se mai atingeau de nimeni.
Mi-a fost dat abia azi să-nţeleg, fericitul de mine,
Taina sălbăticirii.

Tu, profete, ieşit din miezul copacului,
Cântă-ţi imnele peste obcina goală,
Fiindcă din nimic ne vom naşte mai buni!
Înalţă slavă bucăţii sfinte de pâine şi
Dă-o Fraţilor-Lupi, că ei au dormit ultimii
În paturile noastre, ca urmaşi ai noştri de drept!

Ei, Întemeietori de vatră? Ziditori de temelie?
Da. Ne va fi mai bine aşa. Se împlineşte ciclul
De împrospătare a sângelui.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-un sat...

Dintr-un sat, ascuns de veacuri jos la poala Căpăţânii,
A plecat, cândva o fată, să dezlege taina lumii
N-a avut decât curajul şi nădejdea şi speranţă,
Singură cu mâna ei, a deschis cărări în viaţă.

Şi-a bătut, pe rând de-a lungul şi prea rareori de-a latul,
Drumurile ce se-ndreaptă, către vatra unde-i satul
Cerul i-a ştiut urcuşul şi n-a aşteptat minuni
Câteodată s-a înşelat, crezând oamenii mai buni.

Dintr-un sat pierdut sub munte, a plecat demult-o fată,
Nimănui în drumul ei, n-a cerşit milă vreodată
A crezut în ce-au putut braţele s-agonisească,
Printre lacrimi şi poveri, a învăţat să mai zâmbească.

Şi trecură anii zeci şi atâtea s-au schimbat
Sufletului, picături, din senin mereu i-a dat
Unde viaţa şi-a pus urma, nimeni nu va putea şterge
Omului cu gândul bun şi-n pustiu, bine i-o merge.

De sub poala Căpăţânii, a plecat demult o fată,
Azi dac-o întâlneşti se poate, să treacă neobservată,
Dar e-n zâmbetul de-acum, răbdare şi-nţelepciune
Şi le-a dobândit trăind, singură-n bătaia lumii.

Şi se-ntoarce când şi când, la răscrucea cu fântână
Să adune amintiri cu speranţele împreună,
Că i-au fost munţii şi satul, totdeauna printre vise
Fericirea e acolo, unde-s porţile deschise!

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuga de pământ

Ne-am smuls cu toţii brusc din rădăcini
Fugind care încotro de pământ
Ne-am părăsit străbunii în mărăcini
Scaieţii sunt stăpâni acum pe câmp

Ne-am transformat cu toţii în ciulini
Jur împrejur oameni alergici sunt
La praf, la părul de pisici şi câini
La iarbă, flori şi tot ce zboară-n vânt

Ne îndreptăm încolonaţi orbeşte
În negre găuri de asfalt intrând
Ne-nghesuim şi ura din noi creşte
Seara spre grote mici escaladând

Planeta de beton se-ntinde, se lăţeşte
O pătură de gaze peste noi trăgând
Şi toate ce sunt vii le otrăveşte
Munţi de gunoaie împrejur crescând

Şi zilnic construim noi Babiloane
Nimic din jur nu ne mai este sfânt
Şi alergăm călcându-ne în picioare
După un bine, nedefinit şi crud

Bisericile sunt aproape goale
Ca un popas în drumul spre mormânt
Se contruiesc cavouri din betoane
Căci nu mai vrem să devenim pământ.

poezie de Daniel Uritu (ianuarie 2011)
Adăugat de Daniel Uritu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul vântului

A-mprăştiat aroma primăverii
în zări ce l-au primit plăcut surprinse,
i-au mulţumit, cu inimile-aprinse,
şi l-au privit plecând, în pragul verii.

Le-a mângâiat, în trecere, cu rouă,
în dimineţi mai reci şi chiar în noapte,
în zborul spre apus şi miazănoapte,
zâmbind spre stele ori spre Luna Nouă.

Acum a obosit şi nu mai poate
să-şi ducă adierea lui plăcută
spre zările de-acum înconjurate
de vânturi ce-au venit să le arate
că au crezut vioară o lăută.

Se lasă pe pământ şi îl sărută.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni -
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară -
Şi rând pe rând veneau în sat
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?" - "Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemând p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcând paradă, -
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, şi toţi trei!

poezie celebră de George Coşbuc din Balade şi idile (1891)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbeşte-mi despre ţara mea

Vorbeşte-mi despre ţara mea
Al meu ţăran cu mâini crăpate,
Vorbeşte-mi doar pe limba ta
Căci astăzi încă se mai poate.
Hai spune-mi cum îi fruntea ta,
Cum ninge astazi peste umeri
Şi vremea cât este de rea,
Căci norii se cobor în scrieri.
Arată-mi cum e lemnul brut
Dac-a rămas ceva din el
Şi cum pădurea s-a cernut
Sub verdele-i cel infidel.
Căci bolovanii-s toţi trufaşi
Peste coline călătoare
Şi toţi zâmbesc lângă borfaşi
Ce strâng şi colbul din picioare.
Hai povesteşte cum a fost
Acum vreo 910 ani,
Căci ştim: ţăranul nu e prost
Şi nu se-nclină pentru bani.
El are doar o ţară-n piept
Şi sânge drept îi curge-n vene,
Iară natura-l ţine drept
Pe valurile vremii terne.
Hai povesteşte-al meu ţăran
Că timpul nu te-a înclinat,
Când arendaşi strigau în van
Şi scos-ai fost pentru mezat.
Frumoasă este ţara ta
Cu frunzele purtate-n vânt
Pe sub comete fără stea
Ce nu ajung peste pământ.
Acum, la ceasul deşteptării
Îndeamnă-mi gândul către cer
Să pot, să trec ziua tăcerii
Şi să renasc din auster...

poezie de Liviu Reti (9 noiembrie 2017)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bun rămas

Erau străini. Pescari trudiţi,
cu faţa suptă ca smochina.
Şi-ar fi rămas tot risipiţi
ca nişte maci printre căpiţi,
de nu i-ar fi cules Lumina!

Erau străini. Şi-ar fi rămas
îndepărataţi pe totdeauna.
Dar când acel ciudat rabin
schimbă la Cana apa-n vin,
ei au simţit că toţi sunt una!

De-atunci prin câte au trecut!
Cum mai puteau străini să fie?
Aşa a vrut Isus cel bun
ca-ntr-un sublim trecut comun
să-i lege-n snop pe venicie!

Şi-n adevăr, de-atâta har
ce-l revărsa mereu Prea'naltul,
simţeau pescarii-n piept un jar,
simţeau că-i leagă un fierar
c-un lanţ de slavă unul de-altul.

Căci ei priveau cum zi de zi
Isus lucra mai grele semne.
Vedeau cei orbi, vorbeau cei muţi,
ieşeau din oameni belzebuţi,
neaşteptând să-i mai îndemne.

Pe ape L-au văzut umblând,
cum n-au văzut nicicând străbunii.
Şi, unii-ntr-alţii-nghesuiţi,
au stat şi L-au privit uimiţi
când El dădea porunci furtunii.

N-a întâlnit în drum vreun mort
fără să-i lase gol sicriul.
Le-a dat cu drag tot ce-a cerut,
şi pâini şi peste cât au vrut,
şi-a prefăcut în Rai pustiul.

Pe-un munte-nalt S-a arătat
sclipind măreţ, ca veşnic Rege.
Şi-atâtea taine din Cuvânt
n-a mai fost nimeni pe pământ
le fel ca El să le dezlege!

Apoi, spre cruce a pornit
să-Şi scape turma Lui pribeagă.
Uimiţi, el L-au văzut plecând
între ostaşi, ca miel plăpând,
El, ce crease lumea-ntreagă!

Ei au fugit plini de fior.
Dar casa-n care-au stat deoparte
s-a zguduit asupra lor
când tainicul Învăţător
ieşi din trupul cel de moarte.

Şi-a treia zi intră de-a drept
prin zidul casei: -Pace vouă!
De patru mii de ani v-aştept.
Priviţi-Mi rana cea din piept
priviţi-Mi mâinile-amândouă.

Pe ţărm Îl întâlnirăiar,
El Îşi pusese blând tunica
pe pâinea caldă din ştergar.
Iar peştii sfârâiau pe jar.
-Copii, aţi prins ceva? - Nimica.

Şi când spre cer, din micul grup,
urcă uşor ca un răsuflet,
ei toţi erau ca roiu-n stup:
un singur gând, un singur trup,
un singur dor, un singur suflet!

Şi-astfel, uniţi şi-nfioraţi,
în acel ceas de duioşie
nu mai erau străini, ci fraţi
cu mii de lanţuri ferecaţi
de Dumnezeu, pe veşnicie!

Iubiţii mei, voi, fraţi creştini,
fraţi de-ncercări şi de Betanii,
şi noi am fost cândva străini
şi-am fi rămas ca nişte spini
purtaţi de vânt şi de pierzanii.

Am fi rămas ca pleava-n zbor
când se învolbură din ciururi,
ca reci baloane de săpun,
căci fără un trecut comun
şi noi am fi străini de-a pururi.

Dar El, Isus, pe toţi ne-a smuls
sărind pe stâncile genunii.
A alergat cu drag şi-a plâns,
la pieptul Său străpuns ne-a strâns
şi ne-a legat în snop cu funii!

Da, ne-a legat, prin Duhul Sfânt,
cu-atâta har, mai sus de Lege,
cu-atâtea bucurii şi-a avânt,
că nu e nimeni pe pământ
să poată să ne dezlege!

Şi-acum... ne despărţim. E-un pas
e-o clipă... care ne desparte.
Dar noi suntem un singur glas,
un singur duh, un singur vas,
şi-aici, şi dincolo de moarte.

O, rămâneţi cu bine dar,
cât firul vremii se va toarce!
Da, rămâneţi cu ochii sus,
căci voi ştiţi bine că Isus
cum a zburat aşa Se-ntoarce.

O, rămâneţi cu bine-acum,
surori şi fraţi, păstor şi turmă!
Oriunde-om fi, în orice-ungher,
noi ştim că ni s-a dat din Cer
o viaţă care nu se curmă.

Vă zicem: Pace! Bun rămas!
Dar nu cum orice om ar spune.
În bucurii şi în impas,
pe-aceste bănci, în orice ceas
vom fi cu voi în rugăciune...

Şi se vor spune poezii...
Şi, poate, răscolind cenuşa,
când poezia va-nceta,
veţi spune: -Asta o spunea...
ştii cine? -N-am uitat... Păpuşa...

Rămâneţi, dar, cu bine fraţi,
în mărturia înţeleaptă!
Căci nu pe ţărm galileean,
ci sus, pe veşnicul liman,
Isus cu pâini cereşti ne-aşteptă!

Şi când spre nuntă vor zbura
toţi cei chemaţi în zarea-albastră,
urcând la rândul cetei lor,
noi vom pleca de-aici în zbor,
căci voi, voi sunteţi ceata noastră!

Iar dac-am lăcrimat puţin...
O, nu mai spuneţi nimănuia...
Aşa-i când sufletul e plin...
Mărire Tatălui Divin
şi lui Mesia! Aleluia!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul şi-apoi

N-a mai rămas acum nimic de spus,
ca doi străini la geamuri de vagoane,
în trenuri care merg în sens opus,
ne-ndepărtăm de reci, pustii peroane.

Te duci, mă duc, un sens ne e egal
şi-un ceas de fier ne ticăie în şine –
Un fluviu de tăcere... Noi, pe mal,
ne sprijinim de poduri în ruine.

N-a fost nici început, s-a şi sfârşit,
a fost un fel de vis fără pereche,
un salt spre cer rămas încremenit,
a fost de la-nceput o rană veche.

Ce rost ar mai avea să te acuz,
rămâi cuprinsă-n mila mea cea mare,
dintr-al iubirii-ngrozitor refuz,
în smârcul vieţii biată muritoare.

Străină, mai străină ca oricând,
cum n-a fost vreo străină niciodată,
te-am îngheţat de vie într-un gând,
să te dezgheţ când fi-vei mai curată.

Să te renasc după potopul sfânt,
de crima ta cea dublă achitată,
când oameni noi vom fi pe-acest pământ
şi-o fi să ne-ntâlnim ca altădată.

Prin cine ştie câte zări de-acum
vom bântui în trenul de povară
şi ni se va părea, aşa, prin fum,
pe celălalt zărindu-l într-o gară.

Şi, tremurând, pe umăr să-l bătem,
Iar tu sau eu deodată să se-ntoarcă:
"A, tu erai?!", "Dar tu?!", "Iată, suntem!",
"E-o nouă viaţă.", "Mai frumoasă, parcă".

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai

întâi l-au recrutat
apoi l-au recomandat
apoi l-au reprezentat
l-au rezumat
l-au repezit
l-au retezat
apoi l-au rebotezat (?!)
apoi
l-au resuscitat
l-au redat
posterităţii de-o zi

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El domină Universul

A murit Învăţătorul sus pe cruce atârnat
Şi mormântul l-a primit de la omul cel bogat
Împlinindu-se cuvântul spus de vremuri prin Isaia
Ce-a văzut de mult în urmă moartea Domnului— văpaia
Sferinţelor cumplite prin care Isus va trece
Până trupul Lui ucis va vedea ţărâna rece
Iosif din Arimateea ucenic dar pe ascuns
I-a fost Domnului în viaţă ascultându-l pe Isus
El i-a oferit mormântul în care l-a aşezat
Pe Cel mort — ucis pe cruce — al vieţii împărat

Iar sabatul înfăşoară tot ce este-n Israel
Trupul Domnului rămâne în mormânt dar singurel
Sărbătoarea azi pulsează şi pe lamele de vânt
Se naşte o întrebare căci al vieţii Sfânt Cuvânt
A trecut din astă viaţă împlinind deplin Scriptura
Şi acum fără de suflare în mormânt îi e Făptura

Cine dar l-a dat la moarte şi cine l-a osândit
Numai bine în viaţă când Isus a-nfăptuit
Pe cei prinşi de duhuri rele pe atâţi i-a dezlegat
Şi-o viaţă nouă viaţă sfântă la atâţia El le-a dat

Pe cei prinşi de atâtea boli crude şi înverşunate
Isus i-a scăpat de ele şi le-a dat iar sănătate
Celor orbi le-a dat vedere muţilor le-a dat cuvânt
Pe leproşi i-a curăţat — i-a salvat cu-a Lui Cuvânt
Orice boală şi durere El Isus a vindecat
Iar pe cei săraci în braţe Domnul Însuşi i-a luat
Numai bine orişiunde Hristos Domnu-a-nfăptuit
De ce oare dar atunci a fost iată răstignit
Când atâtea mii de oameni în pustie-a săturat
Pâine peşte din belşug l-atîţi Domnu atunci le-a dat
Şi-a făcut doar numai bine pentru atâţia din popor
De ce oare condamnat a fost iată de sobor

Unii dintre ei au spus că li-e frică de romani
Din a Lui Isus pricină s-or preface în duşmani
Şi-or veni ca să distrugă ţara-ntreagă chiar şi neamul
Asta este o acuză pentru care l-au ucis pe Domnul
Dar ce-a spus Hristos Mesia totul iată s-a împlinit
Israel atâta vreme în lume-a fost izgonit
Şi aproape două mii de ani Israel a fost exclus
Din a lui patrie sfântă după cum Domnu a spus
Căci Isus este în toate Creator şi Domn al vieţii
El domnină Universul dar şi zorii dimineţii
Mâna Lui ne-a plămădit din ţărână cu iubire
Cu Tatăl Lui Cel Prea Sfânt ca noi în neprihănire
Să trăim în ascultare viaţa noastră pe pământ
Căci am fost iubiţi în toate de al Tatălui Cuvânt

A murit Isus pe cruce plătind vina omenirii
Ca să fim salvaţi pe veci smulşi din apele pieirii
Hristos ne este salvare pe El de îl ascultăm
Evenghelia cea Sfântă Îndreptar de o avem
Căci un singur Nume este mântuirea s-o primim
E Isus Hristos Mesia fraţii Lui pe veci să fim

De ne-ncredem dar în El şi doar El ne este ţintă
Vom intra odată-n cer — cu Isus la a Sa nuntă

poezie de Ioan Daniel Bălan (7 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada morţii

Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale...
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa...
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.

Şi de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.

Soarele spre asfinţit
Şi-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.

Dimineaţa ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.

Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când şi când
Liniştea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arţar
Pasăre străină.

Stă şi-aşteaptă fără glas
Parcă — să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare...

*

Astfel, tot mai neştiut
Spre adânc îl fură
Şi-l îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica Natură.

Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopţi adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopţii Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cel care-a plecat...

Nori de plumb ca nişte ziduri între Soare şi Pământ
Au întunecat văzduhul şi apasă peste sat,
Clopotele bat prelung, sparg tăcerea de mormânt,
Ca un geamăt de durere pentru cel care-a plecat....

Norii s-au pornit să plângă ca-ntr-un cor de maici jelind,
Lacrimi reci se scurg pe cruce spălând omul de păcat,
Gerul face din stropi stele pentru seara de colind
Şi se lasă întuneric peste cel care-a plecat...

Dans de fluturi parcă-s fulgii în lumina unui bec
Şi se-aştern peste morminte mici cristale de agat
Lasă urme pe zăpadă paşii care îl petrec
Şi bat clopotele-n turlă pentru cel care-a plecat...

Numele înscris pe cruce va mai dăinui un timp
Să se întrebe trecătorii cine-a fost şi ce-a lăsat
Şi vor trece ani în şir, anotimp după anotimp,
Să aştearnă încet uitarea peste cel care-a plecat...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!