Ani, pribegie şi somn

Anii se vor lungi
încet, încet, cu tot mai mari paşi
de la oraş la oraş.
Mă opresc cu ochii în huma săracă,
mi se pare că anii aceştia
de osteniri fără zare,
de rătăciri şi aureole amare,
vor ţine până la urmă,
ca un vânt ce mă-mbracă
şi-mi zvântă fiinţa.

Acestui cutreier nu-i chip să-i dărui
temeiul promis
şi mersul de-un mal să-1 anin,
subt călcâie
nu se iveşte ţărâna şi piatra
ce mi se cuvin.
Cum steaua nu are deasupra mea
nici un nume,
n-o pot ruga
nici să se stingă, nici să rămâie.

Pân' la cercul de miazănoapte,
unde auzi scârţâind în viforniţă
osia bolţii, umblat-am prin feluri de locuri.
Subt semn capricornic
răzbii printre pinii cu umbra zgârcită.
Seminţii, pretutindenea altele,
aprind alte focuri,
şi soarele-mpinge alt orruc.
Fâlfâind ca din steaguri cu
zariştea-ntreagă,
soarta îşi face cu mine jocul potrivnic.
Un negru noroc prin văzduhuri străine
îmi ţine de strajă,
nu mă dezleagă.

Văd anii crescând şi paşii lungind
peste toate văile, muchile, iernile, verile,
peste toate clopotele şi toate tăcerile.
Podişul m-alungă, şesul mă cere, tot altul.
Singură vatra nu mi-e-ngăduită,
şi cum aş slăvi scânteia-mpământenită,
cenuşa şi pravila, fumul - înaltul!

Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară.
Întoarcerea va să rămână un vis,
să nu calc o nespusă poruncă
sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris.
Numai noaptea, în fiece noapte,
somnul mai vine,
sosindu-mi din depărtatele plaiuri
mi-aduce un pic de-ntuneric,
ca un pumn de ţărână din patria mumelor,
din cimitire de raiuri.

poezie celebră de Lucian Blaga din La curţile dorului (1938)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asfinţit

Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi case
clopot de sear-aud. Şi stau în cruce
cu o zi sub cer pierdută.
Prin ani subt poduri se depărtează
ce focuri vechi? ce nouă plută?

Printre ziduri ceasul umbrelor mă-ncearcă.
Se desface - care poartă?
Se deschide - care uşă?
Ies vârstele şi-mi pun pe cap
aureolă de cenuşă.

Întârziind subt vremi schimbate,
îmi taie drumul - care prieten?
Îmi taie pasul - ce vrăjmaş?
Ah, pasărea Foenix ca altădată
nu mai zboară peste oraş.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec anii

Trec anii prin toate cele
Şi cu bune şi cu rele
Câte unul sau în şir
Se duc anii în delir,
În zile calde sau reci
Pe cărări sau pe poteci,
Ani rebeli şi ani integrii
Ani albi şi anii negrii
Se duc anii cu antren
După acelaşi refren,
Trec prin ziduri de cetate
Indiferent de etate
Prin noianul infinit
Trec anii la nesfârşit
Şi la soare şi la umbră
Trec cu o alură sumbră,
Hotărâţi fără tăgadă
Se duc anii în cascadă,
Trec anii într-o clipită
Nu iau şpagă iau mită,
Trec ani din zare-n zare
Peste munte, peste mare
Lasă semne de întrebare.

poezie de David Boia (31 ianuarie 2014)
Adăugat de anca petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraş vechi

Noapte. Urnirea orelor
se-mplineşte fără îndemn.
Taci - arătătoare se-opresc
suspinând pe ultimul semn.

Subt porţi fiinţele somnului
intră - câni roşii şi griji.
Pe uliţi - subţire şi-naltă
ploaia umblă pe cataligi.

Vânt vechi şi lung între ziduri
mai scutură luturi şi fier.
Mari semeni de altădată
O clipă s-arată şi pier.

Turn negru stă în picioare
şi-şi numără anii învins.
Taci, că sfântul de piatră
aureola în noapte şi-a stins.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haiducul

Intră în codru, în patria verde.
Mai stă o clipă cu mâna în barbă.
Gândeşte aiurea, la aur, la sânge,
şi-şi face inele de iarbă.

Va trebui să taie de-acum
potecile toate de-a curmezişul.
S-a pierde în munte, s-a pierde,
uitându-şi de mumă şi moarte.

S-a duce tot mai adânc până unde
se-nchid toamna şerpii subt stâncă.
Va să desferece duhul pădurii
şi şipote negre cari cântă.

N-o să-1 mai vadă nimeni cu anii.
Numai de sus pretutindeni
1-a dovedi cu ţipăt uliul
şi buha cu scurte jelanii.

poezie celebră de Lucian Blaga din La cumpăna apelor (1931)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În munţi

Lângă schit miezul nopţii găseşte
făpturi adormite-n picioare. Duhul muşchiului umed
umblă prin văgăuni.
Din răsărit vin fluturi cât buhele
să-şi caute în focuri cenuşa.
La rădăcinile brazilor, lângă blestemul cucutelor
ciobanul pune pământ
peste mieii ucişi de puterile codrului.
Peste muche trecând
fetele stânilor - îşi freacă de lună umerii goi,
aventura lor se pătrunde suprafirească
de pulberea luminos stârnită din disc ca un roi.
Cai galbeni şi-adună sarea vieţii din ierburi.
Mocnind subt copaci Dumnezeu se face
mai mic să aibă loc ciupercile roşii
să crească subt spatele lui.
În sângele oilor noaptea pădurii e vis lung şi greu.
Pe patru vânturi adânci pătrunde somnul în fagi bătrâni.
Subt scut de stânci, undeva
un bălaur cu ochii întorşi spre steaua polară
visează lapte albastru furat din stâni.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecce tempus

Numai în arbori inelele anilor
mereu se lărgesc.
În trupul meu timpul sporeşte subţire
de la o zi mai firav - la alta, subt crugul ceresc.

Tinere sînt încă, tinere toate popoarele -
eu, fiul lor, cît de bătrîn!
Munţii mai cresc, cu umbrele lor, din adîncuri.
Nici frunte, nici inimă n-am să-i îgîn.

Fosforul şi apa, cărbunele, galbenul sulf
de subt scoarţă în lamură dau.
Stihiile, ele mai cred în obşteasca poruncă.
Eu trepte în sus - nu reiau.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt...

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi şifonate.
Poate vor ieşi din chenar, dar cu siguranţă îmi vor umple gândurile.
Mari şi năstruşnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu ştiu unde se duc când toate rămân departe, aşa cum sunt, până ziua întâlneşte moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Şi totuşi, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ioan se sfâşie în pustie

Unde eşti, Elohim?
Lumea din mânile tale-a zburat
ca porumbul lui Noe.
Tu poate şi astăzi o mai aştepţi.
Unde eşti, Elohim?
Umblăm turburaţi şi fără de voie,
printre stihiile nopţii te iscodim,
sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie
şi-ntrebăm de tine - Elohim!
Vântul fără de somn îl oprim
şi te-ncercăm cu nările,
Elohim!
Animale străine prin spaţii oprim
şi le-ntrebăm de tine, Elohim!
Până în cele din urmă margini privim,
noi sfinţii, noi apele,
noi tâlharii, noi pietrele,
drumul întoarcerii nu-1 mai ştim,
Elohim, Elohim!

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haiducul

Intră în codru, în patria verde.
Mai stă o clipă cu mâna în barbă.
Gândeşte aiurea, la aur, la sânge,
şi-şi face inele de iarbă.

Va trebui să taie de-acum
potecile toate de-a curmezişul.
S-a pierde în munte, s-a pierde,
uitându-şi de mumă şi moarte.

S-a duce tot mai adânc până unde
se-nchid toamna şerpii subt stâncă.
Va să desferece duhul pădurii
şi şipote negre cari cântă.

N-o să-l mai vadă nimeni cu anii.
Numai de sus pretutindeni
L-a dovedi cu ţipăt uliul
şi buha cu scurte jelanii.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Munte vrăjit

Intru în munte. O poartă de piatră
încet s-a-nchis. Gând, vis şi punte mă saltă.
Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!
Din ferigă vulpea de aur mă latră.

Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii,
vrăjite, cu ochii întorşi se strecoară.
Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară
albinele morţii, şi anii. Şi anii.

poezie celebră de Lucian Blaga din La cumpăna apelor (1930)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebări către o stea

Stea care subt carul cel mare abia licăreşti
nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti?

Eşti steaua lui Verde-mpărat – duhul nemântuit?
Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit?

Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare?
Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?

Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
veghezi mistuită subt vinete bolte?

De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţară

Pe dealuri se-naltă solare
podgorii albastre şi sonde.
Râuri spre alte seminţii
duc slava bucatelor blonde.

Ţara şi-a-mpins hotarele
toate până în cer.
Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas -
peste câmp şi oier.

Fluturând în vesminte
de culoarea sofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vântul şi-n râsetul anului.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere de toate zilele

O înviere e pretutindeni, pe drum
şi-n lumina deşteaptă.
Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat
ca fântânile din imperiul lutului.
Trecătorule, oricine-ai fi,
ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.
Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă,
nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele.
Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii?
Rugăciunea de-atâtea ori începută
mi se sfârşeşte şi zic:
Tată, te iert că-n adânc
m-ai semănat între brazdele lumii.

Ziua vine ca o dreptate făcută pământului.
Flori peste fire de mari
îmi luminează din larg -
aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea sfântă

Întruchipată în aur de sculptarul C. Brâncuşi

În vântul de nimeni stârnit
hieratic Orionul te binecuvântă,
lăcrimându-şi deasupra ta
geometria înaltă şi sfântă.

Ai trăit cândva în funduri de mare
şi focul solar 1-ai ocolit pe de-aproape.
În păduri plutitoare-ai strigat
prelung deasupra întâielor ape.

Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?
Făptură ţi-am zice, potir fără toarte,
cântec de aur rotind
peste spaima noastră de enigme moarte.

Dăinuind în tenebre ca în poveşti
cu fluier părelnic de vânt
cânţi celor ce somnul şi-l beau
din macii negri de subt pământ.

Fosfor cojit de pe vechi oseminte
ne pare lumina din ochii tăi verzi.
Ascultând revelaţii fără cuvinte
subt iarba cerului zborul ţi-1 pierzi.

Din văzduhul boltitelor tale amiezi
ghiceşti în adâncuri toate misterele.
Înalţă-te fără sfârşit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În marea trecere

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum -
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec anii peste vreme...

Trec anii peste vreme şi vremea peste ani –
nici gândul nu mai poate din urmă să-i ajungă,
la poarta neuitării doar lava din vulcani
cu amintiri aprinse încearcă să mai plângă.

Nici timpul nu mai vine în ritmul său banal,
secunde dilatate duc ziua mai departe,
trecând-o peste noapte pe coama unui val
din marea zbuciumată a vorbelor deşarte.

Se clatină lumina din falnicul văzduh
de-atâta grea prostie de-a valma aruncată
prin poezii orfane şi fără pic de duh
ce şi-au găsit cuvântul în coada de lopată.

Mă-ascund fără zăbavă în golfu-adiacent
să regăsesc uitarea sub umbrele opace
aduse peste noapte de vântul ascendent
din margini de iubire, venită să mă-mpace.

Îndată şi tăcerea se-aşterne, ca un scut,
o linişte cerească pe gânduri se întinde,
vin amintiri senine pe aripi de sărut
iar dorul tău, iubito, în braţe mă cuprinde.

poezie de Corneliu Neagu din Ecouri Existenţiale
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rune

În chip de rune, de veacuri uitate,
poart-o semnătură făpturile toate.
Slăvitele păsări subt aripi o poartă
'n liturgice zboruri prelungi ca viaţa.
În slujba luminii, urnă fără de toartă,
luna şi-o ţine ascunsă pe faţa
vrăjită să nu se întoarcă.

Stane de piatră, jivine, cucută
poart-o semnătură cu cheie pierdută.
Pecete tăinuită de două ori -
fată de foc, arătare, care pe ţărm
ridici acum braţele peste mare,
o porţi subsuori.

Rune, pretutindeni rune,
cine vă-nseamnă, cine vă pune?
Făpturile toate, ştiute şi neştiute,
poart-o semnătură - cine s-o-nfrunte?
Crinii muntelui - subtlunari -
şi-o duc neajunsă pe creştet.
Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte.

poezie celebră de Lucian Blaga din La cumpăna apelor (1932)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mână cu marele orb

Îl duc de mână prin păduri.
Prin ţară lăsăm în urma noastră ghicitori.
Din când în când ne odihnim în drum.
Din vânăta şi mocirloasa iarbă
melci jilavi i se urcă-n barbă.

Zic: Tată, mersul sorilor a bun.
El tace - pentru că-i e frică de cuvinte.
El tace - fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă.

Subt bolta aspră de stejar
ţânţari îi fac o aureolă peste cap.
Şi iar plecăm.
De ce a tresărit?
Tată orb, fii liniştit, în jur nu e nimic.
Doar sus o stea
de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte.

Subt frunze nalte mergem mai departe, tot mai departe.
Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
şi blânde mâncă ţărna
unde am călcat şi unde-am stat.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domniţele

Domniţa din basmul acelei cetăţi
într-o zi m-a-ntrebat:
"Tu ştii - ah, tu nu ştii - cine-a fost Uta?"
Amurg, mult mai vechi decât zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri şi-n preajma bisericii negre.
Tu ştii - ah, tu nu ştii! Cum nu aş şti pe trecuta
domniţă, cealaltă, din slava evului mediu?
Tovarăşa umbrelor astăzi, vie cândva!
Printre armuri, prin surele ganguri
mândră şi albă trăia,
lângă scutul seniorului, Uta.
Caldă şi castă, sub arătările inului,
minunea fiinţei se apăra.
Dar zâmbetul ei otrăvea toate văile Rinului.
Numai când spicul lega
ea-n anotimp din cetate ieşea.
Grea suferinţă era frumseţea ei pentru o ţară întreagă,
pentru ţara burgundă,
unde şi astăzi ea stă, chip de piatră
sub bolta rotundă.
Scris i-a fost, scris,
ţintă să fie, de vis.

Şi mâna Domniţei luat-am şi-am zis:
Acesta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ţi porţi şi tu prin tot locul
sângele, râsul,
norocul şi focul.
Prin ierburi când treci
incendii în rouă
stârneşti, ah, tu nu ştii - la fel amândouă.
Dar poate că nu se cuvine
gândului-cântec să-i prea urmez
pe toate cărările,
şi nici să aşez
în cumpănă toate luminile
şi toate asemănările.

Domniţă, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?
Morminte-n cari timpul şi-a-nchis suferinţele
în faţa acelor frumseţi ce calea-i aţin
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolţile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu ştii, să vorbim mai puţin
şi mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

poezie celebră de Lucian Blaga din Nebănuitele trepte (1943)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!