Ce e, oare, poezia?

Ce e, oare, poezia? Este una dintre arte
Ce se naşte ca o taină făcându-ţi din sine-şi parte.
Câte tâlcuri duce-n cuget, pline de înţelepciune
Nu poţi să le afli singur, nici o-ntreagă naţiune.

În atâta vălmăşeală de idei şi gânduri stranii
Când te urcă şi coboară ca-ntr-un iureş numai banii,
Ca sihaştru-n meditaţii, aciuat pe-o buturugă
Stă poetul prins ca-n vrajă, ticluind vers ca o rugă.

Cât de viu, dar nu trăieşte, doar scriind ce pune-n carte...
De nimic nu se-ndulceşte din ce-ar vrea, până la moarte
Şi de rabdă, mult visează şi în zi, dar şi în noapte
Ţinând soarele şi luna, ceru-ntreg de stele-n spate.

Gârbovit de-atâtea ofuri, zugrăvit a întristare,
Se-ncâlceşte printre doruri prea departe călătoare
Şi gândeşte şi socoate cum se află alinare
Pe pământ, în astă viaţă, pân' la ultima suflare

Şi curg versuri răsucite şi mai iuţi şi mai domoale,
Nici furtuni, nici vreun cutremur nu le pot şedea în cale
Şi când pana-ngălbenită ce să scrie nu mai are
Iar îl macin-o durere ce împunge şi mai tare.

Nu-i răgaz de aşteptare când alt fir cărunt mijeşte
Şi se-nalţă-n contemplare strălucind dumnezeieşte,
Căci iubind atâta viaţa şi-ai ei muguri de iubire
Roagă cerul să-i dezlege versul ce îi e psaltire.

Ce e, oare, poezia, ce-i poetul şi-a lui viaţă?
Un pachet de nostalgie cu visări de minte creaţă...
Să îi daţi, vă rog, iertare, măcar cât un bob de linte
Că-şi dă tot ce-n suflet are în vers de luare-aminte!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (9 ianuarie 2016)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai poetul...

Lumină în cuvânt
Şi Nebunie-n gând,
Speranţe duse-n vânt,
Iubiri în vers plângând,
Scrie poetul.

Cu-o lacrimă de stea,
Ce-i frânge inima,
Când pierde Dragostea,
Vărsându-şi patima
Scrie poetul.

Când inima-i prea grea
Si-i ninge cu suspin,
Văzând lumea cea rea,
Bând cupe cu venin,
Scrie poetul.

Pe fila unui nor
Şi-n flori de curcubeu
Cuvinte de amor,
Regrete şi mult dor
Scrie poetul.

Când este judecat,
Şi toţi îl cred nebun,
Se-ascunde de păcat
Şi scrie pe-un taifun,
Numai poetul...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul - lui Mihai Eminescu

Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Şi viaţa lui e dincolo de moarte.

Poetul e un dar nepreţuit
Sub formă de scriptură şi de carte
Şi, precum zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,

Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Şi sufletu-i e foc necontenit,

Când geniul lui de oameni îl desparte,
Când prea puţin din ce le-a dăruit
Împărtăşesc în vieţile deşarte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul - lui Mihai Eminescu

Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Şi viaţa lui e dincolo de moarte.

Poetul e un dar nepreţuit
Sub formă de scriptură şi de carte
Şi, cum sunt zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,

Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Şi sufletu-i e foc necontenit,

Când geniul lui de oameni îl desparte,
Căci prea puţin din ce le-a dăruit
Împărtăşesc în vieţile deşarte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşertul poeziei

Când trupul ce-i aşteaptă versul
De Poezie îl desparte,
Pentru Poet, tot universul
Este pustiu de încă-o carte.

Nimic nu îi alungă chinul,
Când de iubire n-are parte,
Niciun prieten şi nici vinul
N-alungă spaima lui de moarte.

Căci moarte e-n acea idee,
De-a nu trăi întru vecie,
Cu Poezia în Femeie
Şi cu Femeia-n Poezie.

Astfel, pustiu de încă-o carte,
Fără Lumină-i universul,
Când doar o filă îl desparte
De trupul ce-i aşteaptă versul...

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărut de vers

Nu te cunosc, nu mă cunoşti,
Dar când citeşti, pari a o face,
Nu poţi ascunde după măşti
Ceva ce-n suflet nu îţi tace

Nu înţeleg, nu înţelegi,
De ce cuvântul te atrage
E un mister ce nu-l dezlegi
Ce din cotidian te trage

Fiori resimţi fără regret
Bătăi de inimă-ţi dansează
Valsând în gânduri de poet
Care iubeşte şi visează

Cumva te pierzi în lumea lui
Ce-ţi pare bună, împăcată,
Şi deşi taci, ai vrea să-i spui,
Că nu mai vrei să pleci vreodată

El îţi zâmbeşte stingherit
Sărut de vers îţi dă pe frunte
Îţi aminteşte c-ai iubit
Şi că iubirile sunt sfinte

În clipa aceea realizezi
Că dragostea din nou revine
Că tu poţi încă să visezi
La tot ce vrei, la tot ce-i bine,

Poetul iar zâmbeşte vag
Apoi încet ochii apleacă
Căci tot ce-i este lui mai drag
Prin versul său vine şi pleacă

El nu rămâne cu nimic
Mai mult decât o mulţumire
C-a vindecat poate un pic
Şi că ţi-a oferit iubire

poezie de Adi Conţu (11 iunie 2017)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A

Ceva s-a întâmplat, hemoragie, cutremur,
chestie malignă, cine n-are?
Aveţi şi altă întrebare, domnul Diavol?
Noi nu suntem de piatră, nici lemn tare,
venim de undeva, plecăm oriunde,
nu-i nimeni să întrebe, nu răspunde,
lăsaţi să sune telefonul, taie capul.
Pe când un om în miezul vieţii lui,
dădu în mintea viviţelului,
pădure-ntunecată părea viaţa,
când nu aveai un scop, numai o raţă,
amar vorbeai pe-ascuns, o spun pe faţă,
frica pe nesimţite m-a pătruns,
că nu e poezia în pericol,
ci globul nostru, vechi vehicol.
Prea ne încrâncenăm uitând iubirea,
fără iubire nicio convertire
nu-ţi va salva nemernica făptură,
poţi aduna zeci de milioane-n bătătură,
în versul meu reînvie Beatrice,
decât poetul cine-i mai ferice?
Nici boala şi nici moartea nu-l doboară,
renaşte zilnic, scrie prima oară,
printre cuvinte, ca printre pocale,
un farmec nou aduc buzele tale.
*****************************
Mi s-a plâns o pitulice
că nu are niciun Nietzsche,
niciun Kafka, Kierkegaard,
ia, acolo, adorator.
Viaţa trece, norii zboară,
visele se fac o sfoară,
poţi să urci la Dumnezeu,
dar El nu dă din al Său.
Eu i-am spus, privind-o fix,
nici prea blând şi nici prea linx,
ai iubit, ai fost cândva
înrobită, draga mea?
Dacă vrei doar libertate,
te găseşti foarte departe.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să pui cuvinte-n vers...

Să pui cuvinte-n vers şi versu-n poezie
E-n primul rând un har; ş-apoi, o datorie.
Respectă-ţi însă harul, că l-ai primit cu rost,
Înşiră doar esenţa, nu scrie mult şi prost!

Apleacă-te, poete, asupra de cuvânt,
Ascultă-l cu răbdare, respectă-l că e sfânt.
Nu aşeza alături şi ură, şi dreptate,
Niciunul nu mai are aceeaşi greutate.

Cuvantu-acesta simplu îşi are rostul lui,
Nu stă supus orbeşte, oriunde şi oricui.
El poate fi pământul pe care să păşeşti
Sau poate fi durerea ce vrei să-mpărtăşeşti.

De-ar fi trăit acum, când am păşit şi-n cer,
Cam câte Iliade ne-ar mai fi scris Homer?
Ori bunul Eminescu de mai trăia o vreme,
Aveam istorii scrise în stihuri şi poeme.

Azi mulţi ne vrem poeţi cu har şi fără har,
Ne punem timpu'-n vers, dar versu' e-n zadar.
Nimic nu se mai leagă, puţin are-nţeles,
Şi carte după carte... o facem mult prea des.

Atâtea versuri curg, sau şiruri de cuvinte
Şi nu găseşti prin ele un strop de-nvăţăminte.
Sau cum spunea poetul: prea multe-s cu tipic,
Nu sună nici din coadă... şi nici nu spun nimic!

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem nedesluşit

Încerc să nu-mi pese
Când lumea-mi spune
Că nu înţelege poemul meu.

Încerc să-i ignor
Când mă critică şi-mi spun
Că versul nu-I de mine.
Cu greu mă abţin să nu zbier
Şi să nu plâng.

Dar ei nu ştiu că versul e viaţa mea;
Şi nici nu vor şti, nu le vor păsa...

Aud adesea: "Tu poţi mai mult!".
Ce vor să zică?
Şi renunţ, mult prea istovită, să le explic
Că versul nu-I al meu,
Şi nici al minţii mele.

Dar ce-aş putea să spun?
"Critică-mi creatorul!"
Sau "Critică-mi sufletul!"?

Ei nu-nţeleg,
Lor nu le pasă.
Şi ce păcat...
Căci sunt mult prea orbi
Şi mult prea surzi
Să înţeleagă poezia mea frumoasă.

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţie

Cadenţa odică nu-i pe măsura mea
Nici elegii sublime nu voi scrie.
În vers nimic nu poate fi aşa
Cum trebuie să fie.

De-aţi şti din ce gunoaie poezia
Se naşte fără teamă, sfidătoare
Cum creşte pe sub garduri păpădia,
Cum brusturul răsare.

Mâine, strigăt, miros de pucioasă,
O taină - mucegaiul din fereastră...
Şi poezia gingaş se revarsă -
Spre bucuria mea şi-a voastră.

poezie clasică de Anna Ahmatova, traducere de Valeria Grosu
Adăugat de Cornubia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul şi poezia

De vrei să scrii poezie
Îmbracă norii în soare
Şi cu cânt de ciocarlie
Dă speranţelor culoare

De-ţi doreşti un vals cu rima
Cuprinde în braţe dorul
Şi caută-n suflet clima
Dată doar de Creatorul.

Dar nu crede în himere
Poet al deşertăciunii,
Cu versul nu faci avere,
Însă urci pe bolta lunii.

Iar de vrei nemărginirea
Scrie doar ce simţi în suflet
Nu-ţi minţi închipuirea
Cu vorbele altui cuget.

Poezia e candoare
Bunătate şi iubire
Sau e geamătul ce doare
Pentru-a vieţii irosire.

Iar poetul este farul
Care arde-a nebunie
Scriind versu-n care harul
Se transformă-n poezie!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La catafalcul lui Adrian Păunescu

LA CATAFALCUL LUI ANDREI PĂUNESCU

Mai tristă-i Toamna cu pomii ruginii,
de când o veste din moarte răsună
despre Poet plecat dintre cei vii,
cu-naintaşii de-a fi împreună.

Nedeaptă-i soarta care curmă viaţă
cu suferinţe trupeşti şi sufleteşti,
scurtând destin şi spulberând speranţă
din cei ancoraţi în visuri omeneşti.

Regrete şi zbatere lăuntrică
pe file se scurg cu lacrimi din condei,
când sufletul la Ceruri se ridică
din maestrul şlefuitor de idei.

Adesea contestat de semenii săi
în bătălie scriitoricească,
Poetul călător pe drum către zei
e preţuit după moartea-i trupească.

Scrie versuri cu lacrimi de iubire
să fie moştenire sufletească.
Sacrificându-şi drept la fericire,
duce speranţe în Lumea Cerească.

Doar moartea îi scurtează suferinţă
poetului ce-i veşnic neînţeles,
când vine dumnezeiască sentinţă
să-i ducă misiunea în Univers.

Nedrept hulit îşi poartă-n vieţuire,
menire sacră cu har nepreţuit.
Posterităţii lăsând moştenire,
în lut coboară cu chip ne-nsufleţit.

Iertare să îi ceară-n rugăciune,
cei care i-au nesocotit valoare,
într-o făţarnică procesiune,
la catafalc i-aprind o lumânare.

Infirmitatea-n loc mă ţintuieşte,
numai în versuri să pot omagia
Poetul care la îngeri vorbeşte
despre boala neamului din ţara sa.

Durere şi profundă neputinţă
se revarsă din suflet îndurerat,
de Poetul răpus de suferinţă,
ce-n lume neprihănită a plecat.

Dar zestrea poetului nu dispare,
ci dăinuie pe rază-n poezie
să amintească lumii trecătoare
de cel ce i-a aprins prima făclie.

Când suflet urcă la divinitate,
din versuri străbate spirit combativ
către confraţii din posteritate,
ca să-i nemurească harul creativ.

*În memoria poetului Adrian Păunescu
5 noiembrie 2010

Maria FILIPOIU / UZPR

poezie de Maria Filipoiu din Antologie colectivă "Să nu-l uităm..." , Editura Inspirescu 2014 (5 noiembrie 2010)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec ploile...

Oh, trec ploile spre mâine, câte-o lacrimă ducând...
Doamne, câtă suferinţă să mai rabde-acest pământ?!
Biciul vântului pocneşte pe spinarea ponosită
Încovoiată de durere... Plângem, Maică Prea Iubită!

Râuri trec învolburate... Sânge-nfierbântat şi ură
Într-un iureş fără seamăn, grav şi fără de măsură...
Lutul strămoşesc musteşte parcă lavă omenească
Şi din ramuri curge sânge... Cine să ne mai iubească?!

Nu-i nici rugă nici iertare, nu-i nici viaţă, dar nici moarte...
Ne trăim în lanţuri viaţa, dar trăim în libertate!
Doamne, câtă suferinţă ne e dat să îndurăm?!
Când, pe căi transcendentale, către Tine ne-nălţăm?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia rămâne ultima speranţă (Motto. Poetul este ultima speranţă. Mircea Eliade)

Poezia este ultima speranţă.
Pentru acela care mai crede în eul său.
Şi nu a uitat,
Cine a fost marele Orfeu.

Căci cînd a ieşit din infern,
Trecând printre morminte.
El a scris primul vers,
Cu cele mai frumoase cuvinte.

Şi cu glas melodios,
La harpa lui de aur,
A făcut din poezie un cântec
Şi din muzică un tezaur.

Mii de ani de atunci au trecut,
Dar poezia rămâne ultima speranţă,
Pentru acel care iubeşte viaţa mult
Şi nu are inima de faianţă.

poezie de Vladimir Potlog (12 martie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ăncercat

Am încercat s-ating nemărginirea
Cu degetele, dar le-am răsfirat
Şi printre ele mi-a scăpat iubirea
Dar nu-i nimic, măcar am încercat.

Când ochii mi i-am ridicat spre cer
Şi-am încercat să văd prin infinit,
Nu am făcut decât să bâjbâi în eter,
Dar nu-i nimic, măcar am îndrăznit.

Apoi m-am desfăcut la piept
Şi inima bătând ţi-am dăruit
Iubind! Credeam că-i înţelept
Să mi-o-ngrijeşti..., măcar am năzuit.

Te-am imortalizat prin vers, în timp,
În inimă, în ceruri şi-n eternitate...,
N-ai auzit şi-am început să ţip,
Dar nu-i nimic! Le-am încercat pe toate.

Şi din adânca mea simţire
Adesea, când mă emoţionez,
Din ochi curg lacrimi de iubire,
Dar nu-i nimic! Eu nu mă ruşinez.

Am râs şi-am plâns şi am iubit
Profund, fierbinte şi curat,
Eu toate astea le-am trăit
Mereu. Măcar am încercat...

Din vise am creat realitate
Şi în realitate am visat!
Ştiu, nu le-am împlinit pe toate...,
Dar nu-i nimic! Măcar am încercat!

Am fost, cred eu, acea femeie
Pe care şi-o dorea orice bărbat,
Tu ţi-ai dorit o altă odisee,
Cu mine nici măcar n-ai încercat.

Din tot ce-ar fi putut să fie,
Din toate cele ce le-am dat,
Putea atâta frumuseţe ca să fie...,
Dar ce păcat! Tu nici n-ai încercat...

poezie de Florentina Mitrică (12 septembrie 2017), traducere de Florentina Mitrică
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

E seară, iubito!

E seară, iubito, e seară
Şi eu te adulmec în gând;
E seară şi nu-i prima oară
Când somnu-mi începe plângând.

Iubito, acum este noapte,
Curg valuri de vise, şuvoi;
Pe faţa ta albă, de lapte
Nimic nu citesc despre noi.

Deja este iar dimineaţă -
Stingher este soarele-n nori;
Eu când îţi mai gust din dulceaţă,
Căci mâinele-apune în zori?

Iubito, e ziua-n amiază
Şi timpul aleargă nebun;
Mai naşte deşertul vreo oază,
Un vers de iubire să-ţi spun?

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (22 aprilie 2015)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-aştept

Azi nu mai cat prin amintiri
Când străluceşte luna ;
Prin păr, nu eşti să îmi răsfiri
Cu dor ca-ntotdeauna.

Nu mă aşez la privegheat
Cum soarele răsare -
Cu bună pace şed în pat,
În piept nu mă mai doare.

Nu-mi mai trec nopţi neasfinţit
Când liniştea se lasă,
Mi-e focu-n vine domolit
Şi gânduri nu m-apasă.

Nu lăcrimez neînţeles,
Nu mai doinesc pe cale,
Nici ciocârlia de prin şes
Nu mai tânguie-a jale.

Eu nu te mai aştept să-mi vii
În susur de izvoare...
Răsar pe cer steluţe mii
Ce n-au să mă-nfioare.

Din toate, azi a mai picat
Din deznădejde una
Şi nu mă mustră vreun păcat,
Nu mă blestemă luna

Căci te-am iubit mai înadins
Cu fiece clipită
Ce nu m-a vrut în paradis
De dragoste-mplinită.

De voi sui din nou pe cer
Cu vise călătoare,
Iubirii stelelor ce pier
Nu-i voi mai da crezare.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (octombrie 2015)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necredinţă...

De unde atâtea stele-n frunte!?
Astăzi, nu mai există aşa ceva!
Nu mai există om care să vrea
Să mute muntele din loc, altundeva...
Şi nici nu cred că se mai poate!

Astăzi, e totul trist şi-ntunecat –
La fel ca sufletul din fiecare,
Iar dacă ţi se pare că mă-nşel...
Demonstrează-mi că eşti mai tare:
Nu băga-n seamă al meu păcat!

Poţi oare tu să-mi demonstrezi
Că m-a orbit pe deplin necredinţa,
Tocmai în cei ce-ar trebui să cred
Şi că singur îmi scriu sentinţa,
Când spun că: "toţi suntem perfizi"?!

Poţi oare tu să crezi fără să vezi –
Că natura umană nu este duşmană,
Acelor lucruri de care fugim,
Acelor lucruri care, azi, ne-ndeamnă,
Să nu trăim ca vitele-n cirezi?!

Înţelegi oare câte mii de ani,
Avem de când ne tot auto-pedepsim...
Inconştient?! Sau încă nu te-ai prins
Că suntem sortiţi să nu ne trezim,
Până nu vom fi măturaţi de ani?!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (10 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

La un semn

La un semn deschisa-i calea
Sa m-apropii iar de ea;
Lung e dealul, scurta valea,
Ca nu pentru mult ma vrea...

Oare sunt un kamikaze
Ori vreun soi de masochist,
Sa-mi aleg cu grija fraze
Pentru a fi iarasi trist?!

Ma-nteleg, imi dau crezare
Ca iubesc la infinit...
Daca ea iubire n-are
Sunt esecului sortit.

Eu mai sper si sper intruna
Ca mai vine vremea mea,
Dar in noapte numai luna
Mangaierea sa mi-o dea?!

Am in plan sa fac o cearta
Cu slaba inima mea,
Ca durere multa poarta
Si-o sa moara tinerea.

Imi voi bea cafeaua tare
Si de doruri m-oi spala ;
Nu mai ard fara de soare,
Ca e noapte ziua mea.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (30 noiembrie 2013)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!