Septembrie

Zăbovim până târziu, urmărind cum, domol, ne învăluie noaptea:
Nici un ceasornic nu numără clipele.
Unde sunt săruturi şi braţele îmbrăţişează
Timpul nu are relevanţă.

Miez de vară: frunzele atârnă mari şi nemişcate;
La margine de pleoapă, o stea –
Sub mătasea pielii, o mare –
Ele ne spun că aici nu există timp.

Stăm; frunzele nu cunosc vârsta verii.
Nici un ceasornic nu simte nevoia să ne convingă
Că nu avem decât ceea ce ne amintim:
Vârtejul unor minute în jurul tâmplelor.

Suntem asemeni unui rege şi a unei regine
Atunci când mulţimea nesăbuită preia controlul;
Interval în care copacii îşi leapădă, împăcaţi, coroanele
În lacuri.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele (Elegie de toamnă)

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul LXV

Când pietre nu, nici bronz, nici sol, nici mare,
Ci duhul morţii-n lume e stăpân,
Cum poate frumuseţea ca o floare
Să-nfrunte-atare uragan hapsân?
Cum să reziste-al verii iz ca mierea
Sub şocul unui aprig anotimp,
Când nemişcate stânci îşi simt căderea,
Şi porţi de fier se prăbuşesc sub timp?
O, gând cumplit! Unde s-ascundem clipa
De preţ, de timpul care-o face praf?
Ce mâini puternice-i vor frânge-aripa?
Frumseţea – cine-o va feri de jaf?
O, nimeni! Doar iubirea, prin minune,
Din negrele-mi cerneli nu va apune.
Şi-n adânc aruncă nesfârşite ploi.

poezie celebră de William Shakespeare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele plutesc!

Primăvara, copacii se înverzesc,
Crengile prind viaţă, înmuguresc.
Mai apoi mugurii crengilor înfloresc,
Frunzele sunt ascunse, zâmbesc!

Vara,
Copacii de la soare se încălzesc,
Poamele se dezvoltă mult şi cresc.
Crengile sunt acoperite şi umbresc,
Frunzele aşteaptă toamna, gândesc!

Toamna,
Cad frunzele şi se veştejesc,
Copacii rămân şi-n bătrânesc.
Crengile lor nu mai strălucesc,
Rămân şi ele goale, aşa e firesc!

Iarna,
Copacii cu o plapumă albă se învelesc,
Crengile sunt pline de nea, se îndoiesc.
Frunzele au dispărut, dar se mai găsesc,
Au zburat în toamnă, şi încă plutesc...!

poezie de Ovidiu Kerekes (1 noiembrie 2020)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde nu este respect, nu este dragoste. Unde nu există nici compasiune, nici bunăvoinţă, nici iertare, nu există dragoste. Şi, cum cei mai mulţi dintre noi sunt starea asta, nu avem dragoste. Nu suntem nici respectuoşi, nici miloşi, nici generoşi. Suntem posesivi, plini de sentimente şi emoţii care se pot transforma oricând în reversul lor, suntem gata să ucidem, să măcelărim, să ne focalizăm pe o oarecare intenţie prostească, ignorantă.

citat celebru din Krishnamurti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papilele universului

Papilele gustative ale universului
Şi-au definit rolul de nuntaşi ai pământului.
Lăute de stele s-au aliniat,
Timpul inima ne-a înjunghiat...
Goi, scurşi de cuvinte,
Doar naşterea ne-o mai aducem aminte.
Şi timpul în care,
Vânturi şi ploi,
Ne alergau prin ghiozdane.
Ne amintim de gutuile coapte
Şi de frunzele moarte –
Lumânări pe care noaptea le-a lăsat
Să ardă mocnit
Pe treptele timpului-schit.
Acum, E-uri şi vise se ngrăădesc
La poarta unui alt univers.
Am uitat de strugurii copţi,
De curcubeul pe care
Ploaia îl desena,
Cât noi alergam cu tălpile goale...
Penitenciarul tăcerii
Ne-a mecanizat sufletul,
Nu ne mai luminează cuvintele,
Nici arta, nici cântecul.
Era banilor e tot mai pregnantă...
Mâncăm mere de hârtie şi ciocolată...
Sărbătorile sunt mimate, din casă,
Nu mai chemăm să ne cânte
Colindătorii, în casă...
Am făcut altar propriei morţi,
Iar crucile atârnă mai grele,
Nu peste umeri,
Ci peste visele mele.
Salvaţi-mă dn strânsoarea tăcerii,
Până nu va fi prea târziu!
Cu voi vreau să fiu!
Vreau, cu mine să fiţi!
Să rătăcim în trecut,
Spre al bunilor mei început...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul nostru pământean este secundarul celuilalt timp din care ne-am născut, un timp fără ore şi fără minute; vii suntem în acest ceasornic uriaş numit univers numai noi, plăsmuiţi nu după chipul lui Adam şi Eva, ci după cel al omenirii. Şi neomenirea va măcina puţina iubire rămasă în om, îl va rostogoli spre prima treaptă de la care a plecat pe scara evoluţiei.

Petre Sălcudeanu în Apa care tace (1984)
Adăugat de tania
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă mohorâtă

E atât de mohorată toamna asta fără tine,
Încât şi verdele în frunze sângeriu se stinge,
Pe aripe de vânt plutesc acum destine,
Iar prin clepsidre triste, dorul se prelinge.

Măsor de-acuma timpul în frunzele căzute,
Şi-n gânduri ce gonesc necontenit spre tine,
Îţi spun adio, ceasornic cu ore şi minute,
Măsor de-acuma timpul cu frunze şi suspine.

Plouă cu amintiri pe poteci triste, rătăcite,
Peste singurătatea-mi desfrunzită şi adesea pală,
Îmi picură pe suflet cu frunze seci, zbârcite,
Ce cad rostogolindu-se pe-a timpului spirală.

poezie de Paul Aelenei din Gingăşii de Toamnă (2019)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.

citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori ţi-am spus că nu sunt destule cuvinte pe lume? Nu totul trebuie explicat, tradus, înţeles, asumat... uneori e doar o pală de vânt ce se înfoaie la margine de drum, fără să însemne altceva decât crâmpeie de viaţă pe lângă trecem, precum maşina spulberă frunzele pădurii ce-şi leapădă amintirile verii. Fiecare moment al vieţii e codat în vaietul timpului şi-n vâltoarea sentimentelor, întâlnirile fiind expresii ale sinelui în ceilalţi. Oglindiri fără de care sufletul n-ar şti să strălucească. Născuţi pentru a lumina alte suflete, aşa suntem.

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au înregistrat abateri ale unui număr de SS-işti. Nu sunt foarte mulţi, dar vor fi ai morţii – fără milă! Avem dreptul moral, am avut obligaţia faţă de poporul acesta, care voia să ne omoare, să-l omorâm. Dar nu avem dreptul să ne îmbogăţim nici măcar cu o blană, cu o marcă, cu o ţigaretă, cu un ceasornic sau altceva. Nu avem acest drept. Căci nu vrem ca la urmă, deoarece exterminăm bacilul, să ne îmbolnăvim de bacil şi să murim.

Heinrich Himmler în discurs (4 octombrie 1943)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şase peisaje semnificative

I

În China
Un bătrân stă
La umbra unui pin.
El vede florile de pintenul cocoşului,
Albastre şi albe,
Clătinându-se în vânt
La marginea penumbrei.
Barba lui se mişcă în vânt.
Pinul se mişcă în vânt.
Astfel curge apa
Prin buruieni.

II

Noaptea are aceeaşi culoare
Ca braţul unei femei:
Noaptea, femela,
Obscură,
Înmiresmată şi suplă,
Se ascunde în sine.
Un iezer sclipeşte
Ca o brăţară
Tremurând in timpul dansului.

III

Mă compar, măsurându-mă,
Cu un copac înalt.
Descoper că sunt mult mai înalt decât el,
Ajung până la soarele de pe cer
Cu privirea;
Ajung până la ţărmul mării
Cu auzul.
Oricum, îmi displace
Felul în care furnicile se strecoară
Înăuntrul şi în afara umbrei mele.

IV

Când visul meu era lângă lună
Faldurile veşmintelor lui albe
S-au umplut cu lumină galbenă.
Tălpile picioarelor
I-au devenit roşii.
Firele de păr
I s-au încărcat de cristale albastre –
De la stelele
Din apropiere.

V

Nu cuţitele lampadarelor
Nici dălţile străzilor lungi,
Nici ciocanele cupolelor
Şi nici turnurile înalte
Pot încrusta
Ceea ce doar o stea poate să încrusteze,
Sclipind printre frunzele viţei de vie.

VI

Raţionaliştii, purtând pălării pătrate,
Gândesc, în camere pătrate,
Privind în tavan.
Se închid ei înşişi
În triunghiuri dreptunghice.
Dacă s-ar fi închis în romburi,
Conuri, linii ondulate, elipse –
Ca, de exemplu, elipsa unei semilune,
Raţionaliştii ar fi purtat sombrero.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când timpul nu se scurge, nici nu trece: motiv pentru care piramidele faraonilor, simboluri ale veşniciei, se află în deşert. Pe bună dreptate, limba stabileşte o relaţie între ceasornic şi starea vremii. Aceste două noţiuni se află într-o strânsă legătură. Căutăm să ne adăpostim când e timp urât ca să uităm de fapt cât e ceasul şi cât de aproape suntem de moarte. Umorile Pământului mă trezesc: trebuie să muncesc să să iubesc. Nu va mai fi o a doua oară.

Martin Page în Despre ploaie
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi...?

Noi...? nu suntem de azi
Dar nici de ieri...
Am strâns la piept
Atâtea primăveri...
Şi atâtea dureri...
Aici...
Alături de tine
Am păstrat totul.
De-acum
Vă spun... veniţi
Cu dragostea voastră curată,
Iar atunci
Când pe tălpi
Veţi culege frunzele dragostei
Vom merge braţ la braţ
Împreună cu trecutul...

poezie de Lucian Drând Luce din O petală de iubire
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-mi oferi în schimbul unui suflet?

dragostea e o groapă de gunoi,
în fiecare zi găseşti lucruri sau, mă rog, persoane
care pur şi simplu trăiesc într-o continuă armonie
acolo în groapa de gunoi,
unde e cald,
mai cald decât în braţele unei societăţi profitoare,
mai cald decât în braţele celui care pretinde că te iubeşte
si ei o duc bine
acolo în gunoi,
unde e destul de cald
pentru ei.

nu există o bază eternă,
nici măcar viaţa nu se încadrează la capitolul ăsta.

femeile se satură atunci când găsesc ceva mai bun
şi bărbaţii beau tot din cauza asta,
nu avem nicio şansă,
suntem prizonierii aceleiaşi închisori.

şi nimeni nu-şi găseşte liniştea,
dar o ţin într-o căutare absurdă.

turnându-se în gropi,
afară din gropi
şi ieşind mai murdari ca niciodată.

dragostea acoperă suferinţa
şi dragostea caută
ceva mai mult
decât dragoste.

scrumierele pline,
paharele pline,
barurile pline,
mormintele pline,
nimic fără sens
plin.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar iubire!

Dacă nu există început;
Nu există sfârşit;
Nu există timp;
Poate nici spaţiu;
Noi existăm de când....
De când avem conştiinţa de..
Sine; de Noi?
Dacă suntem doar transformare;
Perpetuare; rostogolire!
Atunci suntem nemurire!
Suntem întru tot;
Un infinit!
Un Dumnezeu!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima frunză

E vânt şi e frig şi e toamnă târziu
Când ultima frunză pluteşte doinit,
În clipe de zbor, spre un pat ruginiu
Al celor de ieri, cu destin împlinit.

Nu simte tristeţe, nu simte nimic,
Nici suflet nu are, dar, parcă, ceva,
Un rest de putere, un suflet mai mic,
E încă în ea şi-o îndeamnă să stea

Deasupra de patul de frunze surori,
S-aştepte un timp, să amâne cumva
Plecarea-n uitarea ce-i dă, azi, fiori
Şi, poate, să afle ce este cu ea,

De ce să aştepte sau ce ar putea
Să facă, în starea în care-a ajuns,
Să fie-mpăcată, să poată pleca...
La toate acestea ar vrea un răspuns.

Doar vântu-nţelege şi-o suflă uşor
Spre una din crengile unui copac
Crezând că îi face un mare favor
Lipind-o de stropii de apă ce zac

În frig ce le-ngheaţă destinul de-a fi
Din nou, picături de izvor sau de nor.
Se bucură frunza: mai are o zi
În care s-aştepte. Dar frunzele... mor.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rolul jucat de timp la începutul universului eu cred că este cheia finală spre a elimina nevoia de un Mare Arhitect (Dumnezeu), şi pentru a dezvălui modul în care universul s-a auto-creat... Timpul în sine trebuie să ajungă la o oprire [la singularitate]. Nu se poate ajunge la un timp înainte de Big Bang, pentru că nu a existat timp înainte de Big Bang. Am găsit în sfârşit ceva ce nu are o cauză, deoarece nu a existat timp în care să existe o cauză. Pentru mine acest lucru înseamnă că nu există nici o posibilitate de a avea un creator, deoarece nu este timp în care să fi existat un creator. Din moment ce timpul a început în momentul Big Bang-ului, a fost un eveniment care nu ar fi putut fi provocat sau creat de cineva sau ceva... Aşa că atunci când oamenii mă întreabă dacă un Dumnezeu a creat universul, eu le spun că întrebarea în sine nu are sens. Timpul nu a existat înainte de Big Bang, aşa că nu este timp în care Dumnezeu să poată să facă universul. Este ca şi cum ai cere indicaţii pentru a ajunge la marginea Pământului. Pământul este o sferă. Nu are o margine, aşa că a o căuta este un exerciţiu inutil.

citat clasic din Stephen Hawking
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost, iubito, cerşetor şi rege

Am fost, iubito, cerşetor şi rege,
În patul tău, cel mai frumos regat,
Cerşind iubirea, am făcut-o lege
Şi-am fost la fericire condamnat.

Am fost stăpân pe trupul tău o noapte,
Supusul tău până în zori de zi,
Am construit în dragoste palate
Şi-am înălţat în vis împărăţii.

Ajuns, acum, la margine de lume,
Nici rege nu mai sunt, nici cerşetor,
Când văd că timpul dragostea-mi răpune
Şi că singurătăţile nu mor.

De-aceea în sonet vreau să rămână
Iubirea amândurora stăpână!

sonet de Nicolae Silade din Iubirea nu bate la uşă (octombrie 2008)
Adăugat de Nicolae SILADE
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna iubirii...

Se aud frunzele foşnind în cădere
Pe cărarea de munte noi mergem în tăcere.
Vântul ne leagănă şoptindu-ne cuvinte,
Iar luna apare ca o stea fierbinte.
Stăm liniştiţi pe o bancă de lemn,
Eu mâna îţi strâng cu dragoste solemn.
E rece în noapte şi ar fi bine un foc
Ş-apoi vrem ca totul să se oprească în loc.
Îmbrăţişarea noastră şi nor după nor,
Atunci pentru noi cuvintele mor,
Că eu de mult timp nu mai pot de dor.
Braţele noastre stau strâns şi în legănat,
Iar sus ramuri de frunze s-au scuturat.
Pleacă de sus norii prin frunze de salcâm,
Şi noi parcă suntem pe un alt tărâm.
Ş-aveam atunci nevoie de a ta privire,
Să-mi licărească blând a ta amintire.

poezie de Eugenia Calancea (18 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!