scândurica

Cu tâmplele încuiate am plecat
în grădina unde cresc
oglinzi – răsucite vara asta, de la arşiţă

braţele-mi sunt corzi de leagăn
pe scândurică
un copil bătrân şi posac, lent mişcă înainte
înapoi
o frunză, nici nu ştiu de unde, îi cade
în palmă – se uită, îşi ghiceşte trecutul: dacă
ar fi lua-o la dreapta atunci… de demult, Ehei!

Un fluture nechemat
îi provoacă visul şi visul contraatacă –
verifică dacă-i viu să-i viu precum lumina
desface sânul unei flori anume – anume pentru că
niciunde nu există floare oarecare – ascunsă-n carnea
sticlei din oglinzi aici crescută cheia ploii
şi-a tâmplelor spre mine
deschide –
se află acum cine împinge leagănul… înapoi
înainte

mă-ntorc, da, las perspective, da, las scândurica…
goală.

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trautman: John, unde te duci?
Rambo: Nu ştiu.
Trautman: O să iei a doua Medalie de Onoare pentru asta. (Rambo se uită la prizonierii de război salvaţi.)
Rambo: Ar trebui să le-o dai lor. O merită mai mult ca mine.
Trautman: Locul tău nu e aici, de ce nu vii înapoi cu mine?
Rambo: Înapoi la ce? Prietenii mei au murit aici. Lasă-mă să mor aici.
Trautman: Războiul, tot ce s-a întâmplat aici poate că a fost greşit, dar la naiba, nu îţi urî ţara pentru asta.
Rambo: Să o urăsc? Aş muri pentru ea!
Trautman: Atunci, ce vrei?
Rambo: Vreau, ce vor ei şi oricine altcineva care a venit aici şi şi-a dat tot ce avea. Ca ţara noastră să ne iubească atât o iubim noi pe ea. Asta vreau.

replici din filmul artistic Rambo II, după Kevin Jarre
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există o mare diferenţă între direcţiile înainte şi înapoi ale timpului, în viaţa de zi cu zi. Imaginaţi-vă o cană cu apă care cade de pe masă, se izbeşte de podea şi se sparge. Urmărind filmul acestei întâmplări, îţi poţi da seama cu uşurinţă dacă este derulat înainte sau înapoi. Când e derulat înapoi, vezi cioburile de pe podea cum se adună brusc laolaltă, alcătuiesc cana, iar aceasta sare pe masă, unde e plină cu apă. Îţi dai seama că filmul e derulat înapoi, pentru că un asemenea comportament nu se întâlneşte niciodată în viaţa reală. Dacă s-ar întâlni, sticlarii ar da faliment.

Stephen Hawking în Teoria universală
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul vis

Era în alb şi negru visul meu
Şi căutam, adânc în el, culoarea...
De ce? - nu ştiu, dar căutam mereu
Şi derulam, din când în când, visarea.

Mergând spre înapoi, dădeam de ea
Şi o luam cu mine, mai aproape,
Dar dispărea. Cred că era ceva
Cu visul ce mi se zbătea sub pleoape.

Ce să fi fost? O căutam, din nou,
Spre înainte, poate voi găsi-o...
Şi o găseam ascunsă-ntr-un ecou
A ce a fost. Iar, în prezent... adio!

Am derulat o noapte. Ce mai vis!
Alb-negru? Cine mi l-o fi trimis?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te uita nici înainte, unde există îndoială şi nici înapoi, unde este regret! Uită-te înăuntrul tău şi întreabă-te, nu dacă este ceva din jur ce-ţi doreşti, ci dacă nu cumva e ceva înăuntru, ce încă nu ai descoperit!

citat din Quentin Crisp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărută-mi visul

Mă străbate clipa
dintr-un gând
în altul
liniştea mă-ndemnă
către veşnicii
îmi cresc aripi
astăzi
să brăzdez înaltul
maine
de mă cauti
nu mă vei găsi

Cerul
se despică
aducând furtuna
plopii îşi agată
crengile de vânt
îmi cresc aripi
astăzi
pentru totdeauna
să mă-ntorc spre stele
renăscând pământ

Va ploua o vară
doar să stingă focul
florile vor naşte floare
după floare
imi cresc aripi
astăzi
hai
iubeşte-mi jocul
si sărută-mi visul –
gata de plecare

Noapte
după noapte
va fi lună plină
vor urla în mine
şi în tine
câini
îmi cresc aripi...
dacă
cerul se înclină
voi pleca
spre ziuă -
prinde-mă de mâini

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori de măr

Flori de măr într-o grădină
Răsărite-s din tulpină,
Pe crenguţe înnegrite,
Ca şi noţile cernite.

Albă-roz, fragedă floare
Cu cine te-aseamăn oare?
Şi-mi duc gândul înapoi,
Cu paşi mici printre trifoi.

Floare roză, tu mă duci
Cu gândul la mere dulci,
Le lua tata cu o scară,
Le punea mama-n cămară.

Tata nu-i, nici mama nu-i
Floare eşti a nimănui,
Înflorită-n primăvară
În grădina de la ţară?

Singură îti porţi de grijă.
Îngheţul nu te atinge.
Eu în visul meu te am
Alinare şi balsam...

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul Luminii

A revenit din nou Lumina,
Poate acum, poate demult,
Ne luminează iarăşi vina,
O ia cu ea... o simt, ascult

Pe chip de oameni iese soare,
Cresc zâmbetele înapoi,
Este mai pace, nu mai doare,
Simţim ceva mai cald în noi

Vorbeşte sufletul în şoaptă,
Să ne oprim, să ascultăm,
De sus din cer ceva ne poartă
Spre infinit, unde visăm

Întinde mâna şi atinge,
Îl simţi? Chiar dacă nu Îl vezi...
Curg lacrimi iar, pentru noi plânge,
Plânge albastrul, sunt dovezi

Eu ştiu că foarte mulţi nu credem,
La fel nu am crezut nici eu,
Dar e aici, noi nu Îl pierdem,
El ne aşteaptă, e mereu

Ca un părinte, cu răbdare,
Zâmbeşte chiar dacă greşim,
Este acolo sus, în zare,
Şi ne aşteaptă să-L găsim

Suntem copii, poate obraznici,
Dar cum altfel copil să fii?
În jurul nostru, îngeri paşnici,
Ne tot veghează zi de zi

Ai revenit din nou Lumină,
Bine-ai venit, te aşteptam!
Simt inima în piept, cum plină,
Îmi aminteşte... cum eram

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

(unii mor, alţii nu trăiesc.
dar femeile sunt cu totul frumoase.
pentru frumuseţea femeilor,
poem repetat)

despre
cum se face o femeie
frumoasă înainte... poem.

ea îndepărtează mai întâi
memoria evitabilă
cu un gest demachiant al mâinii.

se răsuceşte puţin în jurul liniştii,
îşi caută prin casă
sentimentul
pe care nu l-a mai folosit demult,
poate de prea repedea tulburare
a perdelelor,
poate din cauza neorânduielii verbelor
în camera de noapte.

ea se dezbracă sincer
în mijlocul unei oglinzi lungi,
îşi priveşte cuvintele
înainte de-a nu le spune
cum ii cad uşor de pe umeri.
umezeşte o cârpă
în plânsul de frumuseţe
şi o duce
şi o vine
în unde timid mişcătoare
de-a lungul buzelor, al coapsei,
al neştiutului ei de femeie.

ea se unge în locuri calde,
ca o îndulcire a albului,
cu lapte muls
din mere înserate prin nesfinţire.
întinde doar gândul puţin spre stânga,
ia din sertarul în care îşi ţine pădurea
zmeură proaspăt roşie-n gust
şi-şi dă gura cu ea,
muşcată
să-i fie cu mult mai frumoasă,
cu mult,
ca o inimă înfructată.

ea îşi ascunde sânul
într-un parfum,
ca o umbră de înger doar,
pentru că nu mai ştie
unde şi-a pus raiul prin casă.
şi pentru că nu are rochii,
în şoaptă,
ea-şi ţese borangic din blândeţe.

o femeie
este cu adevărat frumoasă
atunci când îşi înfăşoară rostul
în dragoste.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu din ceas

părţile întregi
din care-i zidită eternitatea sunt
aşteptările, să
se schimbe semaforul, să
vină tramvaiul, să
se nască fiii şi fiicele, să
vină ziua de salariu şi apoi negaţii... să nu
fie azi ziua fără mine, să nu
se dilueze iubirea şi aşa mai departe... acum
chiar acum aleg pe care să o probez... ehei
este una anume... intru lent ca în apă rece
ca în apă fierbinte
pe partea cealaltă-i împlinirea şi începutul altor aşteptări...

oscilând între aceste părţi timpul nostru arde
şi nu din ceas, nu...!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis... demult

Poate ploaia cade când prea multă-i secetă şi
de atâta arşiţă nu ne mai simte pământul, poate
de atâta foame nu mai simţim iubirea, poate nu
mai suntem... ne e mult... mult prea secetă!

Poate toamna domină iubirea, poate moartea
domina iubirea, poate,, carnea vie" să fie prea
moartă, oasele prea şubrede, cine poate ştie,
poate câteva scânduri sunt bătute-n cuie!

Nu ştiu, nimeni nu poate a şti când cad din
temeli... visele ori vieţile, cât am decăzut şi nu,
nu am reuşit a ne iubi, nu ştiu a regreta, cine
m-a adus, bătut în piept, chiar nu înţeleg, chiar...

Pot să mă reîntorc ori pot să plec, nu mai dor,
nimeni nu doare, aş fi spus de fericire... unde e,
unde ne doare, ce iluzie... ce timp pustiu, sunt...
devin absent, cine, cine te-ar mai vrea fecioară?!

Nimeni, nici Eu, îmi ajunge carnea toată
desfătată, desfirată, buză încreţită, tremuri
inimi, baţi în piept, suflet de oţel până dai în
fiert, cât mă fierbi, cât mă omori, nu te port...

Ai uitat de portul meu, de sărutul interzis, te-ai
pierdut pe acest pământ, Eu... sunt Cer acum,
Tu... chiar de nu ştii de Lună, Eu sunt de pe
acest pământ, Tu nu mai eşti demult... Lună!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altcineva

E ca şi cum o frunză s-ar îneca în apa toamnei.
Pe pârâul memoriei, din marea depărtare
Orele curg. Noi stăm în faţa lor -
Executaţi de timp. Lent, tot mai lent.

Cum să aştepţi seara? Unde să întâlneşti amurgul târziu?
În memoria ta mă simt ca într-o galerie părăsită.
Fragment de peisaj, mişcând pe cineva

Chiar azi, înainte de prânz. Cine-şi mai aminteşte -
- Acea trăire bruscă - cel ce-a plecat
Sau lumina care s-a stins?

Să arzi ca un obiect de lemn. Să te cufunzi ca o frunză
Pe apă. Să te stingi, aşa cum lumina se stinge.
Credeam că am trăit cândva -
Dar, văd că altcineva a fost.

poezie de Marek Wawrzkiewicz din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu...

Ştiu că sunt pietre pe care calc,
ciobite şi calde,
Apa prin care se pierd
este revărsată din sufletul tău,
îmi spală călcâiele sângerânde.
Îmi spune să merg înainte,
să nu mă uit înapoi,
doar înainte, spre locul de unde se naşte.
Mi-am atins obrajii şi tâmplele
şi apoi am sorbit-o încet din căuşul palmelor
în care o strânsesem.
Linişte,
culoare densă,
bătaie de inimă,
petale,
viu,
respiraţie,
atingere,
vârtej,
amintire...
Am ajuns la izvor pe înserat
şi m-am lăsat în voia braţelor
pe care le-am căutat atât de mult.

poezie de Alin Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am deschis fereastra vocile lor se ridicau în văzduh

dar ea îşi continua drumul
fără să privească înapoi
şi ei o urmăreau
ca pe o fiară scăpată de la grădina zoologică
atunci
am râs
aşa sunt bărbaţii când văd o femeie frumoasă
o dezbracă uşor
îi caută carnea
gustă

şi chiar era o femeie frumoasă
asta am văzut
când i-au rupt hainele şi au intrat ca măcelarii
dar în carnea ei nu era decât o groapă comună
unde stăteau ascunse atâtea sicrie
ce s-au împrăştiat pe străzi
şi ei continuau să o urmărească

aşa sunt bărbaţii când văd o femeie frumoasă
îi dezgroapă strigătele

dar ea mergea înainte
şi-atunci
am râs
iar ei scoteau la lumină
sicriu după sicriu
să-şi facă loc
în pământul făgăduit

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era numai labirintul nesfârşit al copacilor acoperiţi cu muşchi, unde era atât de linişte încât îmi ţiuiau urechile. Era întuneric ca în amurgul unei zile înnorate, cât să vezi că nu era numic de văzut. Alergam prin întuneric fără ţintă, căutând, căutând şi iar căutând, devenind din ce în ce mai înverşunată odată cu trecerea timpului, încercând să mă mişc mai repede, deşi viteza mă făcea mai împiedicată... Apoi visul meu ajungea într-un punct - simţeam că urmează acel moment, dar nu reuşeam niciodată să mă trezesc înainte să înceapă - în care nu-mi mai aminteam ce anume căutam. Atunci înţelegeam că nu era nimic de căutat şi nimic de găsit, că nu existase nimic altceva în afară de pădurea acasta goală şi înfricoşătoare, şi că nu va mai exista niciodată nimic pentru mine.

Stephenie Meyer în Lună nouă
Adăugat de lala
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ai venit de nicăieri şi dacă e undeva, unde trebuie să ajungi, atunci trebuie să ajungi Aici. Dar Acum unde eşti? Pentru că atâta timp cât călătorim cu gândul care e dependent de corp, nu putem vedea că nu putem veni de undeva şi ajunge undeva, deoarece suntem veşnic pretutindeni. Dacă Sinele e veşnic, se pune problema să fi venit de undeva, există pentru el spaţiu-timp ca să poată călători undeva? Şi unde ar vrea să se ducă Întregul, când el este Totul? O imagine ar vrea să călătorească la Sine, dar Sinele nu are nici o imagine. Pentru că gândul nu se poate topi în această clipă, inventează astfel de nostalgii de rahat: "Ah, dacă aş ştii primul meu strămoş în sfârşit aş afla cine sunt eu. Odată ce ai căzut în această cacealma psihologică eşti terminat. Oare înainte ca să ştii de unde ai venit şi unde trebuie să ajungi, nu ar trebui să afli mai întâi cine eşti tu? Dacă nu eşti călătorul, dacă nici măcar nu ai fost născut vreodată?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

cub

corzi, grifuri, cârlige
sunt
tălpile mele ca «înainte
de zile»
pretutindeni ape –
destinul s-a-ncâlcit
în primii nori
cad păsări aprinse
aripile în flăcări violet-aurii
arătându-mi calea

dintre cele şase uşi
transparente
care cubic mă îmbracă
voi deschide – şovăi acum
neştiind-o – pe cea
dinspre iertare

să nu mă cauţi
nici nu mă aştepta, iubito,
la vechiul pământ

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce anume este Acum, Aici, ce anume nu apare şi nu dispare, asta este ceea ce căutăm în Satsang! Ce anume îi lipseşte acestei Prezenţe, pentru ca eu să mă raportez la o experienţă trecută şi să plec cu mintea să o cumpăr din trecut: "Ştii, aş vrea ca experienţa aia să o cumpăr de la tine, minte! Te rog, minte, fii amabilă, vinde-mi (Nemurirea) acum, aici, în prezent!" Trebuie să realizăm că Acum, Aici, noi suntem Întregul căruia nu i se poate pune problema despărţirii. Noi nu suntem despărţiţi. Nu există decât Unicul, acel zero dinainte de zero. Căutătorul, căutarea şi cel căutat dispar în acest moment al Prezenţei, Acum, Aici.

Atmaji Maharaj în Acela dinainte de "Eu-Sunt" mai poate fi pierdut?, Partea 4
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă în ciuda luminii întunericul leagă stelele

cum să nu întreb cum stă soarele agăţat acolo
ca un fruct într-un copac invizibil
dar cine să-mi răspundă din pustiul cunoaşterii
oricum în catedrala aceasta nu se trage clopotul niciodată
nici de funie nici de limbă nici în dungă nici la sărbătoare
de teamă să nu cadă galaxiile în ele
cum se prăbuşesc zăpezile în lipsa frigului
din vârful muntelui până pe fundul oceanului
acolo unde nicio stea nu poate lumina de atât adânc

chiar dacă mă întreb ca un idiot
chiar dacă să zicem că aş găsi un răspuns
cine m-ar crede
cui i-ar folosi această măsură a măsurii
în măsurarea nemăsuratului
cum să ridic infinitul într-o fracţie oarecare
ce numitor să-i pun
oricum necunoscuta va rămâne necunoscută
şi dincolo de egal
aşa cum fiecare fluture îşi poartă visul de omidă
fără să întrebe florile de unde vin

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romantic este visătorul incurabil, şi cine l-ar putea judeca? Ţara în care trăieşte este visul: toate păcatele sale sunt idealurile unei iubiri nevinovate, unde poezia devine operă de artă, născută din inima templelor stela..
Şi cine l-ar putea înţelege mai bine dacă nu visul în care s-a aventurat?!
Nu există lume exterioară dacă nu există şi una în interiorul tău.

Camelia Opriţa în Recurs pentru Infinit
Adăugat de Maria Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu

Cine sunt eu? Eu sunt un om!
Un om cu suflet (dăruit mai mult altora decât mie însămi);
cu ochi (mai mult pentru cei din jurul meu decât pentru mine);
cu mâini muncite zi şi noapte
(mai cu spor pentru ceilalţi oameni, decât pentru mine)...
Cu nume concret, strădui, viabil (mie şi celorlalţi oameni),
pentru ca ceilalţi oameni să ştie că asta de-aici şi de oriunde,
cea de-acum şi dintotdeauna, am fost, sunt şi voi rămâne, eu!!

Cine sunt eu? Eu sunt asta de-aici, care n-a putut rezista, niciodată,
dorinţelor celor din jur! Şi, fiindcă n-a rezistat şi, acum trei mii de ani,
când, câţiva oameni au vrut-o îndrăgostită de un poet,
ea s-a" îndrăgostit"... de poet!
Apoi, ei au vrut ca ea să-i dedice versuri poetului şi să devină poetă!
Şi ea i-a dedicat versuri poetului şi a devenit poetă! Poetă adevărată!

Cine sunt eu? Eu sunt un om care şi-a pus inima pe tavă,
pentru ca oamenii să facă din ea, ce vor...
Şi apoi să facă parte din tot ce eu, cea care sunt,
voi fi putut agonisi efemerităţii:
deznădăjduire şi speranţă, durere şi bucurie suferinţă şi iubire!

Poate a venit vremea să-mi iau inima înapoi (cât va mai fi rămas din ea),
cu ei cu tot, cei care vor face parte din dreptul meu la eternitate!
S-o iau înapoi, acum când sunt aici, pentru atunci, când nu voi mai fi, aici!

Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dânsul... Oare ce mai contează?
Până la urmă, nu mai contează!
Dar contează să ne bucurăm de o clipă, de o zi, de o şansă!
De lumina zilei şi de întunericul nopţii;
de albastru cerului şi de scânteierea stelelor;
de luceafărul dimineţii şi de luna înserării!
De iubire! De fericire! De ceilalţi oameni!
De bucuria de a fi pe Pământ!

Pentru că aveţi un chip, un nume, un suflet;
pentru că sunteţi sănătoşi, frumoşi, buni;
pentru că puteţi dori, dărui, iubi;
pentru toate acestea, bucuraţi-vă..., prieteni...!

poezie de Iulia Mirancea (20 aprilie 2015)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!