Daniil Sihastrul

Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:

Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Ştefane.

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţă

La Putna clopotele bat,
E lume multă-n Mănăstire,
Să-i facă, iar, s-a adunat
Lui Ştefan Vodă pomenire.

Şi nu-l vom da nicicând uitării,
Ne-om aminti de cel ce-a stat
De strajă la hotarul ţării
Şi de duşmani l-a apărat.

La două iulie mereu
S-aprindem câte-o lumânare
Căci Sfânt e lângă Dumnezeu
El, Ştefan, Ştefan Domn cel Mare.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare lui Ştefan cel Mare şi Sfînt

Un secol tehnologic avansat
Ne conservează-n neagră sărăcie
Şi ţara parcă-i scoasă la mezat
De comunisti şi oaia AEI-e.

Pentru putere aici, la Chişinău,
se zbat Partidele nomenclaturii ce -ncă-i vie,
Şi Bucureştiul parcă a scuipat
Pe visul meu cu Marea Românie.

Întotdeauna noi, am fost obiect de schimb.
Mărite Ştefane, ne fă cumva dreptate,
Că să ajung la Putna să mă-nchin adânc,
Mă -nchin adânc întâi prin consulate.

Ce poate fi şi mai stupid şi mai absurd
Ca viza de intrare şi control la vamă?
Asemeni adâncimi în vaduri de la Prut
Să mă despartă infinit de Ţara Mamă

Şi că să vezi, subiectul al atarei abordări
Sunt numai eu, ţăranul simplu, talpa ţării.
Pe când, cu uşurinţă TIR- Uriel cu ţigări,
Forţează Prutul avântat în albăstrimea zării.

Măria Ta, cândva cu sabie şi foc
Salvat-ai neamul şi lărgii hotare.
Netoţii ăştia azi nici contrabandă
nu mai pot
Bsă facă omeneşte...
Figurează prin dosare.

De râsul lumii mai dăunăzi n-am ajuns!
Nici unul dintre ei n-a vrut să fie preşedinte...
În circul asta intuiesc un sens ascuns –
Mă vor belit şi jupuit ca înainte,

Mă vor din nou ajuns sub comunişti,
Din nou, ca şi-nainte, să mă sugă.
Păi, cum altfel liberalistii-ghimpleristi
Ar mai ajunge iar miniştri din- tro fugă.?!!

Şi cum altfel bulbucii pedelisti
Ar mai putea să controleze acest picor de ţară?
Altfel decât prin foştii kaghebişti
Şi prin Zubco, de la Procuratura Generală...

Şi cum alfel haiducii lui Filat
Ar mai putea înfăptui programul-minim?
Întâi ne facem şeful împărat,
Apoi reîmpărţim mai totul ce- a furat P... Ulinici?!!

Da poate, Ştefane, Măria ta,
Coborî cu voia Domnului din ceruri,
Pe-o zi măcar, cu crucea şi cu spadă ta,
Să dai războiul ultim al nepoţilor lui Lenin?

Moldova n- a fost a mea şi nu e a voastră...
Ci a urmaşilor noştri, şi a urmaşilor urmaşilor noştri,
Să-mi spui te rog, Măria Ta,
Îţi sunt urmaşi aceşti golani de bogdaproste?!

Aceşti mancurţi şi hoţi şi trădători
Ce astăzi au ajuns în fruntea ţării mele,
Ei sunt urmaşii gloriosului popor
Învingător în lupte şi războaie grele?!

Şi pentru ei atunci, Măria Ta, te-ai străduit
Şi ai visat, Măria Ta, pe vremile acele –
Ca azi s-avem în fruntea ţării pui de bolisevici,
Icoană lor fiind satana Lenin?!

Blagosloveşte, Ştefane, poporul muribund,
Redă-i şi suflul vieţii şi încrederea în mâine –
Eu parcă-l văd pe potlogarul de Voronin în genunchi,
Că viermele prin glod, târându-se spre Ţine.

Reintegrarea Ţării să ne-o pui la punct,
Stârpind cu foc şi spadă seminţia de neghină!
Poporul Basarabiei, de secole ( f)cernut,
Tu adă-l înapoi la sânul Ţării –mume!

Căci simţ că Bucureştiul nu mai vrea,
La fel cum Chişinăul n-a dorit vreodată,
Să fie România ţara mea,
-Un tot întreg Bugeacul şi Carpatul!

Şi numai tu, Mărite Ştefan, ai putea
Să ni-l trimiţi pe Ţepeş, să mai tragă-n ţeapă
Cohortă trădătorilor de neam,
Nomenclatura asta nespălată.

-Aici, Mărite Ştefane, închei scrisoarea mea
Şi ţi-o trimit la cer umil, cu plecăciune.
-Mai poate Basarabia visa?
Sau moldoveanul poate numai versuri spune?

poezie de Iurie Osoianu (26 noiembrie 2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Putna (550 ani de la sfinţire Mănăstirea Putna)

La Putna un clopot bate,
Dangătul lui peste munţi răsună.
El ne cheamă la libertate
Şi la unitate ne îndrumă.

La Putna toaca se bate,
Ne cheamă să ne rugăm.
Pe mine şi pe tine frate
Căci de acelaş sânge suntem!

La putna Ştefan ne cheamă,
Să ne spună cu glasul său bland.
S-o iubim pe a noastră mamă
Cum la iubit el pe domnul sfânt!

La Putna e o frumoasă sărbătoare,
Ea s-a îmbrăcat în alb.
E ziua ei şi a lui Ştefan Cel Mare.
Să ne ducem fratele meu drag.

poezie de Vladimir Potlog (1 septembrie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către Ştefan cel Mare

Cum sufletul de jale-mi geme,
Să-mi ierte îndrăzneala Domnul,
Că dup-atât amar de vreme,
Cu proaste veşti îţi tulbur somnul.

Moldova ta, de altădată,
Lăsată moştenire nouă,
E astăzi marginalizată,
Măria Ta, şi-i ruptă-n două.

Bucăţi din trupul românesc,
Peste-ale Prutului vâltori
Înstrăinate, se privesc
De parcă-s vitrege surori.

Domniţele cu fragezi sâni,
Pe vremea ta, neprihănite,
Se-aruncă-n braţe de păgâni,
De bunăvoie, nesilite.

În locul hoardelor barbare
Pe care tu le-ai izgonit,
Azi cetele parlamentare,
Sunt puse pe căpătuit.

L-au stors, la sânge, pe sărmanul
Popor al dragului tău plai;
Şi tot ce mişcă, râul, ramul,
Ei vând en gros şi en detaille.

P. S.
Când bunul Dumnezeu ne-o da,
Un domn viteaz şi drept, ca tine,
Ţi-oi scrie iar, Măria Ta...
Şi-atunci vom auzi de bine!

pamflet de Ica Ungureanu (decembrie 2013)
Adăugat de Ica Ungureanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceasul vieţii

Peste lume, peste sate,
bate ceasul vieţii, bate.
Trec secundele spre stele
ca un stol de rîndunele.
Zboară vremea către slavă
şi cu roadă şi cu pleavă.
Zboară clipa către Rai.
Tu, prietene, ce-i dai?

Peste lume, peste sate,
bate ceasul vieţii, bate.
Zboară clipele albastre
către Domnul vieţii noastre.

Tu, acel ce mergi pe Cale,
ce dai tu secundei tale?
Tu, ce ştii ce-a dat Isus,
ce-i trimiţi acolo sus?

Peste lume, peste sate,
bate ceasul vieţii, bate.
Vremea trece. Holda-i coaptă.
Domnu-i gata şi ne-aşteaptă.

Domnu-i gata şi ne roagă
să-L vestim în lumea-ntreagă,
să dăm iureş secerînd,
ca să vie mai curînd!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina

De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân-la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân- în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Zboară pasările toate
Numai umbra spinului
De neagra străinătate.
În uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codru ­ frate cu românul ­
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă ­
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor,
În sama părinţilor,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
­ Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară ­
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

poezie celebră de Mihai Eminescu din revista Convorbiri literare, XVII, 4 (1 iulie 1883)
Adăugat de Georgescu Alexandru Cristian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căluţul meu

E trist căluţul meu de la o vreme,
Citesc în ochii lui plini de blândeţe,
E tânăr şi-n putere, nu se teme,
Doar eu mă vait ajuns la bătrâneţe.

Grij-am avut, l-am dus la potcovar:
Picioarele să-l ţină, să nu-l doară,
Nu s-a schimbat, ce-i fac e în zadar,
Nu-i bucuros de soarele de-afară.

L-am ţesălat pe coama-i mătăsoasă,
L-am întrebat de are vreo durere,
L-am mângâiat pe fruntea lui frumoasă
Şi mi-a răspuns cu lacrimi în tăcere:

- Mă bate gândul rău şi nu mi-e bine,
Mai stai, aş vrea cu tine să rămân,
Mi-e teamă c-ai să pleci de lângă mine,
N-aş vrea să mai cunosc un alt stăpân!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceeaşi soartă

Mă simt ca un rege învins
Fără de cai şi fără soldaţi
Regatul părea necuprins,
Dar azi şi codrii-s plecaţi.

Nu-i frunză de fag cântătoare,
Nici apă-n izvorul din vale,
Nu-i pasăre-n raza de soare,
Pustiul rimează cu jale.

E ţara prea mică şi plânge,
Ori eu nu mai văd prea departe
Câmpia se scaldă în sânge
Copiii n-au bani nici de-o carte.

Aceleaşi necazuri eterne
În juguri şi astăzi suntem
Pe fruntea ţării se cerne
Durere... şi-atâta blestem.

poezie de Ion Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kogălniceanu vorbindu-i domnitorului Alexandru Ioan Cuza

«Vorbesc, Mărite Doamne, în numele-Adunării,
Acum, când pentru noi e sfântă sărbătoare,
Vei lua destine-n mâini, vei da voinţă Ţării
Şi stai pe-acelaşi scaun ce-a stat Ştefan cel Mare.

Să se împlinească visul dorinţelor de bine,
Ce l-au purtat în inimi strămoşii noştri-n veacuri,
Din tată-n fiu păstrat, să-ajungă pânʼ la Tine,
Ca liberi toţi să fim şi pace în cerdacuri.

O, Doamne! Misiunea-ţi e mare şi frumoasă,
Tu, fă ca legea Ţării să n-aibă nedreptăţi,
Ca fiecare om şi fiecare casă
Să poarte doar cununa scumpei libertăţi.

Domnia Ta să fie în linişte şi pace,
Să nu ne-ntunece Ţara vreo umbră de război,
Fă ca ale noastre patimi să poată să se-mpace
Şi-alungă în pustiuri ce-i ură între noi.

Măria Ta, fii simplu, cum suntem noi din fire,
Urechea Ta să-ţi fie la adevăr deschisă,
Iar la minciună, Doamne, ca şi la linguşire,
Să-ţi fie întotdeauna urechea Ta închisă.

Fii bun, Măria Ta, fii Domn şi cetăţean
Şi-adu pe-aceste locuri doar zările senine,
Să nu uiţi pe Moş Ion Roată şi neamul său ţăran,
Ce-şi pun a lor speranţe şi-a lor credinţă-n Tine,

Sădeşte-n noi de-a pururi frăţia strămoşească,
Ca-n veci de veci în suflet şi-n inimi să ne stea,
Tot scumpă să ne fie Unirea românească,
Iar Tu, să ne trăieşti mulţi ani, Măria Ta!»

poezie de Petre Gigea-Gorun din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum inteleg

Fulgerul te-a străpuns
Şi te-a tăiat în două?
De ce-ai căzut răpus
La pat?
Mâinile amândouă
Nu le-ai mai ridicat.
Ţi-era tot una
Corpul jumătate, cu patul.
Şi mâna
Ţi-o mişcam cu macatul.
Dintr-un întreg
Ai rămas jumătate
Şi asta pe moarte.
Ce năluciri vedeai cu ochiul sâng
Care sta nătâng
Privind aiurea?
Cu securea parcă despicat
Stăteai nemişcat
Jumătate.
Cu şerpii de chinuri legat
M-ai rugat
Din ochiul tău viu lăcrimând
Să-ndrept
Ce stricase natura în tine
Nedrept.
Durerea din ochiu-ţi subit
Mi-a trecut în ureche
Cu nechezit
De sminteală, pereche.
Nu mai sunt om întreg....
Acum înţeleg
De ce sufletul mi-a rămas jumătate.
Cu tine-n mormânt, jumătate
Plecat-a odată cu tine,
Cealaltă, aşteaptă pribeagă
Prin lume
Să se adune.

poezie de Constantin Enache
Adăugat de Laurentia Paun Taban
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Măria Ta"

"Măria Ta de nu te schimbi
Şi orice sfat te lasă rece,
Deschide graniţele ţării
Şi lasă-i pe români să plece

Să meargă unde văd cu ochii,
Cuprinşi de cel mai trist fior,
De-a căuta un loc sub soare
Când nu e loc în ţara lor."
Damian Ureche 1986

Ce-ai spus atunci n-a fost o glumă
Ci te-ai rugat fiind la greu
Şi după 20 de ani
Azi te aude Dumnezeu.

Damiane cât ai fost de pur
Măria Sa te-a ascultat
Sau poate-acolo sus în cer
L-ai întâlnit, l-ai mai rugat.

N-is harnici, ţara e bogată
Şi am trăi un trai decent
Noi nu vrem banii daţi degeaba
Ca cerşetori din parlament.

Aici e haos e urgie
Ni le-ai trimis Doamne din cer?
Ne-ai dat s-avem un preşedinte
Ce nu suportă-un premier

Iar noi ne luăm în cap o lume
Şi-i părăsim flămânzi şi goi
Până-or ajunge-n ţara asta
Să mai rămână doar ei doi.

N-ar părăsi această ţară
Nici oameni mari şi nici feciori
Fiindcă aici ar fi de toate
Dacă-am avea conducători.

Măria Ta de vrei ne iartă
Că forţa Ta Dumnezeiască
Ne poate alina durerea
Dar dă-ne şefi să ne iubească

Şi-atunci, că-s graniţe deschise
Se vor întoarce mulţi acasă
Că România-n lumea asta-i
Cea mai bogată şi frumoasă.

poezie de Petru Miloş (februarie 2007)
Adăugat de Petru Miloş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căluţul meu

E trist căluţul meu de la o vreme
Citesc în ochii lui plini de blândeţe,
E tânăr şi-n putere, nu se teme,
Doar eu mă vait ajuns la bătrâneţe.

Grijă-am avut, l-am dus la potcovar,
Picioarele să-l ţină, să nu-l doară,
Nu s-a schimbat, ce-i fac e în zadar,
Nu-i bucuros de soarele de-afară.

N-am îndrăznit ca să-l lovesc vreodată
Chiar dac-a fost mai nărăvaş sau tânt
Eu l-am iertat de fiecare dată,
Nimeni pe lumea asta nu e sfânt.

L-am ţesălat pe coama-i mătăsoasă,
L-am întrebat de are vreo durere,
L-am mângâiat pe fruntea lui frumoasă
Şi mi-a răspuns cu lacrimi în tăcere:

-Mă bate gândul rău şi nu mi-e bine,
Mai stai, aş vrea cu tine să rămân,
Mi-e teamă c-ai să pleci de lângă mine,
N-aş vrea să mai cunosc un alt stăpân!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ rătăcitor

În veacuri de pământ, tu, domn la Putna,
In veacuri de pământ ascultă ţara.
Moşia n-ar fi toată făr-aceste
Veacuri de vecie prin care trece vara.

Nu doarme Domnul Ştefan, nu dorm plăieşii încă,
Nu-ncape-n cerul mare înaltul chip al lor,
Ei n-au murit si nimenea vreodată să nu creadă
Ca poate fi Moldova... pământ rătăcitor.

Ei n-au murit, o spunem pe apele ce curg
Din munţii noştri liberi, averea noastră sfântă,
Ei sunt pământ, pământ in ţara lor
Şi-acest pământ pe româneşte cântă.

poezie de Mihai Leoveanu
Adăugat de Drăguş Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând şi văpaie

dintr-un zid iese un câmp
la margine de zare
acolo sus în munţi
unde păşesc mioare
un păstor tace pe o piatră
frunzişul cade neîncetat în liniştea din vale
e seară iar
un clopot plânge printre gânduri uitate
o biserică cu turlele rezemate de cer
se închină spinii pe o cruce
ceasornicul mai bate o clipă
apoi tace, ora, ceasul bate şi bate
se scurge ceara din anvon în palme chinuite
se scutură în zare crinii
în cale plânge o apă
seara, mă întorc pe cărări
printre palide făpturi
stins, mă lovesc de ancestrale tăceri
prin păduri adormite
ochii nopţii încet se deschid în ţipătul clipei
pe drum sunt cruci şi visuri pierdute
mai trece un om, bătrăn trecător
sprijinit de gânduri bolnave
mai umblă un suflet prin crâng fără har sau habar
înalţ mâinile către cer
mai cade un strop de rouă pe tristul rozmarin
prin jar şi fum apar făpturi
şi noaptea curge rece
se stinge chipul ultimului gând în ape
eu plec spre soare răsare
paşii răsună în timp
sunt gând şi văpaie

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Se întorc românii! Frica i-a chemat
Vor să moară-n ţara lor, cum Domnul a lăsat...
Sunt străini de ţară, de neam şi pământ,
Au plecat străini în lume, ţara şi-au vândut.

Şi-au lăsat copiii, lacrimi şi suspine,
Au plecat românii noştri, oh, în ţări străine.
Au uitat biserici, ţarină şi casă,
Au crezut că-n depărtare viaţa e frumoasă.

Nu mai îngenunche, rugile-n zadar,
Le rostesc în gânduri. Pâine - gust amar,
Le-au murit părinţii, satul e pustiu,
Cerul ţării plin de lacrimi, trist şi cenuşiu...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai descoperit tu că propria mea Inimă bate în pieptul tău? Oare ai uitat că nici măcar un fir de iarbă nu se mişcă în lumea aceasta de vis fără voia Mea? Dar tu pretinzi că ai primit ajutorul bietului cascador ce este mult mai păcătos ca tine? Iar Acum, vii în faţa mea, Tatăl tău şi tot mie îmi ceri socoteală pentru că l-am definit, drept un iluzionist, un cascador sau biet magician? Oare are vreo una din cele cinci mari religii monopolul Meu, te rog, ca prin vasta ta experienţă să îmi spui fiule ca să mă închin la ea sau la sfinţii minţilor umane deşarte? Atunci la ce folos vă rugaţi la deşertăciune dacă Eu însumi mă dărui fiecăruia dintre voi? Adevărat, adevărat vă spun, tot ajutorul pe care-l puteţi primi de la această lume e doar deşertăciune că inima voastră este deja cu Mine pentru că e propria mea inimă, doar gândul nebun continuă să-şi trăiască separarea închinându-se şi cerşind la toate porţile religiilor acestei lumi şi mai mult vis şi mai multă deşertăciune. Află cine eşti, fiul meu, căci nu ai fost născut vreodată şi atunci ce crezi că ştii sau îţi aparţine din acest vis?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi nu tăcem

Cu dinţii strânşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim – dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi – căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărâma necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup – dar nu tăcem.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan şi Radul

I

Ştefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-şi dobândească
Pradă bogată
Şi voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moşia,
În deal şi-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i şi-i mare
Din ei orcare
Şi samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniţi a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ştefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oştilor,
Pân' ce iată că-ntâlneşte
Întâlneşte şi chiteşte,
Şi chiteşte vitejeşte,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Şi-l chiteşte, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră şi tună,
Sună greu şi greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfăşat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Şi-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Îşi aduce mâna jos,
Şi când o rădică sus
Cea măciucă s-a şi dus,
Despărţindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butuceşte,
Ci străbate vultureşte,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ştefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer şi pe pământ!

Ştefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloşul scotea,
Şi de feru-i oţelit,
Pe unde-i mai ascuţit,
Măciuca s-a poticnit;
Ş-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două ţăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Şi pe locul ce cădea
Toate-n ţărnă le trântea
Şi-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Şi când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un şoim nemuritor,
Care-şi aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Şi de-atunci
Pe munţi şi-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în ţară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot şedea la noi.

Agerul şoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Şi-şi grăia în graiul său:
"Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Şi Muntenii,
Ardeleni
Şi bănăţeni
Încă nu erau pe lume,
Toţi purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar aşa să-i poci vedea!

Ştefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel şoiman:
Auzea frate pe frate;
Şi dând arma după spate,
Zice: "Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că şoimanii plâng de jale!
Arz-o focul duşmănie,
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie:
Cu domnia-ţi n-am ce face,
Dar domniţa mult îmi place!"

— Taci, Ştefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ţie!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ţi-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ţi rămâi:
Decât ţară de la tine,
Iau mai bine
Ţări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viţă:
Porumbel şi porumbiţă!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar şi vai:
Şoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ştefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ţie;
Iar de-ţi trebui pământeancă,
Ia-ţi muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ţi eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie,
Căci simţesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ţie.
La doi domni o seminţie,
Bun la sfat şi bun la mână,
Fire neaoşă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Şi de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Şi-i fecior al lui Ştefan!

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dobrogei la zi aniversară

Bătrân ţinut de ape ocrotit,
De multe seminţii ai fost poftit!
Ne spune Herodot că în vechime
Un împărat persan a dat de tine.

Când grecii corăbieri au poposit,
Oraşe noi la mare ţi-au zidit;
Din liră ţi-au cântat în temple albe,
În amfiteatre purtai straie dalbe.

Romanii şi-au trimis al lor poet
Să-i cânte Mării Negre un duet,
Al Tristelor şi Ponticelor rime,
Melancolia dorului s-anime.

Ai fost şi vatră veche de credinţă,
Ai tăi întâi creştini cu biruinţă
Şi-au dus cu cinste crucea lor de piatră,
Îngenunchiaţi prin vremuri să răzbată.

Ţi-a dat apoi un nume Dobrotiţă,
Ori poate fiica lui cu grea cosiţă
De grâne aurii cu unde line,
Sub briza mării-albastre şi senine.

Iar Mircea cel Bătrân te-a înălţat,
Cetăţi de apărare el ţi-a dat,
Dar vântul Semilunei te-a găsit,
Sub iatagane de spahii te-ai prăbuşit.

Sultanul cel păgân când te-a râvnit,
El paşalâc prin veacuri te-a sortit
Şi dobrogenii astfel s-au plecat,
Dar vatra şi credinţa şi-au păstrat.

Un val prielnic marea a adus,
De patru veacuri jumătate-apus
Când roşiorii-n lupte s-au jertfit
Să-i deie ţării sceptrul regăsit.

Şi regele-a păşit apoi semeţ,
Călare-n fruntea oştii, îndrăzneţ,
Ca Dobrogea, ţinut scăldat de apă,
La pieptul României să încapă.

În evul tău cel nou ce-a început,
Tărâm prea blând de ape şi de lut,
Cusut ai fost c-un pod de ţara-mamă
Spre-a scrie o istorie de seamă.

Ca azi să ne-nchinăm la chipuri care,
Preacunoscute şi nepieritoare
Ţi-au desenat destinul potrivit,
Bătrân ţinut de ape ocrotit!

poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Gigi Stanciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndemn pentru fraţii români

Să nu uiţi de-ai noştri eroi
Ce au luptat în război
Să avem acum o ţară
Au ales timpuriu să moară
Iar până la ultima suflare
S-au zbătut cu determinare.
Au vărsat lacrimi şi sânge,
Dar Ştefan la Cetate plânge
Fiindcă Moldova lui iubită
De duşmani e cotropită.
Regiunea lui, averea toată
A fost de graniţă trasată
Şi plânge Ştefan la Cetate
Pentru destinele curmate.
Plâng străbunii în mormânt
Pentru plaiul lor cel sfânt.
Dragi români... să nu uităm
Mândria-n piept s-o purtăm
Uniţi întotdeauna să fim
Ţara cu ardoare s-o iubim.
Căci noi numai împreună
Putem aduce vremea bună
Şi să-l rugăm pe Dumnezeu
Să nu ne lase acum, la greu!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (25 septembrie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!