Nunta Zamfirei

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Şi dac-a fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Şi s-a pornit apoi cuvânt!
Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat'.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,
Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui
Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sâlhui.

Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;
Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.

Şi ca la mândre nunţi de crai
Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit
Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!

Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Şi ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Şi atunci porniră toţi şireag
Încetinel.

Şi-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.

Iar la ospăţ! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,
De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Şi-a zis: - "Cât mac e prin livezi,
Atâţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor neastâmpărat să ştie ce şi cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, şi urâtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu! Adică a fost aşa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului. Când feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei crai de la răsărit

Trei crai de la răsărit
Cu steaua-au călătorit
Şi-au mers, după cum cetim,
Până la Ierusalim

Acolo dac-au ajuns
Steaua-n nori li s-a ascuns,
Prin oraş ei au căutat
Şi pe toţi au întrebat

"Unde s-a născut", zicând,
"Un crai mare de curând?
Ca să mergem să-l vedem
Şi lui să ne închinăm"

Iară Irod împărat
Auzind s-a tulburat,
Pe crai la el i-a chemat
Şi în taină i-a întrebat

Zicând: "Mergeţi de aflaţi
Şi venind mă înştiinţaţi
Să merg să mă-nchin şi eu
Ca unuia Dumnezeu"

Craii dacă au plecat
Steaua iar s-a arătat
Şi-au mers, până a stătut
Unde Hristos s-a născut.

Cu daruri s-au închinat
Şi cu toţi s-au bucurat
Iar 'napoi dac-au purces
Pe altă cale au mers.

Irod rău s-a necăjit,
Oaste mare a pornit
Şi-n Viflaem a intrat
Pe toţi pruncii i-a tăiat

De la doi ani mai în jos,
Să-l taie şi pe Hristos.
Pe Hristos nu l-a tăiat
Domnul sfânt l-a apărat.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni -
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară -
Şi rând pe rând veneau în sat
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?" - "Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemând p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcând paradă, -
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, şi toţi trei!

poezie celebră de George Coşbuc din Balade şi idile (1891)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!

- "De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!

Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!

Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!

Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând -
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.

Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Să sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!

Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!

Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!

Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit. -
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viaţa-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea -
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?

Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâine nu-s!

Şi-oricât de amărâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! -
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind

Patru crai pe dalbe mese
Patru crai
Alicant de sori se ţese
Drum spre rai

Patru crai colindă-n salbă
Patru crai
Ceara gîndurilor albă
Evantai

Patru crai sabie vie
Patru crai
Rotitoare herghelie
De cobai

Patru crai leagăn de rouă
Patru crai
Sarafan de lună nouă
Sorţii strai

Patru crai reflex morminte
Patru crai
Harul din potire minte
Fără grai

Patru crai dormind pe ape
Patru crai
Steaua lacrimii să-ngroape
Haide-hai...

poezie de Valeriu Stancu din Armurier de curcubeie
Adăugat de Diaconita Mariana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbatul cu trei femei

Un om poznaş au fost schimbat
Vro trei femei cu cununii,
Fiind tustrele încă vii.
Dar acolo era un aspru împărat,
La care, cum au mers asemene ştiinţă,
Au şi găsit de cuviinţă
Ca pentru aşa faptă,
Pe om să-l dea sub judecată;
Iar spre mai aspră înfrânare,
Judecătorilor au pus el înainte
Să fie cu luare-aminte
Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare
Unei asemene de pildă rea urmare;
Că la de împotrivă, el hotărât era
Pe toţi a-i spânzura.
(Asemene un împărat
Nici pe la noi n-ar fi stricat.)
Judecătorii văd că nu-i de şuguit;
Să hotărască drept ei mult s-au sârguit,
Şi numai Dumnezeu de sus i-au luminat,
Căci socotinţa lor aceasta au urmat:
Ca omului să dea femeile tustrele,
Îndatorându-se de a trăi cu ele.
Norodul însă s-au mirat
Pentru asemene prea slabă hotărâre,
Şi sigur toţi au aşteptat,
Pe vrun judecător să vadă spânzurat.
Dar n-au trecut nici patru zile
Şi s-au împrăştiet prin ţară auzire:
Că cel cu trei femei bărbat,
De răul lor s-au spânzurat,
Şi de atunci în acea ţară,
Cu trei mai nime nu se-nsoară.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata craiului din cetini

Un colţ întreg de lume s-a fost înspăimântat
De spada şi curajul lui Tabără-mpărat,
Domn mare şi puternic din ţara cu nenorii.
El trece-n şir de taberi cum trec secerătorii
Prin holdele răscoapte; cu braţul său robust
Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust
Şi zboară fortunatec prin rândurile dese
Şi-n veci cu biruinţă din grele taberi iese.
Deci dusu-mi-s-a veste prin lume şi prin ţări
Şi s-a pierdut în umbră de-albastre-ndepărtări
Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul şi de-a latul,
Voinic nu poţi să afli ca Tabără-mpăratul!
Dar totodată veste şi vorbă s-a pornit,
Că Tabără-i om dosnic şi-i trist necontenit
Şi cât e ziua dânsul cu nimeni nu vorbeşte,
Cât parcă ceva-l doare şi nu ştiu ce-i lipseşte;
Că-i tot mereu pe gânduri şi-i vecinic supărat.
Dar pentru ce?... De-aceea, că bietul împărat
Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,
Frumoşi în zi de pace şi tari în zile grele
Şi demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori:
Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori,
Braţ greu la bătălie şi trăsnet la izbândă;
Era mezinul Grangur, om bun, inimă blândă
Milos; şi era fiul din urmă Trandafir,
Frumos ca o poveste, isteţ ca un Arghir!
Aşa erau feciorii: iar Tabără-mpăratul
Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul,
Sta-n cumpănă şi-n gânduri şi mult îmi chibzuia
Şi mult îşi bătea capul, căci dânsul nu ştia
La care dintre principi să lase-mpărăţia?
Din ei care-i mai vrednic? În care-i vitejia
Mai mult înoţălită? Un suflet creştinesc,
Menit pentru mărirea de tron împărătesc,
Şi-o inimă domoală în care fiu trăieşte?
O minte mai vicleană pe care-l fericeşte?
Din ei care-i mai vrednic? Iubindu-i pe tustrei,
El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei,
Iar neputând s-aleagă, era tot trist, sărmanul,
Şi tot pe gânduri grele cu lunile şi anul!
Dar iată, veste mare prin lumi s-a strecurat,
Că-n Meştera-Cetate, la Craiu-încetinat,
Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină
Şi forul şi-l dezmiardă pe-un fir de rocoină
Pe-un snop de vâzdogele, pe-o creangă de bujor:
Căci are craiul fată frumoasă ca un dor
Din zile cu speranţă, cu-obraji ca trandafirii
Şi-aşa de drăgălaşă ca patima iubirii!
Ea poartă haină-albastră şi poartă păr de aur
Şi-i albă ca zăpada din zilele lui faur,
Şi-o fată mai plăcută, prin şepte ţări crăieşti,
Ca dalba Viorică nu-i modru să-ntâlneşti!
Ea şede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele,
Purtând pe cap cunună de-albastre viorele
Şi-aşa mi s-a prins fata, şi-aşa mi s-a jurat,
Că dintre toţi voinicii primi-va de bărbat,
Pe-acel ce va fi-n stare
S-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare,
Luându-i de pe frunte cununa cea de flori!...
Şi-ndarn mi se-ncercară vitejii peţitori,
Căci nici unul nu poate să facă vitejie,
Să capete pe fata crăiască de soţie!
Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Încetinat
Ajunse pân la curtea lui Tabără-mpărat,
Acesta prinde suflet şi iar înveseleşte,
Şi plin de bucurie feciorilor vorbeşte:
O, dragii tatii! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu
Voi şti din voi pe care să-l las în locul meu!
Grăbiţi tustrei la Craiul din Meştera-Cetate
Şi-acel ce-aduce fata, acela va domni!...
Aşa vorbi-mpăratul şi dulce-apoi zâmbi.
Atunci Voinic-Zorilă ieşind merge la staur*;
Alege-un roib sălbatic, cu frânele de aur
Şi-ncalecă şi pleacă, se duce fulgerat
Cu gândul să-mi alerge la Craiu-Încetinat
Şi-acolo să câştige pe fată de soţie:
Pe fată de-o câştigă, câştigă-o-mpărăţie!
S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut în negre zări,
Lăsând în urmă-i dungă de-albastre-ndepărtări
Şi nori de praf; şi mers-a trei luni şi jumătate
Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,
Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.
La capătul cetăţii, Zorilă stă pe loc
Şi caută-n jur, căci roibul cu spaimă sforăieşte
Şi-azvâle din copite şi-n laturi se izbeşte,
Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum.

Descalecă Voinicul şi vede lângă drum
Pe-o babă răzimată de cârja-i noduroasă,
Cu ochi intraţi sub frunte, cu trup p-a cărui oasă
Topitu-s-a fost carnea de ani şi de necaz.
Zorilă, cât ce-o vede, întoarce-al său obraz
Şi scuipă-n sân cu scârbă, iar baba zice: Bine,
Dar pentru ce te tulburi şi te fereşti de mine?...
Căci măcar eu-s bătrână, dar sfatu mi-e frumos;
Pe mulţi viteji cu sfatul din pacoste i-am scos
Şi poate-acum şi ţie vrun sfat să-ţi dau! Răspunde,
Din care parte-a lumii grăbeşti şi până unde?
Voinic-Zorilă însă n-ascultă-al ei cuvânt,
Ci-ncalecă şi-aleargă precum aleargă-n vânt
O frunză; roibul tânăr de spaimă beat aleargă,
Lăsând un nor de aburi pe narea sa cea largă
Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.
Pe loc înalţii sfetnici şi domni s-au adunat
Să vadă pe voinicul venit din depărtare,
De cumva-i dânsul vrednic de fapte mari şi-n stare
Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat.
A doua zi voinicul norocul şi-a-ncercat:
Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna,
Pe buze purtând zâmbet, pe cap purtând cununa
De flori; fălos Zorilă împintenă-al său cal
Şi-aleargă, dar deodată grăbitul animal
Se-mpiedică şi cade şi trei picioare-şi frânge,
Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Pe loc craiul se duce la el; l-a ridicat
Şi dusu-l-a-n palută; Zorilă ruşinat
N-aşteaptă zorii zilei; în miez de noapte lasă
Ăst loc fără norocuri şi trist întoarnă-acasă.
Şi Tabără-i vorbeşte: Ispravă nu-i nimic?
Degeaba tu, Zorilă, porţi nume de voinic!...
Acuma Grangur iese, la staule grăbeşte
Şi-alege-un şoim, a cărui copită străluceşte
De-argintul din potcoavă; apoi blândul fecior
Încalecă şi pleacă cu gânduri şi cu dor
Să capete pe fata crăiască de soţie:
Pe fată de-o câştigă, câştigă-o-mpărăţie!
Trecut-a munţi şi dealuri şi culmi a străbătut,
Prin şepte ţări de-a rândul, ca vântul a trecut
Şi-a mers şi zi şi noapte prin ţări nenumărate
Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate
Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc
La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc
Şi sforăie şi bate în ţărnă cu piciorul
Şi nu mai vrea să plece. Descalecă feciorul
Şi-n jur priveşte: vede o babă, care sta
De cârje răzimată şi care-apoi era
Mai slabă decât moartea cu faţa schimosâtă,
Cu mâini ca reschitoarea şi-aşa de mult urâtă,
Încât de groază Grangur privirea şi-a-nturnat;
Iar baba-nhoalbă ochii şi-i zice aşezat:
De ce te tulburi oare şi te fereşti de mine,
Căci eu din moarte scos-am pe mulţi viteji ca tine
Şi-am fost sfătuitoare la multe vitejii...
Dar unde mergi, copile? din care ţară vii?
Ci Grangur nu răspunde. Încalecă şi pleacă
Şi-aleargă-ncât în fugă nici vânt să nu-l întreacă;
Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat
Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.
Îndată prin Cetate cuvântul se lăţeşte
Că alt voinic venit-a din lume şi voieşte
Să ia cununa fetei lui Craiu-Încetinat.
A doua zi toţi domnii din curţi s-au adunat;
Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna
Purtând surâs pe buze, pe cap purtând cununa
De flori; voinicul Grangur e-n şea, şi plin de foc
Aleargă roibul tânăr săltând, dar la un loc
Se-mpiedică fugarul grăbit şi gâtu-şi frânge
Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Îndată sărind craiul, de jos l-a ridicat
Şi dusu-l-a-n palută, dar Grangur ruşinat
N-aşteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă:
În cap de noapte pleacă pe neştiute-acasă.
Şi Tabără-i vorbeşte: Nimic? ştiut-am eu,
Că nici tu nu eşti vrednic să fii copilul meu!
Atunci Trandafir plânge şi din palută iese,
La staule grăbit-a şi dintre cai alese
Pe cel cu şea de-aramă; încalecă pe el
Şi pleacă şi se duce şi zboară rândunel
Şi lasă-n urmă codrii şi munţi în urmă lasă
Şi-aleargă, cum aleargă dorinţa ce-l apasă,
S-ajungă mai degrabă la Craiu-Încetinat
S-arăte că la-nvingeri de mult el s-a dedat,
Să capete pe fata crăiască de soţie:
Pe fată de-o câştigă, câştigă-o-mpărăţie!
Şi mers-a crăişorul cu gândul ce şi-a pus
Ţări multe şi străine; o lună s-a tot dus
Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate
Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,
Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.
La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc
Şi sforăie cu spaimă şi coama şi-o zbârleşte.
Descalecă voinicul şi lângă drum zăreşte
Pe baba cea urâtă, pe care mi-o-ntâlnir
Şi fraţii săi. O vede voinicul Trandafir,
Ci nu-şi întoarce faţa, nu face semn cu mâna
Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrâna:
O, scumpe Trandafire! de vrei să biruieşti,
Întoarnă-acasă iară la curţi împărăteşti
Şi-ţi ia un cal mai harnic, ia-ţi cal mai în putere!
Întoarnă-acas, întoarnă la tatăl tău şi cere
Vestitul Cal-din-Spumă cu păr întraurit,
Căci e năzdrăvan calul şi-i roib nedumerit.
El singurul pe lume e calul care-aleargă
Prin nori şi prin văzduhuri şi bate lumea largă
De-a lungul şi de-a latul pe ţară şi pe mări;
El zvârle foc pe gură şi flacără pe nări
Şi poate să vorbească cu stele şi fortune!
Încalecă pe dânsul, căci dânsul îţi va spune
Prin vorbe tot aceea ce nu-ţi pot spune eu!...
Atunci încet se lasă prin aer un nor greu
Şi-acopere pe babă; iar Trandafir s-aruncă
Pe calul său şi trece un deal, un şes, o luncă
Şi tot mereu se duce pe drum îndelungat
Şi-ajunge iar în ţara lui Tabără-mpărat.
A râs Voinic-Zorilă şi Grangur încă râs-a
Când l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a:
şi tu te-ntorci acasă cu braţul gol? Mă mir!...
Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir:
Întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimică,
Decât să-nving, părinte, pe dalba Viorică,
Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei;
S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca fraţii mei!
Dar n-am un cal de seamă, precum aş vre să fie;
Oh, dă-mi, înalte tată, un cal năzdrăvan mie,
Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr întraurit!
Atunci Tabără plânse din greu şi i-a vorbit,
Cu inima sfărmată de dor şi de durere:
ţi-aş da, ţi-aş da din suflet, de-ai cere orice-ai cere,
Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu,
Căci nu ştiu unde-i calul, nu ştiu nici singur eu!
Eu nu-ţi pot da de seamă şi nu-ţi pot da de ştire
În ce loc mai trăieşte! Ci caută-l, Trandafire,
Prin staule, căci poate să dai de urma lui;
Şi dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i!
Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec
Şi-apoi pe rând el scoate câte-un fugar sălbatec
Din staul şi-l îndeamnă mereu să mânce foc:
Dar care cum atinge jăratecul, pe loc
Nechează şi se-ntoarce la staule. Degeaba
Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba,
Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit.
Era-ntr-un fund de staul un cal îmbatrânit,
Rău, care n-avea preţul nici măcar de-un iernatec*;
Pe el nu-l încercase voinicul la jăratec,
Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzând
Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil însă, râzând
Şi vrând el joc să-şi bată de frate-său, grăbeşte
Şi scoate-afară calul şi-apoi în râs vorbeşte:

Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat!
Încalecă-l şi-aleargă la Craiu-încetinat
C-acesta-i Cal-din-Spumă!
Aşa mi-a zis voinicul şi-a pus apoi în glumă
Jăratecul sub barba fugarului... Minuni!
Căci iată calu-ncepe să mânce din cărbuni
Cu poftă fără margini, cât nesăturat pare;
Şi-n vreme ce mănâncă, se-ngraşă tot mai tare
Şi tot mai mult, şi-n urmă, când el şi-a isprăvit
Ciudatul prânz, nechează, şi-n jur mi s-a rotit
De zece ori şi-atuncea se-nschimbă-n roib, a cărui
Frumseţă n-avea seamăn pe-acest pământ, căci păru-i
Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir,
Şi Grangur, şi Mezilă şi Tabără se mir,
Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbeşte cu glas tare:
Atât-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare
Că-s veacuri! Dar acuma stăpân mi-am căpătat!
Încalecă, stăpâne, că-i vremea de plecat!
Dar bagă numai seamă, stăpâne mult iubite,
Căci dalba Viorică nu vrea să se mărite
Decât după Viteazul Ostrovului cu flori,
Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori!
Ea numai de râs poartă pe toţi cari vreau să-i placă,
Căci dânsa ştie bine că ei nu pot să facă
Atâta vitejie, încât pe cal în zbor
S-ajungă la cunună; îndarn e truda lor!
Dar ţine minte, doamne, aceste vorbe-a mele:
Când noi vom sta în faţa ziditelor zăbrele,
Şi când din mână craiul un semn încet va da
Aproape de fereastra copilei voi zbura
Şi-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire,
Privind la tine galeş cu ochi plini de uimire,
Tu-i ia cununa, însă te poartă totodat
Şi fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat...
Aşa vorbeşte calul şi veselos nechează;
Iar Trandafir pe tată, pe fraţi îmbrăţişează
Şi-n vreme ce aceştia poftitu-i-au noroc,
El spada şi-o încinge şi-ncalecă pe loc
Şi zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gândul;
Străbate-n o clipită crăimile de-a rândul
Şi-ndată se trezeşte la Craiu-Încetinat.
Şi vestea despre dânsul pe loc s-a străcurat
Prin oamenii cetăţii, şi sfetnici s-adunară
Şi domni şi lume multă: cu drag ei aşteptară
Să vadă pe voinicul din lume rătăcit,
Să vadă dacă dânsul va fi mai fericit
Ori nu, cum au fost alţii. Frumoasă ca şi luna,
Stă fata-ntr-o fereastră, purtând pe cap cununa
Şi râsuri pe guriţă; şi craiul semn a dat:
Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat
Şi fuge nebunatec şi zboară porumbeşte
Şi trece ca săgeata cât aerul plesneşte
Şi vâjâie sălbatic. Un semn de nou se dă.
Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră:
Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră;
Strângând la piept, sărută pe fata din fereastră,
Apoi se pierde-n aer cât nu s-a mai zărit!
Un ţipăt lung atuncea din turn a răsărit;
Era ţipătul fetei învinse; era graiul
Copilei înecate de dragoste. Iar craiul
Se miră, se cruceşte şi-ntreabă-nmărmurit,
Că cine-a fost voinicul, din ce ţări a venit
Şi unde-a mers? Raspuns-au acei ce-au prins de veste
Că Trandafir se cheamă şi-un Făt-Frumos el este
Şi-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat!

Atunci craiul se-ntoarce şi mari porunci a dat
Şi-n clipă toţi curtenii de nuntă se gătară,
Pe cai fără de splină cu toţi încălecară,
Şi-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau
Şi-apoi cu veselie plecând ei se duceau
Trecând prin tot oraşul din ţară, prin tot satul
Şi-ajuns-au toţi în pace la Tabără-mpăratul!

*

Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a-n cântări
Şi dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de ţări,
Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună
Cu dalba Viorică. Atunci de voie bună
Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese
Şedeau în zi de praznic vestite-mpăratese
Şi crai cu stele-n frunte şi harnici împăraţi
Şi sfetnici luminaţi.
Iar când era serbarea mai dulce şi mai lină,
Mireasa ia paharul şi mirelui închină
Şi-i zice: Trandafire, în veci să fii al meu
Şi-n veci cu veselie a ta să rămân eu!
Şi ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire
Şi râde şi iar zice: Viteze Trandafire,
Primeşte-ţi iar sărutul, pe care mi l-ai dat,
Pre când eram eu fată: ci dă-mi un sărutat,
Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă!
Şi-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă,
Stă Tabără-mparatul râzând şi-nveselit,
Apoi el ia paharul să-nchine şi-a vorbit:
Voinice Trandafire, născut ai fost pe lume
Să-ţi faci un vestit nume, s-adaugi la renume
O mare-mpărăţie!... Mulţi ani tu să trăieşti
Şi-n pace-mpărăţia cu har s-o stăpâneşti!...
De-atunci văzut-a lumea pe Craiu-încetinatul
Strângându-mi-se-n braţe cu Tabără-mparatul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voichiţa lui Ştefan

Doamna lângă Ştefan vine,
Blândă-n vorbe şi-n purtat:
Doamne, iar eşti supărat!
Sunt, Voichiţă, pentru tine!
Zăpăcită doamna sta
Şi-nflorită de ruşine:
Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Şi vodă strânge
Mâna doamnei, gânditor.
Şerpii-şi au culcuşul lor...
Ah, Voichiţo, cum aş plânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni aşa aş frânge
Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,
Până-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, şi bate vântul,
Şi prin noapte, cu vreo doi
Tari să baţi cu ei pământul.
Pleacă Ştefan la război.

Dintr-acelaşi ceas Voichiţa
Nu s-a mai oprit din plâns.
Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
Nu şi-a mai gătit cosiţa.
În genunchi, c-un dor păgân
Ea sărută iconiţa
Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soţ, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Când avea pe soţ în gând
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dânşii, până-n nori!
Şi prin plâns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l opreşti din drum!

Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiţei cum se frânge:
Pentru soţul ei dorit
Râde veselă, şi plânge
Pentru-un tată biruit.

Ea cu paşi grăbiţi porneşte
Să-şi cuprindă soţu-n prag;
Ochii-i stinşi s-aprind de drag,
Ştefan însă ocoleşte
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte
Nici să-i zică bun sosit.

Tu mă ştii, Voichiţo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoţi,
Şi-i voi duşmăni pe toţi,
Cum te duşmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci
Nu mai poţi trăi cu mine:
Tu ai mamă, poţi să pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pământ,
Făr-a zice vrun cuvânt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Şi-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboară
Când vin trăsnete de sus!

Şi rămas acum viteazul
Singur în iatac, şi-a pus
Capu-n mâini, pe gânduri dus.
El şi-a potolit necazul
Dar pe doamnă o iubea!
Şi-ngropând în coif obrazul
Ştefan vodă-acum plângea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În spital

Nu-nţelege vorba, sire.
Zice-acelaşi general,
Camarazi, să nu vă mire
Că-ntr-acest spital

Nu-nţeleg nici doi cuvântul
Ce-l vorbim, căci li-e străin,
Sunt vitejii din pământul
Cel de râuri plin,

Pe-unde trec ei veseli vara
Peste munţii suri şi goi;
Ei de-acolo sunt, din ţara
Turmelor de oi...

Scoborând din munţi de-a dreptul
Par în lupte-oşteni bătrâni,
Aţi văzut cum pun ei pieptul
Sire, sunt români.

Astfel zice generalul
Către tânăru-mpărat,
La Veneţia-n spitalul
Cel improvizat.

În supremele momente
Când căzură peste noi
Alte patru regimente,
În amurg cu ploi

Adunaţi românii-n vale
Zid în urmă ne-au rămas,
Stăvilind duşmanii-n cale
Până ne-am retras.

Câţi de moarte-atunci scăpară
Zilnic în spitale curg;
Toţi ca leii se luptară,
Tinere Habsburg;

Şi-au murit pentru-mpăratul
Sute de viteji de-ai mei
Dar acest de-aici, din patul
Şapte sute trei,

Care zace-aşa-n neştire
Şi-i lipseşte braţul stâng
Îl salut! Dă-mi voie, sire,
Mâna să i-o strâng.

Noaptea scoborî cu ceaţă,
Luptelor sfârşit punând,
Până-n trista dimineaţă;
Şi rănit zăcând

Printre morţi ce-umpleau hotarul
Lângă steagul ce-l avea
Strâns în dreapta sa, stegarul
Singur se zbătea.

Mâine-n zori o să-l găsească,
Mâine-al vostru steag, români,
Mâine stema-mpărătească
La duşmani în mâini!

Ah! şi nimeni viu pe-aproape
Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor
El chemându-l, să-şi îngroape
Sfântul steag al lor!

Şi el n-are, n-are-o mână,
Că-n bucăţi l-ar destrăma
Şi cu mâinile-n ţărână
Groapă i-ar săpa!

I-ar săpa-o-n stânci cu dinţii,
Şi-ar muri apoi râzând!
Iată, Doamne-al biruinţii,
Tu i-ai dat un gând:

Steagul său, de lângă cruce
Până-n poala dedesubt
Dând cu dinţii să-l apuce
Rând pe rând l-a rupt!

Şi lăsând prăjina goală,
Ocoli păduri şi stânci,
Doborât de răni şi boală
Şi târât pe brânci

Printre străji şi printre cete
Ziua stând ascuns prin văi,
Pân-a patra zi când dete
De fârtaţi de-ai săi.

N-avea grai, de răni umplutul
Suflet, vai n-avea defel
Dar un steag, pierdut crezutul,
Brâu în sân la el!

Cald bătea-n ferestre-amurgul;
Nimeni n-a mai zis nimic,
Şi, plecat spre pat, Habsburgul,
Cătr-acest voinic,

Blând l-a sărutat pe frunte;
Spre români întors apoi:
Vara, păşunând pe munte
Turmele de oi,

Şi-adunaţi pe lângă masă
Iarna la ospăţ şi nunţi,
Spuneţi tuturor de-acasă
Celor de prin munţi,

Şi le-nseninaţi viaţa
Cu cuvânt înălţător,
Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa
Voastr-a tuturor.

Sărutându-l împăratul
L-a numit copil al său
Şi c-am stat plângând pe patul
Bietului flăcău!..

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drag mi-ai fost...

Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată,
Dar ce-a fost n-a fost să mai fie,
Am văzut c-această lume
Făr-de tine nu-i pustie.

Şi luceafărul pe ceruri
Place mult cum străluceşte,
Dar apune şi dispare
Soarele când se iveşte.

El cu discul său cel falnic
Te deşteaptă la viaţă
Şi te face să uiţi iute
Steaua cea de dimineaţă.

Tu luceafăr mi-ai fost mie
Ce în zori de ziuă luce,
Şi-ai apus, - acum la soare
Eu privesc cu mult mai dulce.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei crai de la răsărit

Trei crai de la răsărit
Cu steaua, căci...

Când în cale-şi purcedeau
Steaua lor li...

Ce le-a fost lor de-o-ntrebare,
De-o naştere..

Unde ştiţi că s-a născut
Un crai tânăr...

S-a văzut la răsărit,
După dânsa...

Iarăşi Irod împărat
Foarte rău s-a...

În sa cuşcă i-a chemat (/ Cu paloşul i-a tăiat)
Mulţi coconi mici...

Patrusprăzece de mii
De doi aniu...

Nu e casă fără plângere,
Maichii fără...

Glas în Roma s-auziră,
Ţipete şi...

O naştere fericită
Fost-a lumii...

De-am ajuns aşa domnie
Şi-am scăpat de...

Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului...

Tuturor de-o bucurie
Şi de-o mare veselie.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu ştiu de-a fost un om...

fel de fel de poezii s-au tot scris sau recitit,
fel de fel de poezii au pierit şi-au înflorit,
dar nici una nu-i în vers mai ritmată, mai lumină,
cum ne-a scris în timpul său Eminescu, stea divină
şi acum ca şi atunci, în iubirea-i neclintită,
ţara a cântat în rând, dragostea şi-a lui iubită

răsfoiesc acum pe rând poeziile-i alese,
câtă patimă a pus pe acest pământ de zestre,
câtă dragoste din el se revărsă şi ne cheamă,
când suntem mai abătuţi, când iubim, când timpu-i dramă
şi cum el a aranjat spaţiul, cerul şi natura,
de-l citesc mă simt înalt, mi se încleştează gura

nici nu ştiu de-a fost un om, cred c-a fost un Sfânt din mare,
cred c-a fost rană şi pom sau Luceafăr sau chiar Soare,
cred că ne-a fost dăruit să trezească din morminte,
pe cei mulţi şi prigoniţi, astăzi rupţi de cele sfinte
şi atunci ca şi acum versul său ascunde doruri
şi de ţară şi de crâng şi de flori şi păsări stoluri

trece timpul peste noi şi înghite nemurirea,
rând pe rând ne trecem goi în morminte cu iubirea,
numai el rămâne Sfânt şi veghează şi îndrumă,
mii lăstari ce au crescut, peste văi, prin munţi, sub lună
şi de sus, din infinit, raza lui încet coboară,
luminează peste timp, ea rămâne să ne doară

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara

Priveam fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.

Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ -
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Craiova din vis

Acum, la apus de viaţă, când m-ajunge tristeţea
Mă întorc la Craiova să-mi revăd tinereţea,
Să-mi revăd începutul, să capăt puteri
Pentru ziua de mâine, pentru ziua de ieri.

Merg încet pe străzile mele, prin oraşul meu
Şi mă rog în sine la Cel Bun Dumnezeu
Să fac-o minune, să fiu transformat
În copilul de atuncea, cu sufletul curat.

Şi mă văd, copil fiind, la şcoala cu popi,
Străjuită la poartă de patru mari plopi,
Cu "brüder" Silvestru învăţând să scriu şi să cânt
Şi să spun în germană "mutter", primul cuvânt.

Iată-mă 'nălţând zmee pe cer
Şi mergând desculţ prin iarbă şi flori,
Cu grija de mâine ascunsă-n ghiozdan
Şi mingea de cârpă jucată-n maidan.

Mai târziu, la liceu fiind, jucam în piese de teatru,
La Naţional, seara sau la matinal la patru
Şi uneori cu alţii şi cu doamna Margo
Frecventam cenaclul de versuri la Frau Farago.

Şi văd prima dragoste, colorând plânsu-n batistă
Pentru o fată frumoasă, cu faţa albă şi tristă.
Fată frumoasă cu păr şi ochi de poveşti,
Mai eşti oare-n viaţă, mai eşti sau nu eşti?

Mă uit în juru-mi, mirat ca un prost;
Nu a mai rămas nimeni din cei ce au fost.
Pentru cei dragi, viaţa din ochi pe vecie s-a stins...
Ai fost tu aievea, Craiovă sau numai un vis?

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unor elevi dragi (promoţie ploieşteană la 35 de ani de la absolvirea Liceului)

Trei decenii jumătate
S-au topit... s-au dus spre zări;
Astăzi clipe minunate
Sunt duioasele visări...

Fiecare zâmbet spune
Câte-au fost, câte vor fi,
Să păstrăm doar cele bune:
Sufletele de copii!

Şi albumul drag al vieţii
Răsfoind cu drag, arar,
Să dăm slavă tinereţii,
Să mai stea puţin... măcar!

poezie de Gabriela Genţiana Groza (12 iunie 2014)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!