Vers din Lancrăm

Adevărul pe care-l rostesc
îl fac ploile curcubeu
şi-l aflu, pasăre, pe umărul meu,
şi cerul e adânc
şi cerul e curat,
inima devine-o planetă
în albastrul netulburat,
auzi-i bătăile, înaripatele,
sfinţesc neatinsul, departele,
se petrec alchimii în iubiri,
câtă frunză şi iarbă,
câte mirese şi miri,

Începe-ne, timp, de la mare
trupul prin care urcăm
şi unge-l nesfârşit şi adânc
ca un vers din Lancrăm.

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti

Un soare pe un cer pustiu,
O flacără-ntr-un timp târziu.
O pasăre pe cerul greu,
O lacrimă pe-obrazul meu.

Un strop de ploaie pe-o frunză ramolită,
Un greu cuţit în inima rănită.
O frunză verde pe cele putrezite,
Un gând de bine, printre cele rănite.

Un peşte albastru în oceanul îngheţat,
Un strop de bucurie în locul necurat.
O pasăre măiastră ce scaldă cerul iară
Şi lacrima curată pe faţă lin coboară.

poezie de Bianca Marc
Adăugat de Bianca Marc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porţi de cer

Dintr-un cuib de iubiri,
Prindem aripi peste nopţi cu trandafiri
Porţi de cer se deschid,
Dragostea mai sparge înc-un zid.
Îngeri albi ne privesc
Valsul nostru lin neomenesc.
Noi plutim peste timp,
Iubirea e un veşnic anotimp.

REFREN:
Doar noi doi oprim furtunile şi apoi
Tu şi eu dăm Cerului un curcubeu.
Doar noi doi aprindem nopţile şi apoi
Tu şi eu Luna o înălţăm ca pe un zmeu.

Ca-ntr-un vers de poem,
Dragostea e tot ce mai avem.
Legământ între sfinţi,
Sărutările între mări şi munţi,
Fluturi albi ca doi miri,
Nopţi ascunse în flămândele iubiri
Dragostea-i un jurământ
Ce uneşte Cerul nostru de Pământ.

REFREN:
Doar noi doi oprim furtunile şi apoi
Tu şi eu Luna o înălţăm ca pe un zmeu.
Doar noi doi aprindem nopţile şi apoi
Tu şi eu dăm Cerului un curcubeu.

Doar noi doi fugim prin Paradis cu paşii goi,
Tu şi eu Luna o înălţăm ca pe un zmeu.
Doar noi doi oprim furtunile şi apoi
Tu şi eu dăm Cerului un curcubeu,
Dăm Cerului un curcubeu,
Dăm Cerului un curcubeu.

Dragoste şi-un jurământ
Ce uneşte Cerul nostru de Pământ.

cântec interpretat de Fuego, versuri de Adrian Artene (15 septembrie 2018)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, de ce nu mai am timp...

acolo unde am vrut să ajung
şi nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
se vede Dumnezeu aplecat peste o carte
zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi
şi-l rog
să-mi spună
de ce nu mai am timp
dâra de nisip din trupul meu
atinge pământul

nu-i bai

printre măruntaiele lui
cerul deschide o rugă
pentru ziua
în care
centrul universului
va trece prin mine

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, de ce nu mai am timp...

Doamne, de ce nu mai am timp...

acolo unde am vrut să ajung
şi nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
se vede Dumnezeu aplecat peste o carte
zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi
şi-l rog
să-mi spună
de ce nu mai am timp
dâra de nisip din trupul meu
atinge pământul

nu-i bai

printre măruntaiele lui
cerul deschide o rugă
pentru ziua
în care
centrul universului
va trece prin mine

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, de ce nu mai am timp...

acolo unde am vrut să ajung
şi nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
se vede Dumnezeu aplecat peste o carte
zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi
şi-l rog
să-mi spună
de ce nu mai am timp
dâra de nisip din trupul meu
atinge pământul

nu-i bai

printre măruntaiele lui
cerul deschide o rugă
pentru ziua
în care
centru universului
va trece prin mine

poezie de Teodor Dume din Vagabond prin durerile altora
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, de ce nu mai am timp...

Acolo unde am vrut să ajung
şi nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
se vede Dumnezeu aplecat peste o carte
zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi
şi-l rog
să-mi spună
de ce nu mai am timp
dâra de nisip din trupul meu
atinge pământul

nu-i bai

printre măruntaiele lui
cerul deschide o rugă
pentru ziua
în care
centrul universului
va trece prin mine

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastrul suprem

Nu marea
Nu cerul
Ci ochii tăi sunt reflectaţi
În cer
În mare
Albastrul ochilor tăi
E adevărul adevăratului albastru
Dacă tu nu ai fi
Marea ar fi cenuşie
Cerul ar fi cenuşiu
Iar soarele ar fi lipsit de lumină
Şi pământul s-ar scurge
Ca plumbul topit în univers
Dând naştere unei căi al uitării

poezie de Cezar C. Viziniuck
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul se întinde la nesfârşit. Pământul dăinuie la nesfârşit. Ele trăiesc etern pentru că nu fac din fiinţarea lor un lucru care să le fie propriu. Iată pentru ce înţeleptul îşi depăşeşte în totalitate personalitatea şi prin aceasta chiar îi dă valoare. Îşi transcende trupul şi chiar prin aceasta îl ocroteşte. El caută să nu aibe dorinţe şi prin aceasta chiar mai repede ajunge la Adevărul Ultim care este de fapt ţelul dorinţelor sale.

Lao Tse în Tao Te King, 7
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti praf

ţi-au dat nişte prafuri roz
iubeşte au zis
pentru că aşa este bine
ţi-au băgat pe gât biletul spre rai
pentru că aşa este bine
dar în tine trăieşte doar un vierme bătrân visând pământul tot mai adânc
şi un ultim cuvânt care-i va fi scăparea
poate pasăre

strigi pasăre şi pasărea spintecă cerul
aluneci prin timpul ghemuit de durere
tu la 23 de ani tu la 17 ani tu la 5 ani
un film care trece prin tine iar şi iar
dar în câte numere poţi descompune o viaţă
câte măşti încap într-un om
cât de lung este trupul ăsta care se roteşte se roteşte se roteşte
şi se rosteşte
până cuvintele toate se amestecă într-o limbă nouă
lucrurile toate îşi pierd conturul
un desen în nisipul spulberat de vânt
unde mă sfârşesc eu
unde începi tu
cine sunt
poate singura suflare a unui om rătăcit într-un deşert roz

poezie de Diana Dumitraciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfidare sfioasă

Câte săruturi ale mele
Au loc pe trupul tău frumos?
Multe, iubito, câte stele
Pe cerul nopţii luminos.

Că trupul tău e cerul care
Mă strigă să-l sărut mereu,
Sfidând sfios o depărtare
Pe care-o ştim doar tu şi eu.

poezie de Marius Robu (19 mai 2021)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca şi cerul infinit-zăpadă-i

Ninge asemenea cum plânge un val pe mare
Şi nu-l asculţi cum scaldă pescăruşii în zare
Doar bătăile cenuşii
În zborul pescăruşilor spre soare
Simţim gândim ca marea când albeşte albastrul
Ca şi cerul infinit-zăpadă-i
Toate timp, culoare şi vântul ce aleargă neoprit
Vioara dintr-un lemn
E muzica ce îmi ascunde dorul într-un mister
Povestea se tot ţes târziu balade
Şi ecouri tot creşte floare de cais.

poezie de Lorin Cimponeriu din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miri şi mirese

Sâmbetele se cunună,
Pline-s primăriile,
La biserici merg... să-şi pună
Pirostriile.

epigramă de Vasile Iuşan din Estivale (2009)
Adăugat de Vasile Iuşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii Tăi...

Inima mea, pasăre călătoare,
Şi-a găsit pacea
În albastrul ochilor tăi.
În ochii tăi
Văd limpezimea zorilor,
Ochii tăi sunt leagănul stelelor.
Inima mea
Se pierde în adâncul albastru
Al ochilor tăi fascinanţi.
Lasă-mă să mă scald
În nemărginirea lor.
Zâmbetul tău-rază de soare
Îmi iluminează sufletul
Aducându-mi pacea, liniştea, iubirea.
Îmi place
Felul cum mă priveşti,
Îmi place
Sărutul tău cald.
Îmi place
Cum îmi mângâi trupul,
Ca pe-o vioară
Ale cărei strune scot sunete
Numai de inima ta, auzite.
Cuvintele tale
Sunt licăriri de lumină,
Îmi place să fim împreună.
Dragostea mea e un ocean,
Cu cât te scufunzi în el,
Cu atât mai adânc devine.
Inima mea, pasăre călătoare,
Îşi trăieşte clipele
De visare, fericire şi iubire...

poezie de Floarea Cărbune (1 septembrie 2019)
Adăugat de Adina M. Neghirla
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plâng, precum castanii-n floare...

Aţi văzut cum plâng castanii lacrima de jos în sus?
Ca şi cum îşi strigă dorul de lumină, spre apus,
Îmbrăcându-se-n speranţa de-a atinge-o clipă doar
Neatinsul cer albastru, din albastrul său budoar.

Candele se-aprind pe ramuri şi mustesc a rugă flori,
Să le prindă rugăciunea, cerul pe sub subsuori.
Doar un vânticel le-mbie să se prindă bine-n ram,
Cu o şoaptă de pe lună, ca un negustat balsam.

Şi foşnesc frunzele toate, la un semn divin de-accept
Pentru lacrimile toate din copacul înţelept,
Ce trimit solie vie din adânc de rădăcini,
Unde-n lut se-ascund păcate în inelul unei vini.

Tot aşa îmi plânge-aripa, (cum castani, de jos în sus)
Ţintuită de piroane, precum trupul lui Iisus.
Doar că-i lacrimă de sânge dintr-un zbor orfan de doi-
Moartea şi-a întins un giulgiu mult prea negru peste noi.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porţile aerului

Aer cu porţi prin care se intră în aer,
în aerul lăuntrului, încă nerespirat,
al tuturor lucrurilor – alergând
din întrebare în întrebare,
Doamne, în ce infern am intrat?

Nimeni nu cântă, nu plânge – peşteri, dealuri
şi şesuri – silabele sunt lilieci agăţaţi de cerul gurii,
urechile ţiue a pustiu,
ceaţă – înainte,
o, aş înţelege acest întuneric cumpănind totul,
mult mai adânc mort, decât viu.

A muri, privilegiu şi-a te naşte afară
încă o dată să strigi ce-ai văzut...

Deschise dinlăuntru, porţile aerului
sunt pupilele noastre uitate în lucruri
înainte de-a ne fi născut.

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purtăm în noi...

Fiecare
purtăm în noi...
o mare de dureri,
dar... urcăm cu ele
în Templul iubiri...
Alungăm din când în când
tristeţea,
căutăm... uneori
să uităm de caii sălbatici
ce-au bântuit...
prin grădina florilor
cu crizanteme mioritice...
Fiecare,
purtăm în noi...
o mare de dureri,
dar în aceeaşi zi,
urcăm, câte o treaptă,
în Constelaţia Universului!

poezie de Lucian Drând Luce din O petală de iubire
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

dacă-ar fi fost să fiu
un pic mai înaltă
cumva să ajung
mai sus de umărul tău
să pot vedea cerul
prin tâmpla ta răstignită
pe umerii mei
câtă splendoare-am fi zărit amândoi

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turist prin Univers

mă plimb prin lume cu picioare de vers
cu metafore şi isteţime în bagaj
i-am găsit necazului factorul divers
azi mă ascund de el într-un miraj.

mă apropii de stele din vast Univers
mi-au creat pe inima sublim tatuaj
mă plimb prin lume cu picioare de vers
cu metafore şi isteţime în bagaj.

am să mă lupt cu demonul pervers
să-mi lase cerul liber la partaj
să fiu un curcubeu eu am convers
să bucur îngerii din anturaj.

mă plimb prin lume cu picioare de vers
cu metafore şi isteţime în bagaj.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cronica de zbor

No scriem, doamnă, cărţile care
S-au mai scris precum ştii
Sub clarul de veac din lanuri de rouă
Trimitem prin scrisori miresmele târzii.

Trăim pe o planetă de semen caudate,
În carnea noastră ardem ades câte un semn
Mirese bat cu sufletul de lemn
La podul din afară de cetate.

Lăsăm ca anonimi ades câte un rug
Plecăm spre Dulcineea de dincolo de moarte,
Ne hăituiesc ogarii vămilor pierdute
Când sângele curat s-a preschimbat în carte.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!