Eros dual
Femeie,
Între polul nord și sud,
Punte - pârghie de nud.
Sânii - bust de baricade...
Sub a clipelor arcade,
Fiori de amor, crescând
Din al brațelor pământ.
În al macilor săruturi
Trec împodobite umbre
De dorinți... Ascunsă taină
De lumina lor se umple
Și mai jos, pe dealul coapsei,
Unde dragostea se coace,
Lin alunecând, dorința,
Sufletului nu-i dă pace.
Nemișcare... gravă pândă
A plăcerilor deșarte, toate trec,
Se duc spre mâine
Până dincolo de moarte...
Un Adam și-aceeași Evă,
Flămânzind de generații
De aroma de iubire...
Să vedem ce sunt bărbații!
El, același vânt de toamnă
Iertător și de prisos,
Culegând cu lăcomie
Din al stelelor prinos,
Trece-n viață fără grabă,
Poposind din floare-n floare...
El ia mierea cea mai dulce
Și esența cea mai tare...
Umbră revoluționară,
Ca un nor te amăgește,
Apoi, sub lumini de stele,
Infidel, se risipește.
Ce-i iubirea?! O secundă -
Miere-n cupă de pelin...
Pentr-o clipă de plăcere,
Poate-o viață suferim.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Dale de gheață
Dale de gheață -
Omul spre moarte
Alunecă lent.
Trăiește, învață
Și toate-s deșarte...
Toate se pierd.
Sângeri pe buze,
Plângeri și taină,
Lumină și vis...
Genele strânse,
Marea iubire...
Devreme s-a stins.
Aripi de îngeri,
Constelații și taină,
Tărâm de povești...
Iubirea se pierde,
Dulce-amară,
Eu sunt... tu.. nu ești...
În plete argint,
Tuș de stele pe gene,
Vânt rece-n priviri...
Ca un clopot vuiește...
Iarna vieții se cerne
Și în rest amăgiri...
Apoi pace eternă -
Sanctuarul tăcerii
Într-o clipă s-a-nchis...
Ai rămas ca o umbră.
Să trăiești pentru tine
Prea târziu te-ai decis.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Somnul
Somnul este doar o moarte
Și în moarte se coboară
Șnururi de lumini și șoapte
Trenuri într-o altă gară.
Este un izvor de stele
Poposind pe pleaopa grea,
Umbră care se desface
Peste tâmplele de nea.
Somnu-i literă albastră,
Printre gene răsărită,
Un popas în timp, acasă,
O iubire nerostită.
Trec în gând mărgăritare...
Gară de lumină somnul,
Ne îmbracă-n albe zale,
Spre odihnă, întru Domul...
poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossa vieții și-a morții
Stele cad în palma noastră,
Viață puf de păpădie,
Viață, pasăre măiastră,
Apă moartă, apă vie...
Când aproape ni-i plecarea,
Sufletul-clopot se zbate,
Nu ne-aduce alinare
Plâns de viață, plâns de moarte.
Stele cad în palma noastră
Vise moi de blândă stea,
Printre gene de lumină
Altă cale vom afla.
Labirint în armistițiu,
Timpul prin între tăceri,
În clepsidra ruginie
S-au pierdut atâtea veri.
Viață, puf de păpădie
Clipă aripă de ceară,
Apă moartă, apă vie,
Viața-n clipe se măsoară.
În clepsidră timpul curge
Râu de miere și pelin,
Timpul în aval se scurge
Și la tâmple toți albim.
Viață pasăre măiastră,
Suflet fremătând de dor,
Val pierind în marea-albastră,
Taină, vis, zbor de cocor,
Peste umbre, în ninsoare,
Te ridici, fluture alb
Și te pierzi în depărtare,
Un străin uitat catarg.
Apă moartă, apă vie,
Cânt, durere, împăcare,
Năruită reverie,
Viață, cauți înălțare.
Brațe reci de umbre stranii
Scormonesc identitatea,
S-au dus clipele și anii,
Într-o clipă vine moartea.
Când aproape ni-i plecarea
Pâlpâire trecătoare,
Nu mai regăsim cărarea
Către viață, către soare.
Ca o mantie de gheață
Ne-ncunună albe plete,
Totu-i trecător în viață,
Totu-i plâns și răni, regrete...
Sufletul-clopot se zbate,
Mierea curge-n ochi de sticlă.
Călători trudind în noapte
Trup de stâncă ne ridică.
Toate-n viață-s trecătoare!
Albi la tâmple ne trezim
Și bătrâni copaci în floare...
Vânturi aspre-n noi oprim...
Nu ne-aduce alinare
Nici lumina, nici iubirea,
Nu vom mai găsi cărarea...
Care oare ni-i menirea?!
Nori sălbatici pe sub pleoape...
Tremurând, gene-n furtună...
Pruncii-n grabă-or să ne-ngroape.
Dragii noștri, noapte bună!
Plâns de viață, plâns de moarte,
Cântec lin, cântec de dor,
O secundă ne desparte
De iubirea tuturor.
Stânci la margine de lume,
Cruci la margine de drum,
Fără rost și fără nume,
Noi vom adormi de-acum.
Plâns de viață, plâns de moarte,
Nu ne-aduce alinarea.
Sufletul-clopot se zbate
Când aproape ni-i plecarea.
Apă moartă, apă vie,
Viață pasăre măiastră,
Viață, puf de păpădie,
Stele cad în palma noastră!
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Re-naștere
Mă nasc acum întâia oară,
Carne din lutul pământesc
Și îngeri vin să-mi dea sărutul
Pe așternut dumnezeiesc.
Săruturi fade cad în umbre
De sângeri și de chiparoase...
Voi vreți să trec nepăsătoare
Către întinderile-albastre?!
Vin să-mi alunge suferința
Cei dragi, în alte lumi plecați,
Merg spre nuntire cu divinul...
Nu plângeți, nu vă întristați!
Plec să îmi caut întrupare
În dulce duh, cu Dumnezeu,
Căci doar în pace și credință
Voi fi același suflet, eu.
Mi-e sufletul nemărginire,
Clopot și taină... Te-am găsit,
Oh, Dumnezeu credinței mele!
De-acum sunt iarăși mântuit...
Re-naștere în trup de stele,
Cu infinitul cununat,
Sunt OM! Furtuna vieții mele
În trupuri noi m-a întrupat.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Trec ploile...
Oh, trec ploile spre mâine, câte-o lacrimă ducând...
Doamne, câtă suferință să mai rabde-acest pământ?!
Biciul vântului pocnește pe spinarea ponosită
Încovoiată de durere... Plângem, Maică Prea Iubită!
Râuri trec învolburate... Sânge-nfierbântat și ură
Într-un iureș fără seamăn, grav și fără de măsură...
Lutul strămoșesc mustește parcă lavă omenească
Și din ramuri curge sânge... Cine să ne mai iubească?!
Nu-i nici rugă nici iertare, nu-i nici viață, dar nici moarte...
Ne trăim în lanțuri viața, dar trăim în libertate!
Doamne, câtă suferință ne e dat să îndurăm?!
Când, pe căi transcendentale, către Tine ne-nălțăm?!
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Toamnă între noi
Un vânt rece-mi bate-n fereastră
Astăzi și mâine sunt anunțate ploi.
Tulbură-i povestea de iubire a noastră,
Toamnă e afară, toamnă este între noi.
Pe cer se înalță plumburii nori,
E o imagine tristă, parcă vine apocalipsa
Și pe mine mă trec milioane de fiori...
În timp ce inima îți plânge lipsa.
poezie de Alina-Georgiana Drosu (22 septembrie 2017)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossă marilor tristeți
Mi-e-n suflet lacrimă și plânsul concert din muzică de Bach,
Între ruine și furtună mă zbat și-n chingi supusă-s, ah!
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne și de frunze-n vânt
Își lasă pașii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Vulcani în umbre se înalță din a tăcerilor arsuri,
Deschid cărări sub pași și-n timpuri se-aștern la tâmple, în cununi.
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinți...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Și am dorinți...
Mi-e-n suflet lacrimă și plânsul concert din muzică de Bach...
Destin?! Pe cerul vieții mele văd semne ce nu-mi sunt pe plac.
Cu litere de sânge, toamna, pe portative ruginii,
Își lasă notele funeste sub umbre veșnic viorii.
Vuiește iar durerea-n lume, prin mine iarăși trec tornade,
Mă-ndrept cu fiece secundă către neiertătoarea moarte.
Nu-mi răvăși întunecarea poveștii mele de a fi,
Ori nu te temi că pentru toate tu vei răspunde într-o zi?!
Între ruine și furtună mă zbat și-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e pleoapa-n ceruri plumburie... Opaiț voi lumina, să ard.
Mă-nalț vulcan și-n transcendență atom spre ardere mă plec,
Datoare altor generații, altoi de timp, să fiu, încerc
Și cât mi-e sufletul lumină înving blestemul de a fi
Poem de temeri și furtună în fiecare nouă zi.
Filozofând la gura sobei, învăț în foc să ard de-acum,
Să plâng a trecerii uitare și să mă risipesc în fum.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne și de frunze-n vânt
Aduc cu ele deșteptarea... Mă doare parcă vechiul gând...
De ce mă-ntreb de nenorocul din ziua-n care m-am născut?!
Înjunghiindu-mi fericirea mi-a luat al păsărilor cânt...
De ce în susurul de ape e doar oftatul meu prelung?!
De ce în fiecare noapte și-n fiecare zi tot plâng?
De ce ascunsă, cu speranță, un alt destin îmi creionez?!
De ce-având dreptul a mă naște, nu-mi dați și dreptul să visez?!
Își lasă pașii către ceruri, apoi se-ntorc către pământ...
Același dor etern de îngeri în dănțuire de cuvânt,
Repetitiv, în nemișcare, precum o umbră pe altar
Își lasă trena de tristețe în picătura de amar.
Mi-e sete iar de ploi de lacrimi și plâng cu fiecare ceas...
Veniți! Vreau să gustați dorința, ultima care mi-a rămas.
Nu știu ce-i dincolo de lume, ocean de vis ori de tăceri,
Nu știu ce fi-va-mi dat a trece sub geana fiecărei seri.
Vulcani în umbre se înalță din a tăcerilor arsuri.
Se-așează ca un roi de fluturi peste îmbujorații nuri...
Sub o durere pământie se-apleacă pleoapele de plumb.
Vezi trena nopții prinsă-n umbre?! Simți lacrimile care curg?!
Iar eu sunt salcie plecată, căci șerpuielnice dureri,
Vor trece peste chip de piatră, vor trece azi, la fel ca ieri.
Vulcani sub umbre se înalță înmormântându-se-n tăcere,
Căci toate-n lume-s trecătoare iubire, ură și durere.
Deschid cărări sub pași și-n timpuri se-aștern la tâmple în cununi...
Îmi irosesc eternitatea împrăștiindu-mă-n furtuni.
Mi-e trupul plâns de răni și sânge, nu mai există timp, nici loc,
Tăceri rodesc și strânge rodul de-atâta veșnic nenoroc.
Se-nmormântează necuvinte-n săruturi fără de ursită...
Eu, doar o piatră funerară, de toate astea sunt mâhnită.
Hai, vino! Șezi! Ce rece-i crucea pe care mâna-ți poposește...
Te rog, te rog nu-mi da un nume, ci în tăcere mă iubește!
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinți...
Ce cânt păgân de-nmormântare ne-a-ncorsetat între dorinți?!
De ce când iarba crește încă, noi doar zăpezi la tâmpla ta,
Vom răsări pe cerul negru ca albe licăriri de stea?!
Unde-i lumina, fericirea, iubirea ce ni s-a promis?
Deșertăciuni! În van sunt toate... n-a mai rămas decât un vis.
Oh, vreau un strop de fericire, ori sănătate vreau în dar,
Să pot lupta, să nu cred, lupta aceasta că ar fi-n zadar.
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... și am dorinți.
Vezi?! În adâncu-mi se desfată de-o vreme, doi copii cuminți!
E cel de ieri, de dinainte de a se naște trup uitat
Pe plaja fără de păcate... de cel de azi e-njunghiat.
În lumea lui, visând de-o vreme, nebun haotic alergând,
Prin ochiul minții plin de lacrimi, în căutare de cuvânt
În tocul care nu mai scrie e doar un gol din viața mea,
Spre a-nvăța: deșertăciune e timpul fiecăruia...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Și am dorinți...
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinți...
Deschid cărări sub pași și-n timpuri se-aștern la tâmple în cununi...
Vulcani în umbre se înalță din a tăcerilor arsuri,
Își lasă pașii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne și de frunze-n vânt.
Între ruine și furtună mă zbat și-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e-n suflet lacrimă și plânsul, concert din muzică de Bach.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tăceri
Peste țarini pustiite de tăceri și vânt de toamnă,
În păduri cu nobil vuiet, plâns de lacrimi de aramă
Se aude ca un clopot... Și-n sălbatică cântare
Trec soldați de vatelină în mantii strălucitoare.
Cor de păsări de tăciune... zumzet peste tot pământul...
Roditor pământ anume spre-a sădi în el cuvântul...
Must de trainice-oseminte cu specific omenesc,
Peste glia ființei noastre unde vorbele rodesc...
Ruginii, de sângeri parcă, vin apusurile-n grabă...
Dau în pârg gutui... E toamnă! Și ce dacă? Și ce dacă?!
Cade bruma pe obrazul țării fremătând de dor...
Simfonii transcendentale cântă îngeri în amvon...
Râu învolburat de lacrimi... Treceri de pletoase umbre...
Toamna veșniciei noastre cu tăcere grea se umple...
Nu mai pot să-mi număr anii! Sunt o toamnă despletită...
Sunt o toamnă... numai una... în decade împărțită.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ardere
Intrați! Aprindeți lampa!
În întuneric strânse, stau sute de păcate...
Dar ce aprindeți voi?!
Ce-ați pus? De ce lumina
În van se risipește?
De ce în întuneric voi iarași ați rămas?!
Îmbrățișați prin fapte păcat, fărădelege!
Și risipiți în taină a Domnului prinos...
Voi fără milă ardeți iubire și credință...
Unde vă este darul iubirii de frumos?!
Spălați-vă ființa prin rugi și prin mătănii!
Pierind dezlănțuirea păcatelor lumești,
Fiți voi floare de lotus pe apele speranței
Și căutați lumina în lumi dumnezeiești!
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Zbor spre alte lumi
Ascult în noapte cum lună-și strigă dorul
La margine de boltă printre luceferi-fluturi,
Își uită pentr-o clipă, voința, rostul, zborul
Și caută prin iarbă, urma la dulci săruturi.
Ea urmărește ciuta și cerbul când se-adapă
Învăluiți de-un abur născut dintr-o iubire,
Atuncea tulburată zărește-n ochi de apă
Cât este de stingheră, cu soarta-n rătăcire.
Și pleacă fără vlagă, zburând peste pământ
Să-și caute perechea prin alte lumi astrale,
Dar către miezul nopții se-abate strașnic vânt,
Ce-i răscolește fața ascunsă-n nori și jale.
Încet și peste mine se-așează un văl de somn,
Iar timpul meu se-oprește la margine de vis,
Mai simt pentru o clipă că luna-mi face semn,
Apoi, trudită adorm și mă transform în ibis.
Mă-nalț spre cer uimită, căci nu zăresc hotare
Și trec o punte-albastră ce pare o rădăcină,
Din când în când m-așez pe un ecou din zare
Sădind grăunți de pace și lotuși de lumină.
poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dorm în ochiuri de izvoare
dorm în ochiuri de izvoare
cu lună și stele,
toate dorurile mele:
umbre călătoare.
dorule, unde ai plecat
ce poteci mai sui,
te-ai pierdut pe carărui,
unde să te cat?
dat-au buzna teii-n floare
și tu nicăieri
vin și trec la primăveri,
umbră călătoare.
am pierdut doi ochi albaștri,
iartă-mă, părinte,
când de ei mi-aduc aminte,
mă-nchin la toți aștrii.
sub poleiul alb de stele,
totul e feeric,
numai chipul ei himeric
stă printre perdele.
îmi întinde mâna lin
peste geam prin ceață
și c-o frunză de pelin
mângâie-a mea viață...
poezie de Ion Ionescu-Bucovu (16 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Candelă aprinsă
dedicată lui Angelick
Sufletului tău lumină,
Căci lumina aparține
Ființei ce, prin neodihnă,
Scrie versuri pentru tine...
Sufletului tău iubire,
Căci iubirea te înalță
Un vulcan - roi de albine,
Dor de cântec și de viață.
Sufletului tău doar pace,
Căci din ea răzbate dorul,
Dor de literă, ce-n arce
De lumini, veghează somnul.
Sufletului tău tăcere!
Viermii nopții să n-atingă
Dulcea, blânda-ți mângâiere...
Nu las candela să stingă!
Ești etern lumina vieții,
Dor de glie, tricolor,
Pentru tine-am scris poemul...
Știu de versu-mi, că-ți e dor...
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spre dincolo de viață
Aici, în sanctuarul acestei suferințe,
Încarcerat de lacrimi, cu veșnicia-n gând,
Te-ai avântat, tu, înger cu aripe de ceară
Și te-ai topit în iadul în flăcări, din mormânt.
Cu ochii-n lacrimi încă, privindu-ne cu sete,
Așa, ca orice mamă, purtând în suflet dor,
De dincolo de viață, încinsă-n sacre bete,
Te-ai dus să stingi în moarte lumina tuturor.
Te-ai dus, lăsând în urmă și lacrimă și taină,
Mamă și soră, fiică, doamnă și înger, stea...
Ca un quasar în lume, te-ai dus spre nemurire,
Te-ai dus ca o lumină! Te-ai dus din viața mea...
Te-ai dus precum o umbră, spre dincolo de viață
Și clopotul durerii în suflet se prelinge,
Sub pleoapa cenușie, alene, lacrimi pică...
Cu înc-o picătură, durerea mea se stinge!
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Clipa
Boemă și rece, o clipă mai trece
Spre zări argintii.
Ambrozie scumpă spre mare adâncă
Te-ndeamnă să vii,
Să treci pragul vieții, în valul ceții,
Al nopții amnar
Și robă de stele să-ți pun peste umeri
De taină și jar.
Lumina-n clepsidră să-și cearnă prezentul -
Vulcan irosit...
În vânturi, o ramură frântă se plânge!
Ce mult te-am iubit!
Boemă și rece o clipă mai trece
Spre zări argintii,
Iubire - o clipă, luciri efemere,
O singură zi.
Eternă și gravă se pierde în mâine
Și lacrima mea.
Doar eu și tăcerea... O mare de taină
În inima bântuită de fantasmele timpului,
DA!
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Clipa
Boemă și rece, o clipă mai trece
Spre zări argintii.
Ambrozie scumpă spre mare adâncă
Te-ndeamnă șă vii,
Să treci pragul vieții, în valul ceții,
Al nopții amnar
Și robă de stele să-ți pun peste umeri
De taină și jar.
Lumina-n clepsidră să-și cearnă prezentul -
Vulcan irosit...
În vânturi, o ramură frântă se plânge!
Ce mult te-am iubit!
Boemă și rece o clipă mai trece
Spre zări argintii,
Iubire - o clipă, luciri efemere,
O singură zi.
Eternă și gravă se pierde în mâine
Și lacrima mea.
Doar eu și tăcerea... O mare de taină
În inima bântuită de fantasmele timpului,
DA!
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De toamnă
Bălaie, cu pletele-n vânt,
S-a coborât pe pământ.
Pe cer vin cocori cenușii...
Circhinii din vii, viorii,
Se-apleacă în rugi spre pământ...
În mustul dulceag din pământ
Se-ascunde poveste de toamnă,
De nuci, de gutui și de mamă.
Trec răuri de prunci către școli
Și cântă cu ploaia în zori...
Copacii-s de-acum ruginii
Iar eu... te aștept să revii.
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Clipe efemere...
Îmi plimb privirea sus pe cer,
Prin lanul stelelor ochioase,
Policandre luminoase,
Și mă întreb, ca-n multe dăți:
Unde ești iubirea mea?
Unde îți faci culcuș și case?
Cât timp, să mai trag speranță?
Că într-o zi vei fi a mea,
Soața bună, până la moarte,
În îmbrățișări de stea.
Lunii pline nici nu-i pasă,
De-a mea crudă frământare
Și își face încet cărare,
Printre stele vechi și caste,
Ale nopților astrale.
Timpul toarce roluri multe...
Și ne mângâie în vise,
Eu sub tâmple argintii
Descifrez enigme ascunse,
Ca să uit de ce mi-e dor,
Ca să uit că ești un Ulise.
Ce-ar fi cerul fără stele?
Ce-ar fi omul fără vise?
Ce-ar fi munca fără sporuri,
Și viața fără onoruri?
Ce-ar fi Terra fără oameni?
Și Geneza fără valuri?
Ce-ar fi viața, fără moarte?
Ce e dincolo de toate?
Ce ești Tu Divinitate?
Univers plin de iubire,
Univers plin de dreptate,
Cu rele în miez de noapte...
Sau nimicul, plin de toate?
Univers prea plin de șoapte,
Printre stele înflorate,
Când, îmi dai răspuns la toate?
Până atunci, clipe efemere,
Pace, în eternitate
Și iubire pân la stele!
poezie de Valeria Mahok (10 iunie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!
Clipe efemere...
Îmi plimb privirea sus pe cer,
Prin lanul stelelor ochioase,
Policandre luminoase,
Și mă întreb, ca-n multe dăți:
Unde ești iubirea mea?
Unde îți faci culcuș și case?
Cât timp, să mai trag speranță?
Că într-o zi vei fi a mea,
Soața bună, până la moarte,
În îmbrățișări de stea.
Lunii pline nici nu-i pasă,
De-a mea crudă frământare
Și își face încet cărare,
Printre stele vechi și caste,
Ale nopților astrale.
Timpul toarce roluri multe...
Și ne mângâie în vise,
Eu sub tâmple argintii
Descifrez enigme ascunse,
Ca să uit de ce mi-e dor,
Ca să uit că ești departe.
Ce-ar fi cerul fără stele?
Ce-ar fi omul fără vise?
Ce-ar fi munca fără sporuri,
Și viața fără onoruri?
Ce-ar fi Terra fără oameni?
Și Geneza fără valuri?
Ce-ar fi viața, fără moarte?
Ce e dincolo de toate?
Ce ești Tu Divinitate?
Univers plin de iubire,
Univers plin de dreptate,
Cu rele în miez de noapte...
Sau nimicul, plin de toate?
Univers prea plin de șoapte,
Printre stele înflorate,
Când, îmi dai răspuns la toate?
Până atunci, clipe efemere,
Pace, în eternitate
Și iubire pân*la stele!
poezie de Valeria Mahok (10 iunie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossă... de toamnă
De toamnă tremură-n adâncuri lumina... și se risipește.
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Iar noi, de dincolo de moarte, cânta poemele iubirii.
În jarul stelelor de-o clipă ne regăsim nemărginirea
Și transcendent prin altă lume ne urmărește fericirea.
Poem clocotitor și sumbru, un somn profund, bolnăvicios,
Pornim în vis, pe drum de stele, întâiul pas de abanos.
De toamnă tremură-n adâncuri lumina... și se risipește
În ochi înfometat de stele... acelui care mai iubește.
Se scutură de umbre noaptea... și frunze cad... și lacrimi cad,
Doar șoapta-n cețuri mai vibrează în timp ce flăcările ard,
Lăsând cenușa existenței un timp ascuns la ceas târziu,
Când biet semănător de lacrimi, altar tăcerii am să fiu.
Singurătatea trece iarăși în pași grăbiți spre nicăieri,
Iar eu rămân aceeași umbră, poem tăcerilor de ieri.
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește.
Bat ramuri clopotul tăcerii și val de-nsingurare crește.
Altar întunecării noastre, genunchiului îi e oprire
Când vânturi bat, când plânge cerul întru a noastră mântuire.
Sunt lacăte la porți închise... Ceru-i mormânt de păsări moarte,
Ascunde toată neputința ce trup de suflet o desparte.
Veniți să frângem brațul toamnei, la geamul vieții nu mai bată!
Căci bieți bătrâni și reumatici au tot umblat din poartă-n poartă...
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii
Și vuiet vine de departe... cutremură legile firii.
Se-adună-n zări întunecate secunde-timpuri peste care
Ard lumânări, țâșnesc vulcanii și curge lacrima ce doare.
E toamnă... palidă fecioara, etern nutrind spre puritate...
Printre șuvițe despletite leargă-n fiecare noapte.
E toamnă... șoaptă de lumină unui apus însângerat.
Poate că este toamna-n care m-aș fi născut, ai fi plecat.
În noi, de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Viori de dor nestăpânite, caleidoscopul amintirii.
Trudim cu fiece secundă, lăsând nisipul în oasoare
Spre risipire peste lumea în care deseori se moare.
Plecăm cu fiecare toamnă, dar ne întoarcem înapoi
În lumea voastră trecătoare, copaci posomorați și goi.
Sfioși, în plângerea de gheață, ne strângeți pumnul de pământ,
Apoi călcați cu nepăsare, străini, pe trupul nostru sfânt.
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea.
Dealuri de umbre se ridică! Se-ngroapă-n umbre omenirea!
Gene de ramuri, pleoape stranii, de gri și taină aplecate,
Ne prind în cruda penitență un pas stingher trecând spre moarte.
Amar și trist e universul! Amară-i trecerea spre mâine,
Precum o pâine de secară... Apoi o altă toamnă vine.
Păienjenișuri de spreranță ne poartă-n timpuri înapoi,
Bieți penitenți în toamna vieții, atât de triști, bolnavi și goi...
Și transcendent prin altă lume ne urmărește fericirea.
A noastră-i toamna asta rece, a noastră e nemărginirea.
Ne soarbe liniștea și doarme sub pleoape negre de granit
Ochiul orbit de prea devreme, ochiul de prea curând cernit.
În sobă ard spre înviere, prin marea flacără de sânger,
Un gând la marginea pădurii, un vis, o aripă de înger.
Pivesc icoana-mpodobită... miroase a gutui, a toamnă!
În iureșul singurătății eu te revăd, iubită doamnă...
Poem clocotitor și subru, un somn profund, bolnăvicios...
În rochii albe, decoltate, sub voal de cețuri, argintos,
În glas de clopot, în tăcere, ascund quasari în pumnul meu
Și ard vulcan... ocean de frunze mă soarbe în adâncul său.
Sunt nopți mai lungi, zile mai scurte... Bătrâni amnezici rătăcesc...
Doar în poveștile cu zâne, eu, doamna mea, te regăsesc.
Colind cu tine, înger! Pacea, în palma mea-i prizonieră...
Colind cu tine, scumpă doamnă, în lumea noastră austeră.
Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos...
Vreau să-ți arăt imensitatea... Și cerul cât e de frumos.
Să ne pitim în praf de stele, umbre pe ceruri rătăcite,
De-acum, mereu, iubită doamnă! Și din aducerile-aminte
Să revărsăm în lumea noastră atâtea ploi câte mai sunt
Și să ne-ntoarcem în uitare și noi, o ploaie pe pământ.
Să râdă iarăși curcubeul pe sănii moi de catifea,
Iar eu să ard, același suflet, de dorul tău, iubita mea.
Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos,
Poem clocotitor și sumbru, un somn profund, bolnăvicios.
Și transcendent prin altă lume, ne urmărește fericirea...
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea,
Iar când de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește.
De toamnă, tremură-n adâncuri lumina... și se risipește.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Altă glossă... de toamnă
De toamnă tremură-n adâncuri lumina... și se risipește.
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Iar noi, de dincolo de moarte, cânta poemele iubirii.
În jarul stelelor de-o clipă ne regăsim nemărginirea
Și transcendent prin altă lume ne urmărește fericirea.
Poem clocotitor și sumbru, un somn profund, bolnăvicios,
Pornim în vis, pe drum de stele, întâiul pas de abanos.
De toamnă tremură-n adâncuri lumina... și se risipește
În ochi înfometat de stele... acelui care mai iubește.
Se scutură de umbre noaptea... și frunze cad... și lacrimi cad,
Doar șoapta-n cețuri mai vibrează în timp ce flăcările ard,
Lăsând cenușa existenței un timp ascuns la ceas târziu,
Când biet semănător de lacrimi, altar tăcerii am să fiu.
Singurătatea trece iarăși în pași grăbiți spre nicăieri,
Iar eu rămân aceeași umbră, poem tăcerilor de ieri.
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește.
Bat ramuri clopotul tăcerii și val de-nsingurare crește.
Altar întunecării noastre, genunchiului îi e oprire
Când vânturi bat, când plânge cerul întru a noastră mântuire.
Sunt lacăte la porți închise... Ceru-i mormânt de păsări moarte,
Ascunde toată neputința ce trup de suflet o desparte.
Veniți să frângem brațul toamnei, la geamul vieții nu mai bată!
Căci bieți bătrâni și reumatici au tot umblat din poartă-n poartă...
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii
Și vuiet vine de departe... cutremură legile firii.
Se-adună-n zări întunecate secunde-timpuri peste care
Ard lumânări, țâșnesc vulcanii și curge lacrima ce doare.
E toamnă... palidă fecioara, etern nutrind spre puritate...
Printre șuvițe despletite leargă-n fiecare noapte.
E toamnă... șoaptă de lumină unui apus însângerat.
Poate că este toamna-n care m-aș fi născut, ai fi plecat.
În noi, de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Viori de dor nestăpânite, caleidoscopul amintirii.
Trudim cu fiece secundă, lăsând nisipul în oasoare
Spre risipire peste lumea în care deseori se moare.
Plecăm cu fiecare toamnă, dar ne întoarcem înapoi
În lumea voastră trecătoare, copaci posomorați și goi.
Sfioși, în plângerea de gheață, ne strângeți pumnul de pământ,
Apoi călcați cu nepăsare, străini, pe trupul nostru sfânt.
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea.
Dealuri de umbre se ridică! Se-ngroapă-n umbre omenirea!
Gene de ramuri, pleoape stranii, de gri și taină aplecate,
Ne prind în cruda penitență un pas stingher trecând spre moarte.
Amar și trist e universul! Amară-i trecerea spre mâine,
Precum o pâine de secară... Apoi o altă toamnă vine.
Păienjenișuri de spreranță ne poartă-n timpuri înapoi,
Bieți penitenți în toamna vieții, atât de triști, bolnavi și goi...
Și transcendent prin altă lume ne urmărește fericirea.
A noastră-i toamna asta rece, a noastră e nemărginirea.
Ne soarbe liniștea și doarme sub pleoape negre de granit
Ochiul orbit de prea devreme, ochiul de prea curând cernit.
În sobă ard spre înviere, prin marea flacără de sânger,
Un gând la marginea pădurii, un vis, o aripă de înger.
Pivesc icoana-mpodobită... miroase a gutui, a toamnă!
În iureșul singurătății eu te revăd, iubită doamnă...
Poem clocotitor și subru, un somn profund, bolnăvicios...
În rochii albe, decoltate, sub voal de cețuri, argintos,
În glas de clopot, în tăcere, ascund quasari în pumnul meu
Și ard vulcan... ocean de frunze mă soarbe în adâncul său.
Sunt nopți mai lungi, zile mai scurte... Bătrâni amnezici rătăcesc...
Doar în poveștile cu zâne, eu, doamna mea, te regăsesc.
Colind cu tine, înger! Pacea, în palma mea-i prizonieră...
Colind cu tine, scumpă doamnă, în lumea noastră austeră.
Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos...
Vreau să-ți arăt imensitatea... Și cerul cât e de frumos.
Să ne pitim în praf de stele, umbre pe ceruri rătăcite,
De-acum, mereu, iubită doamnă! Și din aducerile-aminte
Să revărsăm în lumea noastră atâtea ploi câte mai sunt
Și să ne-ntoarcem în uitare și noi, o ploaie pe pământ.
Să râdă iarăși curcubeul pe sănii moi de catifea,
Iar eu să ard, același suflet, de dorul tău, iubita mea.
Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos,
Poem clocotitor și sumbru, un somn profund, bolnăvicios.
Și transcendent prin altă lume, ne urmărește fericirea...
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea,
Iar când de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește.
De toamnă, tremură-n adâncuri lumina... și se risipește.
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!