Laudă imperfecţiunii

Nu voi elogia imperfecţiunea,
Dar nici pe verişoara ei, perfecţiune,
Cu temele făcute, pantofi lustruiţi,
Suflet curat, deşi este la căutare,
Ai două urechi şi o gură, ascultă,
Nimeni nu se plânge de lipsă de minte,
Nimeni nu se plânge de lipsă de inimă,
Dar de bani, cine nu se plânge?
De frică nu se moare, nici nu se trăieşte,
Dar de râs? Se poate muri, Doamne, fereşte.
Admir poeţii care scriu perfect, dar nu-i iubesc,
O fi invidia, o fi teama de perfecţiune, care, zice
Cartea la Scaraoski, este diavolească,
Cineva avea o capră, a mers cu ea în Ţara Promisă,
i-a plăcut, a trimis capra cu un bilet, să-l cheme pe tatăl său,
capra a fost ucisă, din greşeală chiar de tatăl băiatului,
astfel fiul şi tatăl s-au despărţit, de ce, Doamne?
De Don Quijote se râde şi astăzi, de ce, Doamne?
Cine mai ascultă Cântecul lui Roland, de ce, Doamne?
Suntem mereu pe drum, căutăm ceva, chiar de nu spunem,
Cine ştie care este casa lui? De ce suntem singuri aproape în orice moment?
Faceţi linişte, pe această stradă stă un scriitor care lucrează?
Ce lucrează el? Face o casă? Nu, un palat.
Ce palat, are el puterea, banii, priceperea
Să facă un palat? A trecut pe acolo Frumoasa Frumoaselor.
S-a oprit, l-a sărutat pe frunte pe bietul scriitor şi a plecat.
Peste noapte a apărut palatul. Nu era perfect, dar era.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine este mincinosul, dacă nu acela care tăgăduieşte că Iisus este Hristos? Acesta este antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Cine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl. Cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.

Sfântul Ioan Evanghelistul în Epistola întâi sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, 2:23
Adăugat de Laura Soare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţi

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

Nopţi lungi şi triste
Acasă mă gândesc
Şi pe voi acolo vă zăresc
Sunt nopţi pline de groază pentru mine, în război
Sunt nopţi de basm acolo, la voi
Şi Doamne, pentru ce o viaţă de coşmar
Şi pentru cine se moare în zadar?
Sunt nopţi pline de groază
Când teama mi-e să fiu
Sunt nopţi de basm de care nu mai ştiu

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

De ce nu încetaţi acest cumplit război?
De ce va gândiţi numai la voi?
Şi nici nu vă pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălţi de sânge!
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt
De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt!

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

cântec interpretat de Valeriu Sterian, versuri de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pâinea Vieţii-Eu sunt

Ioan 6: 31-40
Din cer — nu Moise pâinea v-a dat
Ci Tatăl Meu vă dă adevărata Pâine
Ca voi să aveţi un duh curat
Şi fiinţa voastră — în slujba Lui ca să rămâie

Pâinea Lui Dumnezeu este cea care se coboară
Din cer şi lumii — viaţă-i dăruieşte
Făcându-i calea mai uşoară
Căci Dumnezeu pe oameni îi iubeşte

Şi atunci evreii — Domnului i-au cerut
Dă-ne Doamne această Pâine-ntodeauna
Căci vrem ca Tatăl să ne fie scut
Cât soarele va fi pe cer — şi luna

Eu sunt Pâinea Vieţii — Domnul le-a vorbit
Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine crede în Mine veşnic părăsit
El nu poate ca să fie — căci viaţa-i este dată

Dar iată voi nu credeţi deşi azi m-aţi văzut
Şi cu urechile voastre Cuvântu-aţi ascultat
Pe cine Tatăl azi mi-l dă — eu îi voi fi scut
Şi cel ce vine la Mine — afară nu va fi dat

Căci Eu m-am pogorât pentru voi din cer
Nu ca să fac doar voia Mea
Ci voia Celui ce m-a trimis — pentru cei ce pier
Prin credinţa în Mine — ei să primească mântuirea

Şi voia Celui ce m-a trimis este să nu pierd nimic
Ci să-i înviez pe toţi în ziua da apoi
Veniţi de aceea azi la Mine — Eu vă zic
Ca să trăiţi o viaţă nouă să fiţi cu toţii — oameni noi

Căci voia Tatălui Meu din cer este ca oricine
Pe Fiul aici îl vede şi din inimă se-ncrede
În a Lui Fiinţă chiar — să primească-n veşnicie
Ca un dar viaţa-n sine care pururi nu se pierde

O veniţi dar la izvoare — apă vie voi să beţi
Să mâncaţi din Pâinea Vieţii — Tatăl Sfânt ca să vă fie
Şi sprijin şi adăpost — pururi fii să-i rămâneţi
El Însuşi ca să vă dea — pentru veci din Pâinea Vie
18-01-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum ne-ai lăsat Tu pe pământ

Eu te rog din suflet, Doamne, lasă rochia pe femeie
Să o vadă tot bărbatul că-i frumoasă şi scânteie.
La bărbat dă-i pantalonul, nu-l lăsa să se prostească,
Fă din el să fie omul care vrea să cucerească.

Dar nu locuri, nu avere, ci doar inimi de frumoase.
Să le îndrăgească, Doamne, să le construiască case.
Să iubească împreună, să îşi fie mângâiere,
Fii-le Tu de sus păvază şi în suflet adiere.

Ţin-le Doamne calea dreaptă şi îi iartă de greşesc,
Pune-le albastrul zării în altarul sufletesc,
Să rămână împreună ceea ce le-ai dat să fie,
El bărbat şi ea femeie, amândoi în armonie.

Mă tot uit la ei acuma, nu mai ştiu cine e cine,
Dau din cap, dar îi iert Doamne, mă gândesc să fie bine,
Ştiu că Tu ai să mi-i mângâi chiar şi-n ceasul cel din urmă,
Iartă-i Doamne, Tu eşti Tatăl, noi doar suntem a Ta turmă.

Sunt de-acord cu bogăţia vreunui suflet de artist,
Însă când îi văd pe alţii sufletul devine trist.
Ştii? Artistul doar o face să arate exprimare,
Când însă încearcă ceilalţi, nu-i frumos, privirea doare.

poezie de Adi Conţu (12 iulie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, în tine ne-am pus speranţa

Doamne,
în tine ne-am pus speranţa,
de virus să ne aperi viaţa.
Grija noastră Tu o porţi.
Ajută-ne Doamne, că poţi!
Ajută-ne Doamne să trecem
mai uşor peste necaz!
Ajută-ne ca să ştergem
lacrimi, de pe-al nost' obraz.
Scapă-ne de grea urgie
ce s-s-întins pe tot pământul.
De groaznica pandemie
care ne-atinge de-a rândul.
Ajută-ne să revenim!
Viaţa să-şi urmeze cursul.
Din suflet îţi mulţumim
dacă vom primi răspunsul.
În genunchi, seară de seară,
te rugăm să ne salvezi.
Înlătură crunta boală,
viaţa noastră s-o-îmbunezi.
Plânge mama, plânge tata,
plânge casa, plânge vatra.
Plâng copiii, plâng părinţii.
Trimite îngerii, sfinţii
s-alunge a noastră durere,
s-aducă-n suflet mângâiere.
Arată-ne a Ta-îndurare!
Să fie viaţă pe pământ.
Să alungăm astă-încercare
ce ne trimite în mormânt.
Doamne, opreşte epidemia
care a cuprins pământul!
Arată că omenia
vine de la Tine, Sfântul.
Noi îţi facem legământ:
De Tine nu ne despărţim.
Tată milostiv şi sfânt,
învaţă-ne să ne ferim!
Doamne,
Tu ne eşti speranţa.
Nu ne lăsa să murim!
Apără-ne Doamne viaţa!
Cu plecăciune te slăvim.
Pentru cei de pe pământ
Tu eşti Tatăl Bun şi Sfânt.
Ajută-ne când te chemăm!
Noi cânt de slavă-ţi înălţăm.

poezie de Dumitru Delcă (31 martie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina lui Manger

Omul ajunse de la cenuşiu la albastru,
O, ce minune, ce alabastru,
Simplu, din inimă, ca un vulcan,
Flăcări, cenuşă, chiar şi catran,
Oarbe-s oglinzile, ce ghicitori,
Doamne, ne spui de săbători?
Focul e tatăl, mama - ocean,
Omul ajunse post-diluvian.
Numai iubirea păzeşte-ne-o, Doamne,
Ea este floarea, ea este Kama,
Trec cerşetorii flămânzi, nedormiţi,
Cer un bănuţ, nu treizeci de-arginţi,
Cred şi în Lună, în stele, străină
Ne este vina de-a fi lumină.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Precuvântare

Doamne,-aşa de răi suntem
Că nici nu ne mai vedem,
Nici la chip şi nici la cer
Nu ne mai vedem defel,
N-avem rană de mister, –
Numai boală de stingher,
Doamne!
Doamne, – aşa de morţi suntem
Că nici nu ne căutăm,
Cu flori nu ne sărutăm,
Din Cuvânt, râzând, plecăm,
Afară din noi Te dăm
Şi avan Te lăudăm,
Doamne!

poezie de Traian Vasilcău din Când s-au fost spus Îngerii (2005)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai linişte

Ea se numea Miri
Mihai îi spunea aşa, în fiecare scrisoare,
plănuia să îi fie mireasă,
se gândea, serios,
naibii,
de ce, naibii, îi lipseşte verigheta aceea,
e aur prea verde, e miros de pădure,

poate nimic nu contează în această lume dezechilibrată
în fapt, îţi iei
tatăl
îţi aşază baticul pe cap
devii dintr-odată femeie, te duci înspre lanuri cu maci
să uiţi de dragoste, că există,
dumnezeu este lanul cu maci, şi îngerii pleacă,
se face linişte este linişte în lanul de veci
un clopot ascultă
cum macul se leagănă
cine culege pe cine? femeia? sau roşul din floare culege?
se leagănă
leagăn se leagănă
culeasă e liniştea...
cineva plânge la picioarele mele,
cred, e un mac foarte roşu,
este focul în care, deodată, s-a prefăcut umbra aprinsă a macului,
şi pe aici este
multă linişte...
îngerii, ei să se întoarcă,
îngerii,
îngerii,
căci femeia cu batic nu este dată pierzării, dar nici dragostei,
să se ducă, odată, cu ei,
departe de Rai.
tatăl ei i-a aşezat baticul peste părul ei lins, ca să o poarte,
în tren, şi pe la izvoarele Devei,
şerpii ascultă, cum pieptenele dragostei i se prelinge din păr, şi se scurge,
ce batic,
şi ce linişte,
atât de multă linişte,
în macii
care au dat să se-aprindă, în lanuri, şi pe ogoare ca aurul,
şi în părul ei frumos, numai linişte.

Îmi faci un sandviş roşu de dragoste? nişte cireşe, nişte broboane de sânge?
o cafea mai roşie decât dragostea? copii roşii, cu eşarfe strânse cu degetul? boţi-le-ar bolţile
de eşarfe stricate!
stopul de vin, pe care l-au cules, anul trecut, graurii?
spune-mi, unde e?
numai o taină să nu fie nedezlegată,
îl creşti dintr-un nor,
sau
de sub talpa piciorului tău furios,
spune-mi, o casă roşie, cu mansardă?
ploaie, să fie?
orele să îmi fie mai roşii decât primăvara,
şi mormântul în care mi-am pus baticul, să fie foarte, foarte roşu.
pentru că
în tatăl meu roşu, şi la pieptul lui, mi-am ascuns, astăzi, plânsul.

Adineauri se jucau copiii, neostoiţi, pe lângă fântână...
şi niciun zgomot, acolo
dar nici linişte...

Să îmi faci o cascadă în linişte, dincolo de muntele acela,
niciun strigăt nu o să răzbată în munte,
ecouri şi linişte,
dangăte,
în natura aceea,
şi apoi...

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face!
Îngerul ei se izbeşte cu tâmpla de stele,
viaţa ei plânge ca un copil născut mort,
pământul începe să-i intre sub piele.

Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face!
Ea îşi închipuie că trăieşte această viaţă pentru ea
şi tot darul pe care l-a primit îl ponegreşte.
A batjocorit minunea, şi-acum plăteşte cât nu credea.

Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face!
Amintirea îi despică fiinţa cu un fulger de oţel ‒
În jurul ei e vară, dar i se pare viscol,
şi-o strânge neîmplinirea de gât ca un inel.

Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face!
Cândva a lăsat să se stingă acel cântec ceresc,
undeva soarta ei s-a oprit ca o lumină prea slabă
în zborul către nemurire, din omenesc.

rugăciune de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât păcatul m-a purtat...

Cât păcatul m-a purtat
cincisprezece toamne,
toţi mereu m-au lăudat
nimeni nu s-a supărat,
nimeni Doamne!
Cât la cel rău i-am slujit
cincisprezece toamne,
toată lumea m-a iubit
nimeni nu m-a prigonit
nimeni Doamne!

Cât de lume mi-a plăcut
cincisprezece toamne,
orice rele-aş fi făcut
nimeni nu m-ar fi-abătut,
nimeni Doamne!

Cât trecură ca un fum
cincisprezece toamne,
nimeni nu mi-a stat în drum
să mă strige ca acum
nimeni Doamne!

Dar de când mă port să-Ţi plac
(trei ori patru toamne)
bine caut mereu să fac
şi tot nu mă are-n plac
nimeni Doamne!...

— O, mereu de-aş fi-un pribeag
toate-a vieţii toamne,
ura tuturor o trag,
mi-e de-ajuns că mă ai drag
azi Tu Doamne!...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fă-mă, Doamne...

Nu mă face Doamne, floare,
Frumoasă dar trecătoare;
Nu mă face nici albină,
Pot să zbor... da-s gospodină!

Nu mă face Doamne, cer,
Dacă nu mă laşi să sper
În senin, din răsărit
Şi până la asfinţit.

Nici om nu prea vreau să fiu,
Fiindcă aflu prea târziu,
După ce, prea mult greşesc
Cum trebuia să trăiesc!

Fă-mă Doamne, un copac -
Nici bogat, dar nici sărac:
Iarna să mă odihnesc,
Primăvara-ntineresc.

Deşi, n-aş vrea orice pom,
Să mă taie orice om;
Fă-mă Doamne, falnic brad
Cărui frunzele nu-i cad.

Chiar şi-atunci când m-or tăia,
Voi sclipi de ziua Ta:
De Crăciun, strălucitor,
După care... pot să mor!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acatist pentru călăreţ

Doamne, ne lăsăm în mila ta,
dar mai tresărim la cotitură,
vremuri infernale vor urma,
hoţii de cârlani mai dau din gură.

Cine-a zis întotdeauna "da",
spune "nu" acum şi naşte ură,
Doamne, pe pământ nu ne uita,
într-un grajd uitat de aventură!

Vremea nu e bună sau ni-i rea,
cineva lucrează în natură
contra lui şi-a ei şi-a ta şi-a mea,
cineva în univers murmură.

Doamne, să ne ai în grija ta
şi să ne aduci la forma pură,
să cădem în rai, când vom pleca
din această dărăpănătură!

Animalele-au scăpat, păzea!
Ies instincte din îngrăditură.
Hai să bem şi ultima cafea,
cu fiola ei de cianură.

Calendar cu-artişti de cinema,
apa dominată de clorură,
spune, spune, moşule, ceva,
spune, spune, caii când se fură.

Doamne, orice replică e grea,
calul e sacrificat pe tură,
dacă nu, va fi furat cumva,
când e noapte şi-i fulgerătură.

Nu-i lumină de la nici o stea,
numai noapte, numai lume dură,
câinii latră-n-cer, de parc-ar vrea
ceea ce astronauţii vrură.

Vremea bună este vreme rea,
dragostea s-a prefăcut în ură,
nimeni nu se poate vindeca,
dacă-n loc să mângâie, înjură.

Doamne, să ne ai în pacea ta!
Nimenea de nimeni nu se-ndură,
călăreţul adormit în şa
se hurducă la nechezătură.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Româniada, 1993-1994 / Trilogia căruntă I
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă Înaintea Lui

Priveşti? Cu toţii Doamne în suflet avem pete
Dar Tatăl Nostru pare mereu să ne tot ierte,
Dacă avem credinţă ne sprijină. Tu cere
Putere-n trup şi suflet, de vrei să ai putere.

Înţelepciune, milă, dreptate şi tărie
Pe toate-n timp, în lume le vei avea cu tine
Şi cupa vieţii tale cu câte se va umple
De vei avea credinţă şi nu avea răbdare.

Inima ta întreagă-i? Iertarea unde-i oare?
Domnul te are-npreajmă? Îl vezi în depărtare?
El nu-i decât un spirit urmat de noi... Cetate
În care stau ascunse inimi nevinovate...

Nici veşnicia nu va fi de-ajuns
Spre a cunoaşte totul despre lume
Dar de acolo, din adânc, de sus,
Tot ce putem zări sau nu
Îşi are rostul lui şi are-un nume
Sunt stele care au murit de mult
Dar existenţa lor rămâne trează
Căci ele-s rostul nostru pe pământ...
Când le privim, visăm la nemurire
Şi inima de dorul lor vibrează

De m-aş ascunde-n mare, din nisipul
Atâtor zeci şi mii de molecule
Ce nu pot fi de nimeni numărate
Dar au, acolo, sus, şi ele-un nume
Eu mi-aş putea. răni... integritatea

Dar rostul nostru-aici e de-a muri
De-a nu purifica sufletul meu în două
Căci jumătate-i spre a suferi
Iar alta-i pentru-o lume pură nouă
Promisă..... într-o zi

Tatăl trimis-a Fiul ca dovadă...
Exemplul lui să fim şi să luptăm,
De Duhul Sfânt să fim tot mai aproape

Şi tot ce-i rău în noi să aruncăm
Voinţă avem? E de ajuns... Priveşte...
Întinde-ţi mâna către Tatăl Tău
Căci El te va susţine în credinţă
Şi-atunci nimic nu o să-ţi pară greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dr. cox: Carla, am un copil de şase luni. O să fiu ca unul dintre tipii ăia ciudaţi care-şi duc copilul în parc şi toată lumea se întreabă, "Hm, este tatăl, este bunicul, este bunicul bunicului şi o, Doamne, împinge un con de trafic în timp ce băiatul lui de cinci ani plânge în noroi? Ceartă bietul copil? Nu! Nici măcar nu-l vede şi uite, acum ia conul de trafic, îl pune în dubiţă şi pleacă cu maşina în timp ce băieţelul plânge şi conul de trafic stă liniştit şi se uită la Nemo pe DVD."

replică din filmul serial Stagiarii
Adăugat de Ramona Stanescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Românie, ţara mea

Ciutura de la fântână
N-o mai ia nimeni in mână
Astăzi bem toti apă plată
De se poate distilată

Nu e fotă, nu-i catrinţă
Nici macat si nici velinţă
Nu e in, nici borangic
Nici lână pentru ilic

De-mprumt avem azi tot
Chiar si vorba la robot
In engleză iti răspunde
Chiar de eşti in vârf de munte

Românie, ţara mea....
Ce frumos era cândva
Astăzi totul s-a schimbat
Chiar si garda la palat

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă şi ploaie

Cum plânge, Doamne, cerul tău,
să spele multele păcate
şi praful strâns de multe seri,
cărat pe flori în zi şi noapte

Cum plouă, Doamne, des şi mult,
peste clădirile bălţate,
pe drumul străbătut cu greu,
acum sunt bălţi şi-s tulburate

Pământul e acum noroi
şi se lipeşte pe picioare,
cum plouă, Doamne, cerul tău
şi cum îndoaie orice floare

Câte umbrele s-au deschis
şi câte chipuri sunt sub ele
să se ferească de ce-i scris,
păcatele să nu se spele

Cum plânge, Doamne, cerul tău,
cum curge cerul peste toate,
cu limpezimile din nori,
atât de mulţi aduşi azi-noapte

Cum suflă, Doamne, vântul tău,
din depărtare dintr-o parte,
eu stau în ploaie c-am fost rău,
mă iartă, Doamne, de păcate

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţă

Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai dat
Ochi de privit şi mâini de mângâiat,
Inimă de pâlpâit şi gură de sărutat!

Paşi, să mă poarte spre el, Tu mi-ai dat
Şi minte s-aleagă un suflet curat
Pe care să-l mângâi neîncetat!

Şi, Doamne, eu îţi mulţumesc zi de zi
Că în iubire, cu drag, Tu mă ţii
Dar eu, nu Ţi-am dat decât poezii,

Cuvinte, să spună, cât pot să slăvesc
Iubirea de oameni şi cât îi iubesc
Şi câte-am făcut ca să-i mulţumesc!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur aşteptând toamna
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii -- îţi spune.

Printre potecile luminate de lună
Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gări,
Ca un tren fumuriu în care urci fără să ştii,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţarmul.

Iată vezi copacii ce te-au îmbrăţisat odată cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul,
Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu...

Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele,
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc.

Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră -- baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.

Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.

Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,

Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte -- spune-mi,
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută -- spune-mi,

Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului,
El este cel care cheamă, el este cel care plânge -- ascultă,
Te iubesc, te iubesc -- îţi spune. Să nu întârzii -- doar atât îţi mai spune.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

În străinătate

Dorurile mele-s multe!
N-are cine să le-asculte,
Că-s plecat demult, în depărtări.
Numai dorul mi-e aproape
Aici, în străinătate,
Chiar şi el se pierde printre zări.

Am plecat plin de nevoi,
Dar cu gândul tot la voi,
Să cutreier lumea-n lung şi lat.
Unde-am fost, am dat de chin,
De lacrimi şi de suspin,
Zile bune tot nu am aflat.

Tare m-aş-întoarce-acasă,
Dar n-avem pâine pe masă,
Şi mă doare de copiii mei!
Inima îmi este scrum,
Dar nu mă pornesc la drum,
Voi munci din greu doar pentru ei.

Cât mai pot, şi sunt fiinţă,
Nu îi las în suferinţă,
Că nici tatăl meu nu m-a lăsat.
Acum sunt prea mici, e greu,
Ştie numai Dumnezeu,
El secretul vieţii mi-a aflat.

Mă ajuta zi şi noapte,
Că-s străin şi sunt departe,
Doamne, pentru toate-ţi mulţumesc!
Ţine-mă tot în putere,
Nu doresc multă avere,
Doar copii, Doamne, să mi-i cresc!

Şi nici bani nu vreau prea mulţi,
Dar să nu umble desculţi,
Că nu pot să-i ştiu în suferinţă.
Nu vreau mult, nu sunt avar,
Vreau doar strictul necesar.
Mulţumesc că am a ta credinţă!

poezie de Nicanor Casandruc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!