Încă plouă

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Neagră ca lumea omului, ca viaţa care se duce - - -
Oarbă ca cele o mie nouă sute şi patruzeci de cuie
Bătute pe cruce.

Nu mai conteneşte ploaia
Sunând ca pulsul inimii care bate-n ritmul ciocanului de pe Golgota,
Ca picioarele fariseilor necontenind forfota

Deasupra Mormântului:
Nu mai conteneşte ploaia

Pe Câmpul Sângelui unde răsar speranţe mici şi unde creierul hain
Işi hrăneşte lăcomia – acel vierme asemănător sprâncenei lui Cain.

Nu mai conteneşte ploaia
La picioarele Omului în Suferinţă, răstignit pe Cruce.
Hristoase, crucificat în fiecare zi, în fiecare noapte, ai milă de noi - - -
Cei Căzuţi şi cei, precum Lazăr, plini de bube, de noroi:
Lăsată-n Ploaie rana infectată pare aur şi la fel străluce.

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Incă mai curge Sânge din Coasta rănită-a Omului în Suferinţă:
El poartă-n Inimă toate rănile lumii --- ale luminii scăzând în fiinţă,
Ultimul licăr al scânteii înainte de-a-înceta să existe
In sufletul care nu se mai înţelege pe sine, rănile beznei nepăsătoare şi triste,
Rănile ursului căzut în capcană - - -
Ale ursului orb care geme sub loviturilor îngrijitorilor, ţepuşe şi bice
Căzând peste carnea care nu se poate apăra... lacrimile iepurelui lovit de alice.

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Apoi - - - O, zile, ridicaţi-mă sus la Domnul: cine mă ţine aici, jos? - - -
Iată, priveşte pe crugul ceresc şuvoaiele prin care curge sângele lui Hristos:
Se prelinge de pe fruntea Celui pironit pe crucea de lemn
Până departe la însetata inimă muribundă
In care ard toate focurile pământului - - - sânge coclit de durere şi chin,
Intunecat precum a Cezarilor cunună de dafin.

Apoi, vocea Acelui care a avut inima omenească răzbate prin ploi,
A Celui care a fost odată prunc culcat printre animale în ieslea din Betleem - - -
"Încă vă iubesc, încă vă dăruiesc lumină curată, Sângele meu pentru voi."

poezie clasică de Edith Sitwell, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă plouă

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Neagră ca lumea omului, ca viaţa care se duce - - -
Oarbă ca cele o mie nouă sute şi patruzeci de cuie
Bătute pe cruce.

Nu mai conteneşte ploaia
Sunând ca pulsul inimii care bate-n ritmul ciocanului de pe Golgota,
Ca picioarele fariseilor necontenind forfota

Deasupra Mormântului:
Nu mai conteneşte ploaia

Pe Câmpul Sângelui unde răsar speranţe mici şi unde creierul hain
Işi hrăneşte lăcomia – acel vierme asemănător sprâncenei lui Cain.

Nu mai conteneşte ploaia
La picioarele Omului în Suferinţă, răstignit pe Cruce.
Hristoase, crucificat în fiecare zi, în fiecare noapte, ai milă de noi - - -
Cei Căzuţi şi cei, precum Lazăr, plini de bube, de noroi:
Lăsată-n Ploaie rana infectată pare aur şi la fel străluce.

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Incă mai curge Sânge din Coasta rănită-a Omului în Suferinţă:
El poartă-n Inimă toate rănile lumii --- ale luminii scăzând în fiinţă,
Ultimul licăr al scânteii înainte de-a-înceta să existe
In sufletul care nu se mai înţelege pe sine, rănile beznei nepăsătoare şi triste,
Rănile ursului căzut în capcană - - -
Ale ursului orb care geme sub loviturilor îngrijitorilor, ţepuşe şi bice
Căzând peste carnea care nu se poate apăra... lacrimile iepurelui lovit de alice.

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Apoi - - - O, zile, ridicaţi-mă sus la Domnul: cine mă ţine aici, jos? - - -
Iată, priveşte pe crugul ceresc şuvoaiele prin care curge sângele lui Hristos:
Se prelinge de pe fruntea Celui pironit pe crucea de lemn
Până departe la însetata inimă muribundă
In care ard toate focurile pământului - - - sânge coclit de durere şi chin,
Intunecat precum a Cezarilor cunună de dafin.

Apoi, vocea Acelui care a avut inima omenească răzbate prin ploi,
A Celui care a fost odată prunc culcat printre animale în ieslea din Betleem - - -
"Incă vă iubesc, încă vă dăruiesc lumină curată, Sângele meu pentru voi."

poezie de Dame Edith Louis, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde ploaia dispare

Se plimbă şi ploaia îi udă uşor,
Sunt două suflete ce au acelaşi zbor,
Stau în ploaie şi se privesc
Sub o umbrelă, când stelele strălucesc.
Uneori frigul ia cuprins
Şi îmbrăţişarea e ceva de nedescris,
Ploaia nu stă şi îi atinge uşor,
Ar vrea să fie în bătaia frunzelor,
Dar vântul s-a stârnit îndată
Şi-a luat cu el umbrela udată.
Au fugit apoi în depărtare,
Unde cred că ploaia dispare.
Ei văd încă norii fumurii
Şi-aşteaptă soarele a răsări
Care aduce din depărtare
Mai multă fericire-n a lor stare.

poezie de Eugenia Calancea (31 ianuarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie

Ploaie, ploaie la miezul nopţii, doar ploaia dezlănţuită
Căzând peste cabană sumbră – şi solitudinea, şi eu,
Amintindu-mi iarăşi că o să mor
Şi că nu voi mai auzi ploaia, nici nu-i voi mulţumi
Pentru că mă spală şi-s mai curat decât am fost vreodată
Din clipa în care m-am născut în această singurătate.

Binecuvântaţi sunt cei morţi pentru că plouă peste ei;
Iar eu aici mă rog ca nimeni din cei pe care i-am iubit
Să nu moară-n noaptea asta sau să zacă, încă treaz,
Singur, ascultând ropotul ploii,
Fie-n durere, fie împăcat,
Neputincios printre cei vii şi cei care s-au dus,
Ca o apă rece printre trestii rupte,
Miriade de trestii rupte, liniştite şi încremenite,
Sau ca mine care n-a avut nicio iubire pe care-această ploaie
Dezlănţuită să n-o dizolve, mai puţin iubirea pentru moarte,
Dacă-aceasta se-îndreptă spre tot ce-i perfect şi
Nu poate, furtunile-mi spun, să dezamăgească.

poezie de Edward Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chei căzând

Omul mărunţel
construieşte cuşti pentru toţi acei
pe care îi cunoaşte.
În vremea asta înţeleptul,
care trebuie să-şi plece capul
când luna plină se umflă la orizont,
nu conteneşte întreaga noapte
să arunce chei pe drumuri
pentru frumoşii,
nesupuşii
prizoneri.

poezie de Hafiz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia plângea

Ploaia plângea
şiroaie, lacrimi vărsa
cerul se despica
şi norii îi golea,
pământul plin de apă
a spus că nu mai vrea
pe soare-n ajutor chema
dar ploaia suspina
când pietrele stropea
iar soarele ascuns
nu se mai arăta.
Din cuibul meu
am întrebat
de ce ploaia plângea
dar nu vorbea...
credeam că nu mă auzea,
Am primit apoi
şi un răspuns
furtună, tunete şi-un trosnet
m-au străpuns
Un nor, atunci
m-a aşezat
pe iarba ce muia
şi am văzut şi cuibul meu
căzând din rămurea
Un val de apă
cum ochii-mi închidea
am intrebat încă odată
de ce ploaia plângea...

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

îl vezi

cum îşi duce crucea
şi nimeni nu crede
într-o viaţă viitoare
a fost dreptatea omenească
înfăptuită contra unei sume
de arginţi care au sucit minţile
se îndreaptă spre golgota
paşii îl duc spre mormânt
speranţa a murit în ziua
bolnavă din inima pustie
ridică-te şi mergi
ridică-te şi-n dură
pentru păcătoşii care nu s-au spovedit
pentru păcătoşii care nu s-au căit
viitorul e mut şi crucea
e din ce în ce mai grea
sufletele sunt reci - suspin
nici măcar durere nu mai e -
merge pe drumul lui
şi lacrima îmi cade pe
hârtia din dreptul lumânărilor
văd sufletele chinuite
cum se îngrozesc de ceea ce fac
oamenii bat cuie în trupul sfânt
aruncă injurii şi râd
sângele celui trimis de dumnezeu
curge adăpând păcatul
îl vezi cum suferă pentru oameni
plângi alături de crucea lui
plângi la picioarele lui
lacrimile tale se amestecă
cu sângele sfântului pe pământul ars

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iată cum îl poate orbi păcatul pe om: în loc să pironească păcatul, el a pironit pe Cruce Iubirea. Răstignirea a fost limita cea mai de jos a căderii omului. Căderea lui Adam a fost mult mai de înţeles decât căderea omului atunci când L-a răstignit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Adam a mâncat şi a căzut, iar fiii lui, peste veacuri, vor bate piroane în Fiul lui Dumnezeu. Când ostaşii băteau piroane în mâinile şi în picioarele lui Hristos, atunci ei puneau punct vieţii pământeşti a lui Hristos. Piroanele plângeau cu lacrimi de sânge văzând cruzimea omului, răsplata omului faţă de Creatorul său.

citat din Ioan Selejan
Adăugat de andreea93
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râzând de cuvântul doi

Numai

Unul
Cel atoateştiitor

Care nu conteneşte
Să ademenească tot ce nu are formă în formă

Are harul da a îmi câştiga
Inima.

Numai Unul Cel Perfect

Care pururi
Râde de cuvânt

Te poate face să cunoşti

Ce este

Iubirea.

poezie de Hafiz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fratele meu încă aleargă ca ploaia

Oasele şi rinichii fratelui meu trebuie să fie acum
la plimbare undeva, transplantate în alţi oameni,
poate în ploaia persistenta din ora de dinaintea răsăritului.

Fiecare picătură de apă conţine moleculele de apă
ale fiinţelor care au trăit odinioară, acum descompuse,
transformate în gheaţă şi în abur, apoi în nori.

Curând fostele picături de ploaie se vor plimba pe străzile oraşului,
curând viitoarele picături de ploaie vor păşi printre
ramurile căzute din copaci, peste fisurile din lut.

Undeva în această lume stropii de ploaie
au format fundamentul de apă din trupul fratelui meu –
şi al lui Pascal, de asemenea, veacuri în urmă.

Şi totuşi aceste ploi nu sunt ei întru totul;
lichidul insensibil care cade ( doar răpăit şi ochiuri de apă),
acoperă, se întinde, alergă în râuri învolburate,

aşa cum fratele meu obişnuia să alerge în zori
cu pieptul gol, sub bobocii apei,
căţărându-se pe crengile desfrunzite ale copacilor,

pe străzi de culoarea ocrului, numărând paşii,
sărind peste băltoace urmărit de norii
care promiteau să aducă ploaia în următoarele minute.

poezie de Marc Jampole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia asta

e mult prea specială
are mirosul tău
curge ca sărutul
din fiecare noapte
înainte de culcare
ploaia asta trece ca o amintire
după ce plec în visare
te scriu cu aburi
eşti un poem de dragoste
o ploaie aromată
cu esenţe de pin şi ghimbir
îmi vine să te sorb
de la gât până la coapse

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Plouă.
Abia de mai simt,
abia de mai văd
ploaia.
Plouă.
Şi-o oboseală necruţătoare
tot mai mult mă cuprinde.
Ploaia de tine,
oboseala la gândul tău,
tristeţea din mine,
mă face să nu mai simt
ploaia de afară.
Plouă în mine
şi mă întreb în gând
cum de nu mă inund?
Şi plouă,
şi-n mine, şi-afară
şi mă-ntreb în sinea mea
dac-o să am o arcă
pentru sufletul meu?
Şi cine va fi un alt NOE
cu o altă arcă,
în care să intre
şi corabia mea?
Stătuse
Ş- a ‘nceput din nou.
Cât o să plouă?
Încerc să mai simt
Somnul din mine,
pe care ploaia mi-l aducea.
Plouă. Ce bine!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

nu doare
de aceea trecând
rănile sale
sunt doar amintiri
atâta doar
că ia cu el
şi duce departe
doar el ştie unde
cea mai importantă parte
a vieţii noastre
poate cândva
nu se ştie când
ne vom reîntâlni
cu tot ce-am făcut
am zis am urât
iubind trecând
uitând aşteptând
să fie oare
în ziua aceia
o altă înviere?
sub care cer
spre care mântuire
se îndreaptă el visul?
toate acestea
sunt doar închipuiri
aşa să ştii
tu cel care treci
neştiut
însingurat călător
prin ploaia rece
a propiilor tale închipuiri

poezie de Vasile Gavrilescu din Starea de fapt (1996)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memorial

Ea moare pretudindeni. Oriunde mă duc, ea moare.
Nu există răsărit de soare, piaţă publică, popas pe un munte fermecător
care să nu conţină moartea ei.

Liniştea în care ea murea atunci răsună încă prin
morişca limbii, e o plasă
în care râsul se închide pe sine. Cum ar putea mâna mea
să strângă altă mână, când între ele
se află acea moarte densă, acea intolerabilă distanţă?

Ea plânge pentru lacrimile mele. Murind, îmi spune
că pasărea vine din soare, că peştele intră în soare.
Floarea de stânjenel este sculptată cu mai puţină delicateţe
decât este felul ei de a muri
încrustat în memoria mea. Dar, mai aud de asemenea
alte cuvinte,
cuvinte negre care formează sunetele
tăcerii, numind acel nicăieri
înspre care ea curge fără încetare.

Din ziua când a murit
ea nu mai conteneşte să moară. A făcut din mine
elegia ei. Eu sunt o capodoperă,
o ficţiune adevărată
a urâciunii morţii.
Sunt muzica ei tristă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia

Ploaia,
de ar reuşi să-mi spele
gândurile zilei,
taina nopţilor nedesluşită,
şirul de ıntrebări urcate la stele,
rugile arzătoare
trecute prin palmele mele.
Ploaie
ımi eşti chiar TU,
durere izvorâtă din iubit,
lacrimile mele, picuri reci
ce răscolesc prin nori
durere!
Tăcerile...
clipele toate când nu suntem doi,
dorul...
focul ce arde mocnit,
de-ar reuşi să le spele cu o rafală de nori,
ploaia!

poezie de Georgeta Şuta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ploaia noptii

În ploaia noptii desperecheată-n drum
Se oplimbă stafiile prin beznă
În straie desuete,
Ard focurile morţii se fac scrum
Cu firul roş la gleznă
Copiii-n somn zâmbesc la amulete.
E atâta măreţie strânsă-n viaţă şi mă rog
Să-mi fie datul sorţii cu noroc
În fiecare zi, în fiecare oră,
De pază-n lume, să-mi fie un inorog,
S-ascundă răul lumii sub obroc
Cu Dumnezeul apelor la proră.
În ploaia nopţii desperecheată-n drum,
Ard focurile morţii se fac scrum.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Napoleon

- Soldaţi! Ce este lumea?
Eu, eu!
Eu sunt ninsoarea ce nu conteneşte
Şi cerul greu;
Soldaţi, eu sunt pustia
Pe care o străbatem -
Doar eu!

poezie clasică de Walter de la Mare din Antologie de poezie engleză (1984)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geamăn în zodie de apă

Din doi în doi arată ora
că ceasurile-s fără rost
şi ceaţa deasă arde-n prora
ochilor mei făr' adăpost

Geamăn mi-e sufletul în tine
şi-o cifră de inimă pară
îmi bate când în piept mă ţine
şi mă-nglodeşte câte-o seară

Trec zodii de aer şi apă
aripa înoată în noroi
şi-n pana ei încă se-adapă
rocile azvârlite-n noi

Scântei în ziduri se ridică
în pielea albă nu mai curge
nici roua din care mai pică
ploaia cu piatra ei în sânge

poezie de Diana Adriana Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia

Ai vazut ploaia alunecand pe trupurile
amantilor?
Ai vazut-o amestecandu-se cu firele
nisipului din desert pe care aluneca,
purtate de vant, corabii iesite din minti
frematande?
Poetii-o asculta asteptand muzele s-apara
ude, cu camasi de iedera, rupte, lasand
sa se vada sani tulburatori...
Imaginea lumii e cuprinsa intr-o singura
picatura si fiecare picatura are forma
lasciva de femeie:
se prelinge incet pe gat, pe coapse,
pe glezne;
patrunde adanc si definitiv in inima.
Misterul ei e misterul femeii inspaimantate
alergand prin timpi, cautandu-si amantul
ranit.
Ploaia e sangele iubirii, atat de fierbinte
si atat de perfecta.

poezie de Mirela Vlaica
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!