Poveste a două stânci

Cuprins de flăcări abisale
Striveşti cu pleoape amorţite
Un glas ce cântă-n zone infernale

Şi-i simţi durerea aspră
Cutreieri vene stricate-n oboseală
Scrijeleşti pământul care zbiară
Ca un suflet jupuit de-o greară

Îţi simţi braţul inhibat de noapte
Şi-ai vrea să-i asculţi uitat şoapte
Dar drumul curge amar
Când lumânarea se pierde-n felinar

Dispare-n negură, capcană destinată,
Se zbate-n şanţuri pustiite
Căutând picătura-n oceanuri învechite
Ca o stâncă moale de fulger crăpată

Pluteşte-o pânză amorţită
Peste-a gingaşei piele încreţită
Se stinge-n izvoare efemere
Căci viaţa-i a fost un tren fără vedere

Ai păşit peste al ei trup firav
Să ajungi prin orizonturi frânte
Şi-ai căutat zadarnic ţipătul jilav
Care i-ar domoli scâncetele crunte

Te-ai împiedecat de-un deget
Şi-ai şters pământul deziluzionat
Crezând că singur destinul ţi-ai pătat
Pierzând, scăpându-ţi şi ultimul cuget
Undeva, privind, uitând de stele
Zâmbetu-ţi se-nseninează
Acolo, cărările se adună la amiază
Iar trupu-ţi descotorosit de rele

Acum culegi seva plină de ispită
Gândindu-te că nimic aleargă spre ceva
Resuscitând molecule de pierdută iubită
Când inima-i era în ghimpi căptuşită

Sângele-i prinde culoarea dezgheţată
Mâna-i tremură de-un fior judecată
Buzele-i sunt irigate amorţit
În sfârşit, seva calea şi-a găsit

Plină de sfială ochii şi-i deschide
Căutându-ţi fiinţa ce zâmbetu-i redă
Sprijinită de-o rază, mâna-ţi caută
Să te iubească până-n rădăcini calde

Şi-acum inspiraţi cursul unei vieţi
Care se plimbă buimacă-n păreri
Să găsească motive pe care voi le beţi
Aşa eterni, dar tu, fiinţa mea, nu speri

Privesc acum, acolo, oriunde
Două statui pline de vibraţii rotunde
Care atunci luptau, acum vieţuiesc
Nemişcate, una pentru alta
Pe firul unui zâmbet grotesc

Aţi căutat scăpare-n neuitare
Şi v-am găsit, idoli pietrificaţi
Ci prin prezenţa sumbră cuvântaţi
Ca eu să zâmbesc oricărei încercare

poezie de Ana Maria Brezeanu
Adăugat de Ana Maria Brezeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca nişte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îţi va şedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.

Orbit-a viaţa şi, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci nu vei mai fi,
Şi-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!
Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Şi nu mai sunt acum.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un final de verde

De o vreme te doare rădăcina
şi simţi că-ţi vine să te rupi
ai rezistat sub norii de furtună
şi-acum ai renunţa la mult

Ai scutura din frunzele pe ramuri
care te-apleacă spre pământ
şi parcă nu mai vrei să stai în vânturi
să dăinuieşti ca Duhul Sfânt

Ai devenit un lemn tot mai puternic
cu fiecare an trecut
şi-ţi este frică-acum de întuneric
că nu ştii ziua de-o apuci

Ai fost un lujer într-o altădată
când nu-ţi pasă ce-ai să ajungi
acum bătrân, uitat de toate-odată
ai vrea să râzi şi-ai vrea să plângi

Ramas-ai singuratic în pădurea
pe care o priveşti de sus
îţi aminteşti prin gânduri înverzirea
cu răsăritul ce-a apus

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

Irina Lucia Mihalca

poezie de Irina Lucia Mihalca (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo au stat timpurile mele toate

de sus a picurat un bob de albastru
jos s-a întrupat clipa revenirii, fără durere
dincolo de orizont s-a spart tăcerea în fragmente
îmi văd timid braţul ce trupu-ţi în trecut îl cuprinde
cum tresare acum prin cuvinte
un tren şuieră şi îşi duce străinii nopţii, în tăcere
melcul neobosit şi-n paşi de fantomă
în întuneric soarta şi-o duce
la marginea oraşului iubirea se zbate-n noapte
şi strigă cu ghearele, scrijelind trup alb
în cearceafuri de linişti şi-n tainică plăcere
destinul s-a fragmentat pe cărări multimple
împletind trup în fuior de viitor, în timp
am luat la braţ o taină de noapte care mă arde
iar acum aştept să vii încet după mine, pe deal acolo sus
unde cândva în acea casă, au stat timpurile mele toate

poezie de Viorel Muha (iunie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce întotdeauna a fost acolo

În bezna râului şi-a pădurii
nu puteai fi sigur decât de ceea ce vedeai –
şi chiar în nopţile cu lună nu puteai vedea prea mult.
Când făceai un zgomot – scufundarea unei vâsle în apă –
te auzeai pe tine ca şi cum ai fi fost altcineva.

Râul şi pădurea erau nişte prezenţe,
mult mai puternice decât tine.
Te simţeai nesigur, un intrus...

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceva familiar,
ceva pe care tu îl cunoscuseşi cândva şi pe care l-ai uitat
sau ignorat, dar care fusese întotdeauna acolo.

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceea ce era acolo
acum o sută de ani, spre ceea ce întotdeauna a fost acolo.

poezie de V.S. Naipaul din Un cot de râu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jocul pasiunii

Lumina lui crea un joc de umbre
cu un efect ades hipnotizant,
purtându-te prin nori sau hăuri sumbre
în timpul vostru scurt şi delirant.

Lumina ta se ascundea în umbră
şi reflectai doar străluciri din jur,
acoperind alcătuirea sumbră
a unui suflet, parcă, imatur.

Cu vântul ce adie peste ape,
vin amintiri şi-ai vrea să fi uitat
tot ce ţi-a scurs izvorul de sub pleoape
când, dintre voi, iubirea a plecat.

Priveşti spre strălucire, frumuseţe,
cu-aceeaşi sete care te-a atras
în jocul pasiunii îndrăzneţe,
vremelnic încheiat prin "Bun rămas!"

Te fascinează jocul de lumină
şi uiţi, din nou, de umbre şi abis,
ţi-o aminteşti şi-ai vrea să mai revină
iubirea ce-a plecat în lumi de vis.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt acum, cuvânt!

Citeşte-mă, deschide-mă filă după filă
nu sări un rând
sunt eu acolo scrisă
crede-mă, sunt scrisă în cuvânt
seara târziu, în noapte
de nu mă mai găseşti, deschide o pagină de carte
şi ia, filă după filă, cu grijă tare, totul, de la început
nimic acum nu poate să ne mai despartă
căci eu nu mai sunt, decât cuvânt
acolo împreună, ne vom citi noi viaţa
tu pe pământ, iar eu... un zâmbet, zburând în vânt
prin primăvara care te răscoleşte, aminteşte-ţi
ultimul meu cuvânt
Dimineaţa! pune doua ceşti pe masa albă
cafeaua pune-o cu zâmbet, cu mine-n gând
şi... îndulceşte-o, gândeşte-te că încă sunt
sunt pe cealaltă parte, acolo undeva, priveşte-mă, te aştept!
şi nu uita că până atuncea
chiar dacă eşti singur, că eu încă pentru tine
sunt cuvânt!

poezie de Viorel Muha (iulie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără de vis sau răsărit

Mi-e plină inima de NOI, din Răsărit în Răsărit,
altar în suflet ţi-am clădit din clipa-n care ne-am găsit.

Te-ai odihnit în el un timp- umblaseşi mii de vieţi hai-hui-
şi, când ţi-am crescut puteri noi, ai dispărut fără să-mi spui.

Apusul arde-n flăcări reci şi vântul şuier-a pustiu.
Te-ai rătăcit în negre nopţi şi-acum te simţi ca-ntr-un sicriu.

Nimic nu vezi, nimic n-auzi, ştii doar că nu ai niciun rost
şi nu-nţelegi ce s-a-ntâmplat, de ce e totu-atât de-anost...

Eşti vagabondul dintre lumi, cu suflet trist şi ponosit.
Degeaba plângi că ai greşit, când de IUBIRE ai fugit.

În cununie-nsingurat, acum mă strigi să fim iar DOI.
Nu pot, am obosit prea mult de a lupta ca-ntr-un război.

Nu mai găsesc puteri să-ţi spun cât TE IUBESC... cât TE-AM IUBIT...
Rămâi în lumea ta... sărac.. fără de Vis sau Răsărit...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am căutat

Te-am căutat prin paturi ademenitoare
Crezând c-am să te pot uita uşor
Dar cum să poată un altul, oarecare
Să îmi aline nesfârşitul dor?

Te-am căutat în alţii câteodată
Crezând c-am să te pot înlocui
Dar nu pot toţi bărbaţii laolaltă
Să mă iubească, cum doar tu mă poţi iubi!

Te-am căutat în fiecare noapte
Şi-apoi în fiecare răsărit...
Te-am căutat în strigăte şi-n şoapte
Dar nicăieri şi-n nimeni nu te-am mai găsit!

poezie de Irina Binder din Fluturi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om şi deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
şi de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul şi-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul şi de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult şi nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva şi-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros şi negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
şi caută voinţa să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viaţă,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeaţă.

Era o curte-a lui, era şi raiul
în care se născuse. Îl ştia.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-şi ducă traiul.

Iar peştele... Era atâta peşte
încât îşi alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbăteşte.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un peşte-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia să vedem!". Ridică, scurt, de plasă
şi-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu ştii că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut şi, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, uşor, spre delta cea română.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre lumină

Ţi-e dor de-acel albastru care-n noapte,
în lumea fascinantă, ireală,
cu simţuri noi, puternice şi apte,
îţi colorează visul de vestală.

Cu faţa către cer, îţi cauţi drumul
spre liniştea atât de mult dorită,
iar pleoapele-s perdele pentru fumul
din amintiri ce-au ars şi te irită.

Că s-au pierdut, n-a fost o întâmplare,
au ars pe rând, în multe anotimpuri
în care ţi-ai ascuns iubirea-n mare
atunci când arca lui trecea prin timpuri

Cu cer senin sau, poate, uragane
de care te-ai ferit şi-ai stat deoparte,
lăsând ca valuri mari şi turbioane
să-l mâne, singur pe cărări, departe.

În lumea ta, sunt visuri ce te-mbie
la o uitare-a vieţii fără vină
iar calea ta în viitor să fie,
în linişte şi pace, spre lumină.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim romantic

Tu suflet care tremuri... în taina nopţii albastre,
De n-ai fi fost tu... nici eu nu existam.
Te-am căutat o viaţă... acolo printre astre,
Numai cu tine noaptea, plângeam când te visam.

Străbat întreg pământul cuprins de al tău dor
Străjer î-mi este vântul... în spate simt fior.
La fel şi îmbrăţişarea, să -ţi simt întregul trup
Nu mai ştiu în ce parte, aş mai putea să fug?

Esenţa vieţii însăşi... împerechează lumea,
Destinul cel pierdut acum ni s-a unit.
Şi dacă te voi pierde... acum e oare vina...?
Când după tine... o viaţă mereu am chinuit.

Am amintiri plăcute... sunt... cred un... visător,
Sunt ultimul romantic ce... mai visează încă.
Eu ştiu că -n viaţa asta totul e trecător,
Dar voi rămâne... acelaşi romantic călător.

Tu... ia-mă iar în braţe, dă -mi un sărut fierbinte,
Să î-mi străpungă noaptea, întregul corp aş vrea.
Sunt prea departe încă, dar tu... exişti în minte,
Şi fără tine viaţa, î-mi este foarte grea.

Dă -mi mâna... şi... vin-o să străbatem infinitul
Să rămânem undeva... pierduţi... de negăsit.
Adormi pe bratul meu, azi... nu vine sfârşitul
Şi îmbrăţişează... un ultim romantic fericit.

poezie de Ioan Cojocariu din Orhideea albastră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bine şi rău

Între nădejde tristă şi-ndoială,
Te-am căutat prin bolta siderală.
Te-am căutat pe unde şi neunde
Îţi bănuiam făptura că se-ascunde.
Te căutam în tainica ta lipsă
Prin Testamente şi Apocalipsă.
Să fi rămas un loc nemaiumblat
Pe unde nu te-am căutat?
Când socoteam că te-am găsit,
Se şi-nălţa în dreptul tău un zid.
Simţindu-te zvâcnind în rădăcini
Te mai simţeam în spice şi-n tulpini.
Te-am şi cântat pe corzi, şi noi şi sparte,
Şi peste vieţi şi peste moarte.
Tu rămâneai mereu departe.
Auzul tău nu vrea s-audă
Cântec de nai, de cobză şi-alăută?
Într-o-nserare, în sfârşit,
Mi se păruse că te-aş fi zărit
În mantia de aur a unui asfinţit,
Prinzându-ţi-o, târâtă prin ţărână.
Mi-a şi rămas un ciucure în mână
Şi l-am vârât în sân, ca un pribeag
Un bun de furtişag.
Dă-mi voie, negăsită arătare,
Să-ţi pui acum o veche întrebare:
Că ai făcut atâtea frumuseţi blajine,
Fără-ndoială, mulţumescu-ţi bine,
Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare,
Timpuri şi valuri călătoare
Şi oamenii în sărbătoare;
Bărbaţi viteji, domniţe la harpă şi la furcă.
Mutând pe strune mâna, fuiorul când se-ncurcă.

Dar, mare-aprinzătorule de stele,
Cum de-ai făcut şi-atâtea lucruri rele?

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Firul nevăzut

Mă leagă de tine un fir nevăzut
cu care mă tragi înspre tine, la cer,
şi încă nu ştiu ce să fac: vin sau sper
că pot să păşesc pe un alt început.

Mi-e teamă că tu, pe acolo, pe sus,
nu ştii că ţi-am fost şi, pesemne, -ai uitat
o viaţă din care te-ai rupt şi-ai plecat,
lăsându-mi tristeţe şi-un gust de apus.

Iar firul acela mă ţine acum
cu sufletul rece, cu frig şi zăpezi,
căci nu ştiu, de-acolo, tu poţi să veghezi,
sau nici nu mă vezi cum mă chinui pe drum?

Nu ştiu ce să fac. Dă-mi, te rog, doar un semn,
să pot să aleg: să îţi vin, ori să plec
pe drumul speranţei, să pot să-mi înec
amarul şi teama de noul îndemn.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Nu dragostea mea o aveai în minte,
Altă iubire ţi se năzărea!
Te-ai lepădat de patima-mi fierbinte
Şi-ai tremurat de dorul altcuiva.

Acum şi eu mă rup de lângă tine,
Cum ai făcut tu şi cum ai mânjit
Iubirea mea! Să-nduri amaruri pline
De ceea ce şi tu mi-ai dăruit!

Şi pentru că la altul ai visat,
Şi eu acum la alta voi visa.
Vei dobândi ceea ce-ai căutat -
Numai din vina ta, nu dintr-a mea!

poezie din O mie şi una de nopţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu niciodată nu ai avut priviri suficient de puternice încât să pătrundă dincolo de pielea mea. Îmi e de-ajuns să te privesc acum în ochi, ca să ştiu că am dreptate. Ce poţi tu vedea cu ochii aceia ai tăi? Un trup fierbinte, pe care vrei să-l atingi? Şi ce simţi când mă atingi? Căldura pielii mele? Crezi că într-o bună zi vei fi în stare să simţi freamătul sângelui care îmi curge prin vene? Nu! Nu! Nu! Tu ai ochi, şi urechi, şi mâini egoiste! Vezi doar pentru tine, auzi doar pentru tine, simţi doar pentru tine. Priveşti. Şi ce vezi? Nu vezi nimic! Tu vezi numai ceea ce îţi poate oferi ţie plăcere. Atât! Şi nimic mai mult!

citat din Jean Giono
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început, eşti supărat pe lume că a râs de tine când erai mic şi prost. Îţi juri răzbunare. Munceşti ca un nebun, animat de motivaţia de a fi văzut că eşti vrednic în ochii celorlalţi. Atingi succesul şi priveşti acum lucrurile de sus. Apoi, spui: "Aţi râs de mine, acum v-am întrecut. V-am arătat că nu sunt fraier ba dimpotrivă, acum voi sunteţi fraierii". Te bucuri că ai evoluat. Ce nu ştii tu este că ai evoluat în cei pe care îi urai. Cei care îi privesc pe alţii de sus, cei care împart lumea în învingători şi loseri. Devenim ceea ce judecăm cel mai aspru. Devii amanta pe care o numeai curvă, devii dependentul pe care îl numeai slab, devii trădătorul de care erai dezgustat. Devii toate astea pentru că viaţa te poartă în toate rolurile de care e nevoie ca să devii cu adevărat fiinţa extraordinară care eşti, cu inima plină de compasiune, toleranţă, răbdare şi înţelegere pentru tot ce înseamnă viaţa pe pământ şi experienţa uneori chinuitoare pe care o reprezintă. Când înţelegi că tu eşti cel de lângă tine, atunci poţi să îţi mulţumeşti tu ţie, pentru că ai muncit şi ai evoluat. De data asta, pe bune. Printre greutăţi spre stele!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De fiecare dată când va ploua
Lovind fără milă pământul,
Să ştii că lacrimile mele vor curge rânduri, rânduri...
Când vei auzi că afară va fulgera
Să ştii că durerea mea prin glas o voi elibera...
De ce fugi de un suflet care vrea să te iubească,
Când şi la stele le e dor să ne mai privească?

poezie de Diana Alexandra Sima (18 iunie 2010)
Adăugat de Diana Alexandra Sima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo

Îngeri stângaci îmi dau târcoale
Încercând anapoda să-mi prindă zvâcnirea moale
Nimic în mine nu mai tresare
Sunt doar o mişcare trecătoare
Care nu-şi mai are rost în nepăsare
Totul, eu, pierzându-se în altă zare

Poveştile-s luate de valuri reci
Peste-a căror parfum tu treci
Un burete uscat şterge viitorul
Gol în al meu crunt ţel
Că-s doar un acid
Un alt virus insipid...
Găsit-ai antidotul în sfârşitul negru?
Cu zâmbet mă despart de-un trai terestru
Să vă las să fericiţi în urma-mi uitată
Să ard viaţa-mi acru pătată

Un "tată" savurează inexistenţa-mi vie
O "mamă" mă reneagă, îs doar amorţită fobie
Ce-şi stropeşte mugurii anonimi
Ce tind să-şi rupă fragede tulpini

Am biletul spre atunci, prăfuit frumosul
Am lumânarea eternă ce-mi luminează pieptul
Şi-mi aşez rochia-mi de mireasă întunecată
Ce-mi va decora coşciugul spre lumea speriată

Aştept pământul să-mi bată-n uşă
Să-mi priviţi trupul rece de păpuşă
Nu vreau lacrimi să-mi murdărească cărarea...
Mă despart de voi, mi-am găsit scăparea!

poezie de Ana Maria Brezeanu
Adăugat de Ana Maria Brezeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!