Brâncuşi

Am sărutat cu genunchiul
lespedea de piatră
într-o rugăciune
am deschis poarta sărutului
şi m-am aşezat la masa tăcerii
vorbea cuminţenia pământului
şi creştea piatra lipindu-şi
de obrazul meu somnul
toate rosteau numele
un singur nume
reverberând în tăcere
într-un târziu, cu fâlfâit
de aripi incolore,
l-a prins în cioc măiastra
şi l-a urcat
în înaltul coloanei fără de sfârşit

Am sărutat cu genunchiul
lespedea de piatră
într-o pioasă rugăciune
şi n-am putut rosti
decât un cuvânt
unul singur
... Brâncuşi!

poezie de Teodor Dume din volumul adevărul din cuvinte, de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi

Am sărutat cu genunchiul
lespedea de piatră
într-o rugăciune
am deschis poarta sărutului
şi m-am aşezat la masa tăcerii
vorbea cuminţenia pământului
şi creştea piatra lipindu-şi
de obrazul meu somnul
toate rosteau numele
un singur nume
reverberând în tăcere
într-un târziu, cu fâlfâit
de aripi incolore,
l-a prins în cioc măiastra
şi l-a urcat
în înaltul coloanei fără de sfârşit

Am sărutat cu genunchiul
lespedea de piatră
într-o pioasă rugăciune
şi n-am putut rosti
decât un cuvânt
unul singur
... Brâncuşi!

(text publicat în volumul de debut, Adevărul din cuvinte,1985/prefaţă de Gheorghe Grigurcu)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Masa Tăcerii

M-a-îndemnat inima
Să deschid
Poarta Sărutului in timp ce
În vârful Coloanei Fără Sfârşit
Cânta un tril de
Pasăre Măiastră!
În jurul meu se lăsă o linişte adâncă
Asemeni Cuminţeniei Pământului.

Pe unul din scăunele,
Cu privirea-i de copil,
Cu fruntea-i plină de sudoare,
S-a aşezat să-şi tragă un pic
Răsuflarea.
O domnişoară, Pogany,
I-a şters fruntea şi i-a mângâiat-o!
Să ne trăieşti, Brâncuşi!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Catren fără margini - Brâncuşi)

Poarta sărutului
Rugăciune
Coloana infinitului
Măiastra

poezie de Costel Zăgan din Catrene fără margini (20 mai 2021)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi

E o masă a tăcerii la care stă
Gânditorul de la Hamangia.
Brâncuşi obosit după călătoria prin lume,
se aşază şi el la masa rotundă din lemn
şi gustă roadele pământului originar.
Suferinţa din gând îşi vede simbolurile
cum se nasc din lucruri simple.
Ideile se cioplesc în masa tăcerii,
pleacă fecund spre poarta sărutului şi coloana fără sfârşit
după ce a iniţiat himere, vrăjitoare, domnişoare, prinţese...
şi zborul unor păsări văzute la Hobiţa
chiar peşti ori ţestoase zburătoare.
Urmaşii un timp n-au priceput nimic
considerându-l un copil plecat!
Sculptorul este prezent în piatra, metalul şi lemnul lumii
mai mult decât în conştiinţa noastră
de neînsemnaţi muritori.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe lespedea unui soţ

Lespedea sub care
Azi stă singur cuc,
Mai uşoară-mi pare
Decât un papuc.

epigramă de Florin Iordăchescu din Cimitirul vesel (2000)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cetatea spirituală a sufletului artistului se construieşte din rădăcinile obârşiei: aşa s-a născut Coloana Infinitului, ridicată din ''mărgele'', denumire dată de sculptorul Constantin Brâncuşi modulelor de piatră ale Coloanei Fără Sfârşit care reprezintă partea principală a trilogiei Ansamblului Monumental din Tg. Jiu.
Pasărea Sufletului înfăţişază descătuşarea zborului din piatră a spiritului românesc cu o puternică autoritate spirituală: Uitaţi-vă la cer, cerul trăieşte! Are aripi în numele celui ce i le-a modelat.

Camelia Opriţa în Însemnări din inima Olteniei
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

în timpul regimului trecut, se vorbea de "Coloana Infinitului". În realitate, această capodoperă s-a numit "Coloana pomenirii fără sfârşit". Monumentul de la Târgu Jiu avea pentru Brâncuşi o conotaţie declarat comemorativă: era dedicat soldaţilor gorjeni care s-au jertfit în Războiul de Întregire a Ţării. Brâncuşi a refuzat orice onorariu pentru această lumânare infinită, ca şi pentru celelalte monumente ridicate la Târgu Jiu: Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului.

Calinic Argatu în Pace şi bucurie cu Brâncuşi (2001)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune... fără sfârşit

În ultima vreme n-am
prea dormit

eram ca într-un joc cu mine, contagios

brusc,
ochii se întunecau,
din ce în ce,
într-o fierbinţeală de nestăpânit,
mi-au încetinit zborul

în rând cu nespovediţii şi neîmpărtăşiţii,
fără lumânare, număram flori
sălbatice păsări care-mi cântau pe gratis

ceasuri
cu arcurile date peste cap amuţit-au
ultima rugăciune

ascunsă
sub zăpezi, dimineaţa,
muşcându-mi de teamă
genunchii păcătoşi

singurul adevăr,
într-un alt poem,
fără cuvinte
mâna mea,
într-o ultimă sforţare,
luă pliculeţul cu zahăr

şi liniştea îmi păru
fără sfârşit

poezie de Eli Gîlcescu (7 ianuarie 2020)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi

Brâncuşi a creat
Coloana Infinitului,
Poarta Sărutului,
Masa Tăcerii,
minuni aşezate pe axa
unei mărturii universale.
Coloana Infinitului,
invenţie nemuritoare,
spre cer e ridicată,
către soare
cu corpul înfipt în Univers
şi temelia într-un loc vacant,
ne atrage mereu cu un aer savant,
mărturie rămasă-n veacuri moştenire,
ordonată geometric cu desăvârşire.
Să dovedească suprem că Brâncuşi
a fost oltean get-beget,
un plugar plecat dintre brazde.
Ţăran zămislit din pământ românesc
care a înălţat brazda din temelie
până la Infinit.
Pentru a fi admirată cum se cuvine
de românul prezent şi acel care vine.
Invenţia Brâncuşiană, desfăşurată spre
albastrul cerului simbolizează
o însuşire fără sfârşit
a minţilor,
a orelor,
a zilelor,
a anotimpurilor,
a anilor,
a secolelor,
a mileniilor,
zămislite din truda recoltelor.
Să transmită de-a pururi mesajul
că, fără ţăran inventiv,
scormonitor în vatră
şi cioplitor în piatră
nu se poate!

poezie de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coloana fără sfârşit

Oul e infinitul care se multiplică,
îşi păstrează forma perfectă.
Păsările sunt ideea
care iese din inima lui vie,
cu lecţia de zbor în aripi.

Tăcerea rămâne un gest
de împărtăşire a gândurilor;
nu stă la masă,
caută un scaun de timp,
să-şi mărturisească taina-n sărut
înflorind stâlpii porţii.
O bucurie dăltuită-n durere
rugăciunea
spusă de cuminţenia pământului,
domnişoarei Pogany
înainte de a se ridica la cer.

Pe urmele recunoştinţei,
Brâncuşi înduioşat a zidit
mineralele pământului
într-o coloană fără sfârşit,
să-şi sprijine cerul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măiastra

Învelită în aripi de soare,
e gata să zboare,
spre poarta sărutului,
spre coloana infinitului,
sus, mai sus,
spre nemuritorul Brâncuşi.

poezie de Marius Alexandru (19 februarie 2024)
Adăugat de Marius Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu ochi de ţăran

În ţara asta frumoasă cu nume de poet
Eminescu privea rugăciunea unui dac,

poarta sărutului pe sub care trec
are stâlpi dăltuiţi în piatră
şi susţin o ladă de zestre
în care-i împăturită istoria unui neam
trecut peste nesfârşite încercări de moarte
şi totuşi există treaz.

Pe când voi îmbătrâni lângă masa tăcerii
idei de păsări vor zbura spre cer,
de voi rămâne nemuritor şi magic
privind coloana înfiptă-n înfinit
cu ochi de ţăran dintr-un sat
rămas într-o veşnicie uitată.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unsprezece elegii mai târziu

Iată cum anotimpul ne întâmpină cu semnele aducerii aminte ;
suntem două umbre bântuite de nostalgii.
Sentimentul nedezlipit de aripi s-a stins
şi ne-au unit două părţi asimetrice într-o frunză de piatră,
rămânând în aşteptarea zborului din elegie ;
poate cel mai îndepărtat timp pe care l-am atins vreodată.

Fluxul toamnei goleşte aleea trecătorilor cu frunţile plecate
şi număr băncile pustii ale celor ce s-au despărţit.
Urmez calea frunzelor, scufundându-mă în gânduri,
fără putinţă de îmbrăţişare, mereu trăită de altcineva.
Urc din gânduri, bătut de visuri,
scuturându-mi noaptea de nesomn ;
umerii îmi sunt de gheaţă şi nu au nici măcar prezent.

Străbat un spaţiu îngrădit de artere necurgătoare de viaţă,
refuzând toamna care-şi caută orbita în respiraţia noastră ;
exist şi exişti atâta vreme cât ne adăpostim unul în celălalt.
Nu ţi-am vorbit despre sentimente,
n- am fost niciodată fericit pentru că mi-am amânat fericirea.
Când ţi-am văzut zâmbetul ca pe un fluture pătat de soare,
am devenit aer şi m-am lipit de zborul tău
ca de o durere dulce de care nu mă pot despărţi.
Am adormit pe genunchii tăi şi te-am visat copilă.

Braţele tale urcară prin ruinele nopţilor mele,
înlocuindu-mi mâinile cu două aripi în numele zborului.
Am zburat împreună deasupra ninsorilor
care nu străbătuseră încă iernile pământului ;
eram două umbre absorbindu-se una pe cealaltă.

Aleseserăm totul pentru a îmbrăţişa totul în numele apelor,
amestecându-ne până la sânge ca două fluvii de păsări.
Şi iată-ne curgând din ploi într-un singur trup.
Frunza de piatră se înălţă în starea de frunză,
zvârlindu-se în trupul copacului ;
curge din ea timpul îndepărtat pe care l-am atins vreodată,
curgem ca două ape sprijinindu-ne una de cealaltă
ca de propria matcă.

Am curs unul în celălalt, bătuţi de arşiţă şi de furtuni ;
am urcat, am coborât şi am urcat din nou
răniţi din dragoste de viaţă până am luat înfăţisarea
pământurilor călătoare în vânt.
Oasele ni s-au albit în iernile care ne-au pătruns
şi ne pătrund şi azi
în numele timpului,
în numele pământului.

Dacă a existat cu adevărat Dumnezeu,
m-am închinat dinaintea ta în numele fericirii.
Dacă n-a existat Dumnezeu, te-am creat ca pe o zeiţă
cu chip de suflet şi m-am închinat dinaintea ta
în numele mamei,
în numele nopţilor înduioşate de glasul ei,
în numele divinităţii.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Boema, dec. 2017
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când voi îmbătrâni

În ţara asta frumoasă cu nume de poet
Eminescu privea rugăciunea unui dac,

poarta sărutului pe sub care trec
are stâlpi dăltuiţi în piatră
şi susţin o ladă de zestre
în care-i împăturită istoria unui neam
trecut peste nenumărate încercări de moarte
şi totuşi există treaz.

Pe când voi îmbătrâni, lângă masa tăcerii
idei de păsări vor zbura spre cer,
de voi rămâne nemuritor şi magic
privind coloana înfiptă-n înfinit
cu ochii de ţăran dintr-un sat
rămas într-o veşnicie născută-n el
şi uitată pe uliţe.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce nu ştiai...

Îţi spuneam odată că sunt piatră
ceea ce nu ştiai...
era că fiecare piatră a trăit
somnul pietrei
şi a văzut, cum văd şi eu,
prin somnul pământului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului...
Numai nesfârşitul dans al luminii
n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Şi-atunci... m-am întors
în somnul pietrei şi-n mine,
în uitare şi-n aduceri-aminte,
ascunzându-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!

poezie de Viorela Codreanu Tiron din Fără Titlu/Ohne Titel (2011)
Adăugat de Viorela Codreanu Tiron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta înspre mama...

Poarta înspre mama

câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere -
singura poartă înspre mama

fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase
***

(Premiul revistei FEREASTRA la concursul organizat de LITERATURITATE, (2015) text 21 – Poarta înspre mama de Teodor Dume,)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluturi albaştri

Am trecut pragul casei tale,
Sărind de pe o pagină de facebook pe alta.
Am găsit lume multă, gânduri împrăştiate pe jos
Într-o dezordine totală....
Multe ceşti de cafea şi buchete de flori,
Citate celebre şi fluturi albaştri zburând spre cer
Într-un delir al iubirii de frumos!

La" Poarta Sărutului" nu era nimeni.
"Cuminţenia Pământului" zăcea într-o necunoscută
A brazdei strămoşeşti....
Istoria cu greu îşi făcea loc printre rândurile scrise.
Manole înălţase o mândră mânăstire
Şi Ana se făcuse nevăzută...
Clasicii plini de praf priveau tăcuţi din rafturi.

Am întâlnit oameni deghizaţi sau fără chip...
Am petrecut o seară minunată!
Tu nu erai acasă.
Am plecat.... era târziu şi întunericul nopţii
Îmi aducea nelinişti, puţin, justificate.
Poate într-o zi întorcându-te în timp
Îţi vei aduce aminte de mine....

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sculptorul

Brâncuşi îşi ciopleşte gândul
peste inima pietrei
în forme de sărut

poarta se deschide
îndrăgostiţii trec
sculptorul moare

se aşează masa tăcerii
pe scaune doar doisprezece
cei care l-au iubit
Jiul doar murmură

spiritul său se înalţă
prin coloana fără sfârşit

apoi familia împuţinată
aşezată pe şase scaune
la masa de taină
varsă lacrimi în tăcere.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (21 februarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul din Hobiţa

Cu ciocanul şi dăltiţa,
Brâncuşi, omul din Hobiţa,
sculptează-n mijlocul verii,
din piatră, masa tăcerii.
Modelează-apoi granitul
şi sculptează infinitul.
Ridică-n calea vântului
o poartă a sărutului.
Pleacă-n zbor, din mâna lui,
departe, în zarea-albastră
Pasărea văzduhului,
să ducă-n lume, arta noastră.

poezie de Dumitru Delcă (26 mai 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate
parfumurile,
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce tremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun
în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiaza, după-orizontul,
dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai
o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!