Cântul XXXII

Atât de-atent şi fix priveam acu
s-adăp a mea cea de-un deceniu sete,
încât oricare-alt simţ ca mort îmi fu,

părând că am şi-aici, şi-aici părete
spre-a nu vedea, aşa de mult m-aduse
în vechiul laţ surâsul sfintei fete,

când faţa mea cu sila-ntoarsă fuse,
spre braţul stâng, de-acele trei fecioare,
căci: — "Prea ţintit!" din ele una-mi spuse.

Şi-acea orbie, care-o simte-n soare
al nostru văz, prea brusc de el atins,
pe-o clipă-n ochi îmi fu-ntunecătoare.

Cu-acel puţin, când văzu-mi s-a deprins
eu zic aici puţin, alăturându-l
cu multu-acel de care fui desprins,

văzui cum se-ntorcea spre dreapta rândul
eternei oşti, plecând, întoarsă toată,
şi şapte lămpi şi-al zilei soare-avându-l.

Precum sub scuturi, spre-apărare,-o gloată
se-ntoarce-ncet cu steagul, mai nainte
de ce-ar putea să-şi schimbe frontul toată,

aşa şi-oştirea-mpărăţiei sfinte,
ce-n front mergea, trecu, pe când la car
nici nu-ncepuse primul lemn să clinte.

Fecioarele la roţi veniră iar,
vulturul trase arca cea sfinţită,
dar nu-şi clătea nici fulg pe el măcar.

Iar doamna cea prin vad cu noi venită,
şi eu, şi Staţiu-urmarăm roţii-acei
ce-n arc mai strâmt descrie-a sa orbită.

Şi,-urmând un cânt divin, treceam cu ei
prin codrul nalt, iar astăzi neferice
prin sfatul dat de şarpe-unei femei.

Cât loc săgeata poate să despice
din trei zvârliri, noi, poate,-atât eram
intraţi în el, când a descins Beatrice,

şi-n guri cu toţii-aveau murmur: — "Adam."
Apoi ei ocoliră-un pom pe care
nici flori n-avea, nici frunze, nici un ram;

pe cât suia, pe-atât lăţit mai tare
frunzişul lui, încât şi-ntr-o pădure
putea stârni cu naltu-i vârf mirare.

— "Ferice tu, că ciocul tău, vulture,
n-a rupt din pomul cel plăcut la gust,
ci-amar făcând stomacu-apoi să-ndure!"

Aşa pe lâng-acel copac robust
strigau ei toţi, iar fiara cea-mbinată:
— "Aşa păstrezi sămânţ-a tot ce-i just."

Şi,-ntors spre osia cea de el purtată,
văzui la pomul văduvit c-o duce,
lăsând pe cea din pom la pom legată.

Cum plantele la noi, când Feb aduce
pe-a sa-n amestec cu acea lumină
ce-n urma Mrenelor din cer străluce,

de suc umflate, primenesc mai plină
coloare-atunci când mai spre nalte stele
nu-ncepe Sol cu roibii lui să vină,

coloare-aşa, mai mult de viorele
decât de roze,-a prins şi planta sfântă
ce braţe-avuse-atât de golăşele.

Eu nici n-am înţeles, nici nu se cântă
la noi un imn ce ei acu-l rostiră,
nici nu putui să-l rabd până la ţântă.

Să pot s-arăt cum ochii adormiră,
când cruzilor le-a-ntors Siringa ţelul
şi scump nepaza scurtă şi-o plătiră,

cum face-un pictor, urmărind modelul,
eu v-aş picta-n ce fel de somn intrai;
dar cei ce vreau uşor picta-şi-vor felul.

Deci trec la clipa când mă deşteptai
şi spui că-mi rupse somnul o lucoare
şi-un glas strigând: — "Ridică-te, ce stai!"

Precum, conduşi să vadă măru-n floare,
al cărui fruct şi-n îngeri naşte dor
şi face-n cer eternă sărbătoare,

Ioan şi Petru s-au trezit de zor
din somn, şi Iacov, la un glas ce-odată
a rupt şi-un somn mai greu decât al lor,

şi ceata-le o văzură-mpuţinată
cu Moise şi Ilie-atunci, şi-avea
hlamida sa pe el Isus schimbată,

aşa, trezit, văzui deasupra mea
pe doamna care-a bine-vrut să vină
să-ntâmpine-a mea cale la vâlcea.

— "Beatrice unde-i?" eu cu mintea plină
de spaim-am zis. — "Sub noua plantă sfântă
n-o vezi şezând pe-a dânşii rădăcină?

Nu-i vezi în jur compania ce-o-nvestmântă?
Iar alţii-au mers după vultur în sus
şi-un imn mai nalt cu mult mai dulce-l cântă."

Eu nu ştiu dacă ea mai multe-a spus,
căci eu priveam fixat spre-aceea care
păreţi oricărui altui simţ mi-a pus.

Pe gol pământ ea, singură-n vegheare,
şedea ca drept străjer acelui plaustru
legat aici de mâna dublei fiare.

Şi şapte nimfe-n jur făcându-i claustru,
în mâni cu-acele lămpi cari ard frumos
şi sigure de-orice-aquilon şi-austru.

— "Puţin vei sta-n pădure-aici şi, scos,
în veci tu cetăţean vei fi cu mine
în Roma-n care e roman Hristos.

Dar, rău-condusei lumi spre-a-i face-un bine,
priveşte-acum spre car şi vezi, iar, când
vei fi iar jos, să scrii ce vezi că vine."

Aşa vorbi. Şi, la picioare-i stând,
devot poruncii să-mplinesc ce-mi spune,
aveam unde-a cerut şi ochi şi gând.

N-a curs nicicând cu-atâta repegiune
un foc din norii deşi ce varsă ploi
din cea mai nalt-a cerului regiune,

precum văzui că vulturul lui Joi
căzu pe pom, rupându-i scoarţa-ntreagă,
nu numai flori şi proaspetele-i foi;

apoi din răsputeri izbi-n teleagă,
făcând să joace-aşa cum în furtună
un vas, când vântul furia şi-o dezleagă.

Văzui apoi, venind culcuş să-şi pună
în fundu-acelui car divin, o vulpe,
părând lipsită de-orice hrană bună.

Mustrându-i însă tristele ei culpe,
o puse doamna mea pe-o fug-astfel
cât pot să-ntindă oase făr' de pulpe.

Şi, tot pe unde-ntâi venise-acel
vultur, văzui că iar scoboară-n arcă
lăsând într-însa pene de pe el;

şi-atunci, ca dintr-un piept ce-oftează, parcă,
ieşi din cer un glas şi-acesta zise:
— "O, dulce nava mea, ce rău te-ncarcă!"

Şi-ntre-ambe roţi păru că se deschise
pământu-apoi, şi-un drac, ieşind în sus,
văzui, prin car cum coada şi-o înfise;

şi cum retrage-o vespe acul pus,
aşa, trăgându-şi coada blăstămată,
a smuls din fund şi, nesătul, s-a dus.

Iar ce-a rămas, ca piru-ntr-o bogată
câmpie,-astfel de-a penelor smultură,
deşi-n intenţie bună şi curată,

aşa-l acoperi şi-umplute fură
şi oişte şi roţi, în timp mai scurt de ce-i
în stare-un "vai!" să zboare dintr-o gură.

Iar sfânta casă-n noul chip al ei
în multe locuri ţeste-a scos afară,
un cap din orice colţ, din osie trei;

cornute trei ca boii s-arătară,
iar patru-aveau un singur corn în frunte,
cum n-a mai fost pe lume-asemeni fiară.

Şi sigură, ca şi-un castel pe munte,
obraznică, pe monstru-o curvă stând,
plimba-mprejur lascive-ochiri mărunte.

Şi-alături lângă ea, străjer părând
să nu i-o fure-o namilă-n picioare,
şi-aşa ei se pupau din când în când.

Dar, când spre mine-ntoarse doritoare
şi vagi priviri, acel feroce mire
din cap o biciui până-n picioare.

De furie-orbit şi plin de bănuire,
desprinse monstru-apoi şi-n crâng cu el
se duse-adânc şi-aceasta-mi fu scutire

de noul monstru şi de curv-astfel.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura."

A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Şi-a zis Virgil: — "Ce caţi tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!"

şi-un şarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.

Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?

A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.

Îi dă natura şi-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâţi să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,

şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alţii-ar spune,

justiţia-n mers de nu se va opri."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIX

Cântând aşa cum cântă-namorata,
adaose-aceste vorbe-ntregitoare:
— "Beati quorum tecta sunt peccata!"

Şi-aşa cum nimfe trec rătăcitoare,
sihastre-n umbra codrilor, fugind
de soare-o seamă, şi-altele vrând soare,

aşa trecea pe râu în sus, mergând
pe malul lui, iar paşii-mi se făcură
mai mici spre-a fi cu pasul mic în rând

şi-ai mei cu-ai ei nici suta n-o umplură
când râpele-au cotit egal mereu
şi iar spre est mă-ntoarse-o cotitură.

Nu mult am mers aşa, şi ea şi eu,
când ea, cu totu-ntoarsă cătră mine:
— "Priveşte"-a zis, "şi-ascultă, frate-al meu!"

Şi-atunci văzui că de tutindeni vine,
prin codru-ntreg vărsându-se,-o lucoare,
încât, c-ar fulgera, gândeam în mine.

Dar fulgerul cum vine-aşa şi moare,
ci-aceasta dăinuia mereu mai vie,
şi-am zis atunci în gând: "Dar ce-o fi oare?"

Şi-adânc umplu o dulce melodie
lucoarea zării; şi cu râvn-amară
mustrai atunci a Evei nebunie;

căci unde cer şi-uscaturi ascultară,
femeia numai, şi de-abia zidită,
nu vru să rabde nici un văl povară;

subt care de-ar fi stat şi ea smerită,
aş fi gustat nespus de dulcea stare
de-aici, şi-acum, şi-apoi ca nefinită.

Pe când treceam printr-astea stări primare
a vecinicii plăceri, de-uimire prins,
şi dor-având de-alt farmec mult mai mare,

sub verzii arbori ca şi-un foc aprins
păru, şi-n jur văzduhul şi nainte,
şi-un dulce cânt din sunet s-a desprins.

Ori veghe,-ori foame,-ori ger, fecioare sfinte,
dac-am răbdat eu pentru voi vrodată,
silit acum vă fac o rugăminte:

să-mi verse apa Helicon bogată
şi-ajute-mi al Uraniei cor să pui
în vers ce greu şi-n gând chiar mi s-arată!

Şi şapte pomi de aur eu crezui
că văd, păruţi aşa prin lunga zare
ce sta-ntre noi şi ceea ce văzui;

când fui aproape îns-atât de tare,
că lucrul cel ce-nşală vro simţire
nu pierde-al său nimic prin depărtare,

puterea care minţii da vorbire
făcu să văd că-s lămpi păruţii-acei
copaci şi voci cântau "Întru mărire!"

Deasupra-şi lumina cu clar temei
frumosul vas, ca luna-n zări senine
la miezul nopţii-n miezul vieţii ei.

Mă-ntoarsei cu priviri de-uimire pline
spre-al meu poet, ci-al său răspuns fusese
că sta privind, şi el uimit ca mine.

Şi iar privii spre-acele-odoare-alese
ce-aşa de-ncet veneau, că mai cu zor
sunt paşii-nceţi ai tinerei mirese.

Şi-mi zise doamna: — "Prea te uiţi cu dor
arzând de-acele lămpi strălucitoare
şi nu priveşti şi ce-i în urma lor."

Şi, ca şi-urmându-şi ducii lor, popoare
văzui venind, şi albe-aveau vestminte
cum nu-i pe lume-n veci astfel de-alboare.

Lucea la stânga-mi faţa apei sfinte
redându-mi coasta stângă,-ncât păream
ca şi-n oglindă ce mi-ar sta nainte.

Iar, când pe mal atare loc aveam,
c-aveam distanţă singur râurelul,
şi-am stat... să văd... alesul neam,

văzui trecând acele lămpi şi-n felul
acela dând în urma-le-o coloare
cum este-o linie trasă cu penelul,

aşa că, sus, distinct-a lor lucoare
da şapte dungi, în feţele ce dau
lui Foebus arc şi Lunii-ncingătoare.

Mai lungi decât vederea mea erau
aceste dungi, iar cele din afară
cam zece paşi, cred eu, se-ndepărtau.

Sub cer aşa frumos, cum spusei dară,
bătrâni, de două-ori doisprăzece,-având
cununi de crin, tot doi cu doi intrară,

şi toţi: — "Bine-vorbită fii", cântând,
"între femei şi binecuvântate
eterne-a tale frumuseţi!" Iar, când

în faţa mea şi flori împurpurate,
şi ierbi, pe-alt mal cu toatele-mpreună
de-acele ginţi alese-au fost scapate

precum pe cer o stea la stea s-adună,
aşa veniră-n urmă patru fiare,
şi toate-aveau de frunze verzi cunună;

cu şase-aripi ornată fiecare
şi pene numai ochi, cum, de-ar fi viu,
gândesc că Argus i-ar avea atare.

Dar rime nu mai pierd să le descriu,
creştine-al meu, căci de-altele mi-e mie,
încât aici îmi cat-avar să fiu;

dar vezi în Ezechil cum le descrie,
venind din nord, din friguroasa parte,
cu ploi şi foc şi multă vijelie;

şi-aşa erau cum le descrie-n carte
la el, ci, pentru pene, e cu mine
Ioan, ce-aici de-acela se desparte.

Iar spaţiul dintre-acestea patru-l ţine
pe două roţi un car ce pontifică
şi tras de gâtul unui vultur vine.

Acesta-n sus aripile-şi ridică
între mezinul steag şi trei şi trei,
dar nu le-atinge-n zarea ce-o despică:

mergeau cu mult mai sus ca ochii mei.
Cât e vultur, e de-aur sfânta fiară,
dar alb bătând în roşu-i restul ei.

Pe Scipio sau pe-August nu-l bucurară
romanii cu mai mândru car, şi, puse
alături, ar putea sărac să-ţi pară

chiar şi-al lui Sol, acel ce s-abătuse
şi-a ars prin ruga tristei Terra, când
în taină Jupiter dreptate-aduse.

Trei doamne-n dreapta lui veneau jucând
în cerc: o doamnă roşie-aşa făcută,
că n-ai cunoaşte-o,-n flăcări de-ar fi stând,

iar ceealaltă-n trupu-ntreg părută
smarald din care-ntreg şi l-ar avea;
a treia ca de nea de-acum căzută.

Condusă hora de-albă-ntâi părea,
de roşie-apoi, şi, iuţi sau alinate,
roteau precum cântá din gură ea.

La stânga patru-n purpură-mbrăcate
jucau, şi-n chipul uneia, ce este
în frunte cu trei ochi, erau purtate.

Şi-n urma grupei ce-am descris, cu-aceste
văzui doi moşi, într-alt port fiecare,
ci-asemeni în mişcări şi dulci şi-oneste.

Părea unul şcolar acelui mare
Hipocrate ce-a fost creat de fire
celor mai dragi făpturi pe cari le are.

Al doile-avea contrarie-o pornire,
încât şi peste vale-o groaz-avui de-acuta-i
spadă plină de lucire.

Umili părând, pe patru-apoi văzui,
şi-un singur moş sfârşea aceasta grupă:
dormea, ci-avea-nspirată faţa lui.

Şi-acestea şapte-aveau ca prima trupă
vestmântul lor, ci, drept încingătoare,
a frunţii câmp nu crinii li-l astupă,

ci trandafiri şi-altfel de roşie-o floare:
un ochi mai de departe-ar fi jurat
că toţi ar fi din ochi în sus vâlvoare.

Când caru-ajunse-n dreptul unde-am stat,
tună-n văzduh şi-acelei gloate demne
păru că semn de-oprire i s-a dat,

căci stete-n loc cu primele ei semne.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul II

Iar soarele-ajunsese pe-orizonul
al cărui cerc de-amiazăzi învăleşte
în punctul cel mai sus al său Sionul,

iar noaptea, ce-n opusul cerc roteşte,
ieşea din Gange cu acea Măsură
ce-i lunecă din mâni când se-mplineşte;

aşa că albii-obraji şi de purpură
ai mândrei Aurori, din locul meu,
de multă vârstă galbeni se făcură.

Pe malul mării noi mergeam mereu
şi-acum, aşa cum răzgândiţi drumeţii
cu gândul merg, dar umbletu-l au greu.

Şi iat-atunci, că,-n faptul dimineţii,
cum roşul Mars pe marea-ntunecată
adânc spre-apus străbate-alboarea ceţii

aşa văzui—vai, să-l mai văd o dată!—
venind spre noi un punct de foc pe mare
cum nici un zbor iuţime-aşa n-arată.

Şi,-n timp ce, vrând să-i fac o întrebare,
mă-ntoarsei spre maestrul meu o clipă,
mai luciu-l revăzui şi mult mai mare.

Şi de-ambele lui părţi se-ntinse-n pripă
ştiu eu ce alb şi, dedesupt,
acú văzui alt alb încet cum se-nfiripă.

Dar ne-ntrerupt maestrul meu tăcu
până ce-ntâiul alb aripi deschise
şi-atunci pe-acest luntraş îl cunoscu.

— "Grăbit să cazi acu-n genunchi", îmi zise,
"şi-nchină-te! E înger acest foc.
De-acum solii de-acestea-ţi sunt trimise.

Vezi cum respinge-orice-omenesc mijloc;
nu vrea lopeţi, nici altfel de vântrele
decât aripi spre-acest departe loc.

Vezi cum spre cer întinse stă cu ele
şi bate-n vânt cu aripi de lumină,
cari n-au schimbare ca umana piele."

Venind mereu deci paserea divină,
vedeam cum ea tot mai de foc se face,
că nu putui s-o rabd în ochi vecină;

eu m-aşternui. Şi-o luntre-aşa zburace
opri la mal, şi-aşa de fulg făcută,
că nici c-un semn n-a stins a apei pace.

De har divin întreagă străbătută,
la cârmă sta angelica solie
şi morţi în luntre-avea mai mulţi de-o sută.

"Când Israil ieşit-a din robie"
cântau cu toţii-un singur glas, în cor,
şi psalmu-ntreg cu tot ce-ntr-însul scrie.

Făcând un semn al crucii-asupra lor,
pe mal au dat năvală aceştia iute,
iar el, precum veni, plecă cu zor.

Străin acestei ţări necunoscute
şi-uimit părând, în jur privea poporul
cum fac acei ce văd nemaivăzute.

Tutindeni soarele-azvârlea cu zorul
în plină zi săgeţi şi,-arzând ferbinte,
gonea din miezul bolţii Căpriorul,

când, ochii ridicându-i noua ginte
spre noi, a zis: — "Rugămu-vă, de ştiţi,
ce drum spre deal avem de-aci nainte?"

Iar dulcele maestru: — "Voi gândiţi
că poate noi am şti această ţară,
dar, ca şi voi, străini suntem, veniţi

puţin ceva nainte-vă, pe-o scară
a altui rău şi-atât de aspru drum,
că joc acest urcuş o să ne pară."

Băgând de seam-apoi cu toţii cum
îmi suflă gura şi că-s viu adică,
de-uimire multă-ngălbenir-acum.

Precum, pe lâng-un sol ce-oliv ridică,
se-ndeasă toţi s-aud-o noutate
şi-a fi strivit nici cui nu-i este frică,

acele umbre-aşa steteau mirate
cu toate-acum, în faţa mea privind,
uitând că merg să spele-a lor păcate.

Văzui pe una cum porni, dorind
cu-atâta foc să mă cuprindă-n braţă,
că fui mişcat şi eu ca să-l cuprind.

Năluci ce numai par că au o viaţă!
De trei ori vrând să-l am la piept, bătui
de trei ori pieptu-mi, gol având în faţă.

De-uimire, cred, eu galben mă făcui,
dar el zâmbi,-ndărăt trăgându-şi pasul,
iar eu, urmându-mi drumul meu, trecui.

Duios el m-a rugat să stau, iar glasul
făcând să ştiu ce umbră e,-l rugai
s-amâie-o clipă pentru noi popasul.

— "Cum drag în carnea morţii tu-mi erai,
mi-eşti drag", a zis, "şi-acum când mi-e luată.
De-aceea stau. Dar tu ce drumuri ai?"

— "Casella meu! Spre-a mă re-ntoarce-odată
aici la voi, fac calea mea de-acum,
dar cum de-a ta-i atât de-ntârziată?"

— "Nu-mi fu făcut ultragiu nicidecum,
că el, ce ia oricând pe-oricine îi place,
de mult mi-a tot negat al mării drum.

Din justă vrere, vrerea lui se face
şi-i drept că, de trei luni, el ia-ntre-ai lui
să plece-oricine vrea-n deplină pace.

Iar eu, care pe-al mării mal stătui,
de unde Tibru-ncepe ca să moară,
primit de el cu bună vrere fui

din locul cătră care-l vezi că zboară,
căci orişicând aci s-adun-oricine
din cei ce nu spre-amarul râu scoboară."

— "Vro nouă lege dacă nu-ţi reţine
memoria şi-uzul cântului acel
ce-adese-a stins atâta dor în mine,

alină-mi bietul suflet puţintel",
aşa-l rugai, "că,-n trupu-i care moare
venind aici, mi-e truda morţii-n el."

"Iubirea-n gând cu mine vorbitoare",
aşa-ncepu şi dulce-aşa cântând,
că sună şi-azi în mine-acea dulcoare.

Măestrul meu şi eu şi toţi cei stând
cu el păreau că-n farmecul ce-avură,
n-aveau pe lume-altce nimic în gând

şi-atenţi la cânt şi nemişcaţi stătură,
când: — "Ce-i aici, de-umblaţi aşa de-ncete?"
strigă deodat-onestul moş din gură.

"Ce preget e? Ce lene-n gând vă dete?
Urcaţi spre deal, spre-a rupe solzii-acei
ce-opresc pe Cel Etern să vi s-arete!"

Precum, pe când adun-ori boabe,-ori mei,
porumbii ce s-adună la mâncare,
şi fără-a se-nguşa ca de-obicei,

deodată-şi lasă hrana, când le pare
că văd ceva venind ce-i înspăimântă,
cuprinşi fiind de-o grijă mult mai mare,

aşa văzui lăsând şi ceata sfântă
cântarea ei. Spre deal fugi-napoi
cum fuge-un om ce n-are nici o ţântă,

şi-n fugă mai târzii n-am fost nici noi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca şi-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ţine,
aşa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid şi mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu ştii că eşti în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orişice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult şi eu zâmbind, tu poţi vedea,
când glasul lor te-a-nvins aşa de tare.

De-ai fi-nţeles ce rug-au pus în ea,
ai şti ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
aşteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Şi-acum tu mintea spre-altele să-ţi pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-aşa precum îţi spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Şi-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorinţa-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare şi mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea şi tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ţi-ai da pe faţă tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuşi vreau, din dorul de-a nu-ţi face
spre naltul ţel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus şi nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfinţitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalţ-aşa de sus.

Şi-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbaţi cuprinşi de-acea căldură
ce flori şi fructe sfinte naşte-alocuri.

Romoldo şi Macarie-aceştia fură,
iar altii-s fraţi de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipţi pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, şi-a ta iubire
ce-arăţi, am zis, ca şi bunăvoinţa
ce-o simt şi-o văd în toat-a voastr-oştire

de foc de-aici, aşa-mi lărgesc credinţa
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putinţa.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am şi-atâta har în Dumnezeu
ca faţa ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ţi-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, şi-al orişicui şi-al meu.

Deplin şi-ntreg e-n şi-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spaţiu, poli el n-are,
şi-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva şi-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-şi desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoţi, şi-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uşi colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-aşa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
şi făr' de-arginţi, iar eu cu rugi şi post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru şi-i priveşti urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreţi avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârşind aşa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
şi-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei aşa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-şi are-aieptul
să poţi a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creştine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf şi plâng, în aşteptarea lui,
adese-al meu păcat şi-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Viţel şi-n el şi fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelşugare
puteri adânci din cari, anume ştiu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări şi-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ţi-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculţi şi s-agereşti a ta vedere.

Deci, pân-a nu ţi-o fi-nsânit în tine,
priveşte-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ţi să-ţi stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioşi ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin şapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui şi-acest pământ,
aşa c-am râs de-umila lui făptură;

eu ţin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreţ; mai sus cari se ridică
îi poţi numi-nţelepţi, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui şi soarelui să-i rabd văpaia
din faţa lui, văzui cum îşi fac jocul
vecin şi-n jurul lui Dio şi Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
şi-al fiului şi-al tatei lui, şi clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Şi toate şapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
şi ce distanţe-n spaţiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam aşa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munţi în văi.

şi-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, fireşte,
pe-al meu, amestecând şi dulci şi-amare.

Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldeşte:
— "Gândeşte-altce, gândeşte, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potoleşte!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire şi renunţ a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

şi nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, şi ce-i deasupra lui
nu poate-obşti, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
că,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
şi: — "'Ntoarce-te şi ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poţi vedea
dorinţa-n ochi când fierbe-aşa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

aşa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puţin a-mi mai vorbi nainte.

Şi-aşa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creştet trăitorul,
ce-n veci dă rod şi-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braţ cu ochii deci tu du-te
şi cel strigat va face-acum mişcarea
ce-o face-n nori şi focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
şi "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se roteşte,
şi-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipeşte
pe-Orland apoi şi ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un şoim îl urmăreşte.

Îmi fu apoi Wilhelm, şi Renoard,
şi dulcele Gottfrid privirii-o ţântă
pe cruce-n jos, şi-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
şi-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn poveţe,
ori din cuvânt, să ştiu ce-am de lucrat;

şi-aşa-i văzui de dulci, şi-ai dulcii-i feţe
atâţia nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar şi-ultima-i frumseţe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
îşi vede sporul ce-n virtute-l are,

aşa simţi urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Şi-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeaţa-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roşaţă de ruşine,

aşa, când m-am întors, în ochii mei,
a şasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici luceşte-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori şiruri lungi, ori stol oval,

aşa şi-aici mulţimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puţin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecineşti cu glorii
poeţii tăi şi-i faci eterni să fie,
şi-oraşele prin ei, şi-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
şi-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei şi consonante-au scris
de cinci ori şapte şi-am ţinut aminte
ce părţi aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb şi nume-n scrisul lor; şi-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixaţi aşa, că Joe a rămas
ca şi de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniţi de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviţi când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

aşa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-şi jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-şi locul,
văzui un cap de vultur cum formează
şi-apoi un gât, distinct, din sineşi focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur şi-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalţi aleşi, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mişcaţi încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-şi ia
puterea ta-nceput şi curs, să vadă
de unde-i fumul ce te-orbeşte-aşa;

şi-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără şi vând în templu
clădit pe semne şi-omorâţi de spadă.

Oştire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toţi cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând şi-aici şi-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a şterge mâne,
socoţi c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-aşa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
şi-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru şi cu Paul?"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVII

Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
şi stă pe Ebro cumpăna, şi-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
aşa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieşi nainte.

Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
— "Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.

Şi-apoi: — "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-aţi ars în foc. Intraţi şi-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."

Aşa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorşi spre mine,-ursiţii să mă poarte
priveau. Şi-apoi Virgil: — "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu şi moarte.

şi-adu-ţi aminte,-adu-ţi, că, dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

Şi sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară.

De crezi că, poate, vreau a te-nşela,
tu mergi la foc şi ia temei credinţii
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

şi las-, o, las-oricare fric-a minţii!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm şi-n contra conştiinţii.

Văzând că stau tot ferm şi-nchis în mine,
atât mi-a zis, puţin, cu vorbe crude:
— "E zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine."

Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii şi-o priveşte,
când dudu-ncepe roşii-a face dude,

astfel, simţind că gheaţa-mi se topeşte,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzeşte.

Şi-atunci mi-a zis şi fruntea şi-o-năspri:
— "Să stăm acum dincoa'?" şi-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

Şi-n foc intră naintea mea şi-i zise
să-mi vie-n urmă Staţiu, acela care
un drum atât de lung ne despărţise.

Când fui în flăcări, aş fi fost în stare
să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
— "Eu parcă-i văd şi ochii",-a prins să spuie
şi tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el ţintiţi,
ieşirăm iar la malul care suie.

— "Voi, cei aleşi de tatăl meu, veniţi!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiţi.

— "Stă soarele-n apus şi-amurgul vine,
grăbiţi-v-, a mai zis, nu-umblaţi agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."

Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct aşa, că rupt de mine fuse
în faţa-mi soarele de-adânc din vale.

Puţine trepte-acel urcuş ne duse
când şi ştiam, din umbra-mi ce s-a stins,
şi eu şi ei, că-n spate-acum ne-apuse.

Şi, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeaşi faţă a zării
şi-a fi şi-al nopţii văl egal întins,

toţi trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putinţa-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau şi rumegă din gură
şi caprele, ce iuţi,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

şi-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriş pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă şi de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăştie vro fiară,

toţi trei aşa-n târzii acum clipite,
eu ca şi-o capră, ca păstorii ei,
scutiţi în scocul stâncii-acei scobite.

Puţin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar şi prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi şi mai mari ca de-obicei.

Gândind aşa şi-aşa privind la ele,
mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înşele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers şi-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— "Să ştie-oricine-ar vrea să i să spună
că Lia-mi sunt, şi-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-aşa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-şi mai lasă
oglindă ei şi şade-aşa mereu.

Să-şi vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în ţară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară
şi somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci şi-ai mei mari maeştri se sculară.

— "Acel fruct dulce-aşa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ţi va fi dat."

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, şi-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

Şi-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simţeam cu orice pas că zborul
îşi creşte-avântul său spre culme-n sus.

Şi, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:

— "Şi-eternul foc şi-al vremii mai puţine
văzutu-l-ai şi-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte şi-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
eşti scos din orice drum şi strâmt şi greu.

Vezi soarele ce-n faţa ta străluce,
vezi iarba-n câmp şi flori şi arborei
ce-acest pământ de sineşi le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poţi şedea, poţi merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aştepta,
e liber, drept şi tare-al tău arbitriu
şi-ar fi greşal-a nu ţi-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun şi-nmitriu."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IX

În dulcele său pat lăsând iubitul,
amanta lui Titon cel vechi, aşa
albind la orizont tot răsăritul,

de pietre scumpe fruntea ei lucea,
tocmite-n chipul friguroasei fiare
a cărei coadă, când loveşte,-i rea.

Iar noaptea două stări, cum ea le are,
făcuse,-urcând spre locul unde stam,
şi-aripi acum plecá spre-a treia stare,

când eu, ce încă aveam ce-mi dete-Adam,
căzui de somn, ca cel ce nu mai poate,
pe iarba unde-aceştia cinci eram.

În ceasul, deci, când rândunica scoate
jălitu-i plâns spre-a zorilor lumină,
aminte-având întâiu-i bocet, poate,

când mintea-n noi e mult mai peregrină
din carnea ei şi mai negânditoare,
şi-a ei vedenie-aproape e divină,

părea că-n vis eu văd, plutind în soare,
cu pene de-aur un vultur, ce-n zbor
cu-ntinse-aripi stă gata să scoboare;

părea că este-acolo unde-n nor
peri, lăsându-şi soţii, Ganimede,
când smuls el fu şi dus in sfântul cor.

Gândeam: "El stă pe-aci, aşa se vede,
din simplu obicei, căci poate-alt loc
de-a fi prădat de el nedemn îl crede."

Păru apoi că-n larg rotitu-i joc,
cumplit căzând ca fulgerul, mă prinse
şi-n sus cu el mă duse până-n foc

şi parc-aici şi eu şi el s-aprinse.
Şi-atât m-ardea închipuitu-acel
pojar de sus, că somnul meu se stinse.

Nu cred c-Ahil s-a deşteptat
altfel, rotind în jur priviri ce-nmărmurise
de-atâta loc străin pe lângă el,

când mamă-sa lui Chiron i-l răpise
şi-l duse-n Schiros, adormit pe braţă,
de unde-n urmă-l scoase-apoi Ulise,

cum eu mă deşteptai, când, de pe faţă
perindu-mi somnul,-ngălbinii deodată,
ca omul când de-o mare spaimă-ngheaţă.

Văzui cu mine singur pe-al meu tată,
de două ceasuri soarele-n tărie
şi-n larg spre mare faţa mea-nturnată.

— "N-ai nici o grijă şi ştiut să-ţi fie
că-n bun loc stăm", vorbi conducătorul,
"deci nu scădea, ci-ncinge-a ta tărie!

Ajungi acum să vezi şi purgatorul.
Vezi largul zid ce-n jur îl cercuieşte,
iar unde pare rupt îi stă zăvorul.

Pe când al zilei fapt de-abia mijeşte,
iar sufletu-ţi dormea-n el, pe câmpia
pe care-atâta floare-o-mpodobeşte,

venind, o doamn-a zis: — "Eu sunt Lucia.
Să iau pe-acest ce doarme să mă laşi,
să-i fac mai lesne-astfel călătoria."

Cei trei la umbre-n vale sunt rămaşi.
Ea te-a luat şi, zi cum se făcuse,
în sus veni, iar eu pe-ai dânsei paşi.

Şi-aici te-a pus, dar mai întâi îmi spuse
cu mândrii ochi de-această sfântă-ntrare
şi-apoi şi ea şi somnul tău se duse."

Cum prinde-un om în dubiu-mbărbătare
şi schimbă-n siguranţă frica lui,
când verdele-adevăr în faţă-l are,

aşa şi eu, iar, când văzu că nu-i
în mine spaimă, cel ce-mi vru tot bine
porni pe deal şi-am prins şi eu să sui.

Tu bine vezi cum eu înalţ, creştine,
materia mea, să nu te mire dară
că pui şi duh mai mult ca s-o sprijine.

Şi,-aşa suind, eram unde de-afară,
ce-ntâi şi-ntâi o scorbură părea,
cum este-n zid firida ce-l separă,

văzui că-i poartă, şi că stau supt ea
trei scări de trei colori deosebite
şi-având portar ce mut încă stătea.

Şi, tot mai larg privirile-mi ţintite
pe el, văzui că şade-n capul scării
c-un chip aşa că ele-mi fur'-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării,
ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,
c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— "Voi doi de jos, aşa-ncepu a zice,
ce vreţi şi cine-i cel ce v-a condus?
Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!"

— "Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus
venind, o doamnă, zise-al meu părinte,
de-această poartă chiar acum ne-a spus."

— "Spre bine paşii ducă-vi-i nainte!
vorbi din nou acel gentil portar.
Păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte!"

Spre ele-am mers; şi prima ca de var
era din piatră lucie, curată
şi lins-aşa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată,
din piatr-, a doua, aspră şi bătrână,
şi-n lat şi-n lung în multe părţi crăpată;

şi-a treia apoi, a ambelor stăpână,
părea porfir cu-aşa coloare nouă
ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă
sta sfântul sol, şezând pe-un prag cum nu e
mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie,
Virgil îmi dete-ndemn: — "Acum tu lui
smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie."

La sfintele-i picioare m-aşternui,
cerându-i mila porţilor deschise,
ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.

El şapte "P" pe frunte-atunci îmi scrise
cu-al săbii vârf şi-apoi: — "Pe dealul sfânt
tu vezi de-nchide-aceste răni", îmi zise.

Culoare de cenuşe,-ori de pământ
ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;
şi două chei a scos de sub veşmânt,

de-argint şi de-aur, dând ca să deschidă
cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel
şi-aşa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— "Când una dintre chei", ne zise el,
"o lesne-umblare-n broasca porţii-o neagă,
rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă
ştiinţă şi-artă a celui ce-o-nvârteşte,
fiindcă nodul numai ea-l dezleagă."

Când Petru mi le-a dat, a zis: — "Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte."

Şi-mpinse-acele uşi, când loc ne dară.
— "Intraţi", ne-a zis, "ci-aveţi de grijă bine.
că,-n urmă-ţi de te uiţi, te-ntorci afară."

Şi, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine
acele două-aripi la poarta sacră,
de fier, şi tari, şi-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră
n-a fost aşa, văzând cum îi dispare
Metell' cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare
şi parc-a fost Te Deum ce-au cântat
şi-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

Şi, ce-auzeam, în mine-a deşteptat
o stare-aşa precum ţi-e sâmţământul
când voci şi-organe cânt-amestecat

şi-acum auzi, şi-acum n-auzi cuvântul.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IV

Mi-a rupt din cap adânca-mi adormire
un tunet greu, încât sării pe cum
un om trezit din somn prin zguduire.

Şi-acu-n picioare stând, eu detei drum
privirii odihnite-n jur, să-mi spună
ce loc e-n care mă găsesc acum.

Pe-un mal eram, al tristei văi ce-adună
în jalnica-i prăpastie-un infinit
echou de vaiuri ce de-a pururi tună.

Adânc şi negru-n neguri învălit
e fundu-ncât privind în el în vale
nimic în el eu n-am deosebit.

– "Să-ntrăm acum la nesfârşita jale",
vorbi Virgil cu faţa-ngălbenită,
"voi merge-ntâi şi-al doilea-i fi pe cale."

Dar eu, văzând coloarea sa pierită:
– "Vai, cum să merg, când însuţi te-nspăimezi,
tu, cel ce-mi ţii puterea mea-ntărită?"

Iar el: – "Durerea celor morţi ce-i vezi
în ce loc stau, pe faţă-mi zugrăveşte
această milă ce tu team-o crezi.

Să-ntrăm, căci lunga cale ne-mboldeşte."
Şi-astfel intră, şi-ntrai cu el deodată
în primul cerc ce-abisu-l îngrădeşte.

Pe cât mi-a fost s-aud putinţa dată,
nu plâns aici, ci-oftări sunau, şi-atari
că fac eternul aer să se zbată.

Din chin fără dureri pornind, pe cari
le scoate-o nesfârşit de multe ginte
de mici copii, femei şi oameni mari.

Şi-mi zice-atunci preabunul meu părinte:
– "Nu-ntrebi ce duhuri scot aici suspine?
deci vreau să ştii de-aici de mai nainte

că n-au păcat, dar chiar de au vrun bine,
nu e de-ajuns, căci n-au botezul care
e poarta voastr-a legii cei creştine.

N-au stat deplin cu ceru-n conlucrare,
căci Crist veni-nvăţând pe urma lor,
deci însumi eu suspin într-astă stare.

Pierdut prin ăst defect acest popor
nu prin păcat, atât ni-e osândire
că fără de-a spera trăim în dor."

Iar când ştiui, cuprins fui de mâhnire,
căci mulţi văzut-am oameni de valoare
ce-n limbu-acela stau aşa-n plutire.

– "Dar spune, maistre,-o spune-mi, doamne, oare
ieşi", i-am zis, dorind să am deplin
credinţa cea ce-nvinge-orice eroare,

"cândva prin merit propriu sau străin
vrun duh de-aici, spre-a trece-n mântuinţă?"
Iar el care-a-nţeles ascunsu-mi chin:

– "De-abia sosii în noua-mi locuinţă
şi-un duh puternic a venit de sus,
cunun-având ca semn de biruinţă,

şi-a tras de-aici pe primul om, şi-a dus
pe Noe şi-Avel, şi cu el porniră
şi Moise-al legii dătător supus,

şi pe Avram, şi-acel cu dulce liră,
cu fii şi tată-a dus pe Israel
şi-atât de mult iubita sa Rahiră

şi pe-alţii mulţi îi scoase-n acest fel,
dar vreau să ştii că duhuri mântuite
n-au fost de-aici nicicând până la el."

Iar noi cât timp aceste-au fost vorbite
mergeam mereu, trecând pădurea mare,
pădure, zic, de umbre-ndesuite.

Şi n-am făcut drum lung pe-acea cărare
dincoa de culme, când un foc văzui
ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare.

Deşi-mi era departe-n fund, putui
distinge-atât încât să văd în parte
ce neam ales era-n lumina lui.

– "O, tu ce nalţi orice ştiinţe şi-arte,
ei cine sunt? Ce-onoare-i încunună,
că starea lor de-a altor o desparte?"

Iar el: – "Faimosul nume ce răsună
în lume sus de ei, le-a dobândit
o graţie-n cer de-o stare-aci mai bună."

Şi-un glas spre noi acestea le-a rostit:
– "Onoare ţie, vrednice poete,
a cărui umbră dusă ne-a venit."

Văzui când glasul s-alină şi stete
că patru umbre-au dor spre noi s-apuce,
nici triste-n ochi, dar nici nemângâiete.

– "Priveşte-acum", a zis iubitul duce,
"pe cel ce-ntâiul, ca şi-un căpitan,
cu spada-n mână, stolul şi-l conduce:

Omer e el, poetul suveran,
satiricul Horaţiu-n urmă vine,
Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.

Deşi cuvântul drag rostit de mine
cuvine-se-a fi spus la fel şi lor,
onoare-mi fac, şi fac cu-aceasta bine."

Şi-aşa văzui aici frumosul cor
al Prinţului cântării dulci de liră,
ce stă vultur deasupra tuturor,

Iar după ce-ntre ei puţin vorbiră,
spre mine-ntorşi c-un semn m-au salutat,
iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.

Dar şi mai mare-onoare-apoi mi-au dat
primindu-mă-ntr-a lor tovărăşie
şi-al şaselea-ntre-asemeni genii-am stat.

Şi-am mers aşa spre-acea lumină vie,
vorbind ce-i bine-aici să tac, astfel
cum bine-a fost vorbite-n Iad să fie.

Şi-ajunşi apoi sub un frumos castel
de şapte ori încins c-un zid pe-afară
şi-n jur scutit de-un mândru râurel.

Trecând ca pe uscat pe el, intrară
prin şapte porţi cu mine-aceşti poeţi
pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

Acolo oameni, cu ochi lini şi-nceţi,
vorbeau încet şi rar, cu-autoritate,
cu vorba rar-a nobilei blândeţi.

Iar noi spre-un fund al văii luminate
ne-am dus pe-un loc deschis, frumos şi nalt,
ca-ntregul câmp cu toţi să ni s-arate.

Şi-aci-n picioare pe-acel verde smalt
mari spirite văzui, că de mândrie
şi-acum, că le-am văzut, când spui, tresalt.

Electra-ntâi cu multa-i săminţie,
cu Hector printre ei şi cu Enea,
Cezar ce-avea de şoim privirea-i vie,

Camilla sta şi sta Pentesilea
într-altă grupă, şi şedea Latin
cu fiică-sa Lavinia printre-aceia.

Şi Brut ce-a scos din Roma pe Tarchin,
Cornelia, Marcia, Iulia, şi deoparte,
retras stetea, şi singur, Saladin.

Văzui apoi, privind şi mai departe,
pe maistrul celora ce ştiu, avându-l
la mijloc marii-adâncitori de carte

cari stau tăcuţi, cucernici ascultându-l.
Socrat era-ntre ei şi Plato, cel
ce-n primul rând şedea şi-ncepe rândul,

Democrit cel ce nu dă lumii ţel,
Empedocle, Anaxagora şi Tale,
Diogene şi Heraclit, cu el

şi-Orfeu şi-adânc observatoru-n quale
aici era, eu zic Dioscoride
şi Tuliu, Tit, şi cel cu legi morale

Seneca, Gallian şi Euclide,
Hipocrate, Avicenna, Ptolomeu
şi-Averoe ce-ntinse zări deschide.

Să-i spui pe toţi de-aici mi-ar fi şi greu,
şi-astfel mă-mpinge teama-ndelungată
c-ades la fapte-i scurt cuvântul meu.

Din şase, doi ne-am rupt apoi îndată,
căci dusu-m-a p-alt drum iubitul duce
din lina zare-n noapte frământată

şi-ajunsei unde-n veci nimic nu luce.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXX

Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus şi nici de zori nu ştie,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

şi care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârşit să vie

a stat pe loc, mulţimea cea verace,
venită-ntre vultur şi-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca şi spre-a dânsei pace;

şi, ca şi-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, şi toţi strigară-n cor.

Precum cei drepţi, la marea judecată,
grăbit ieşind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

aşa deasupra ăstor roţi divine
ieşir-o sută-ad vocem tanti senis
şi soli şi servi ai vieţii făr' de fine.

Şi toţi strigau: — "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car şi-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu faţă-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

şi faţa soarelui născând umbrită
aşa că, potolind o ceaţă rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;

aşa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, şi-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt şi-n car şi-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
şi-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

Şi iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simţi scădere
şi-a sta zbătut în faţa-i când va sta,

cumplit a resimţit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: — "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
şi-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."

Dar, vai, Virgil de el m-a şi lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset faţa cea de plâns scăpată.

— "Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."

Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, să vad-oştenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-aşa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixaţi pe mine-adâncii ochi şi-i puse.

Şi-astfel, deşi sub vălul feţii sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mişcări în gest şi mânioasă, ea
vorbi, precum şi-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— "Sunt eu. Priveşte-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosişi să urci tu sfânta scară;
ori nu ştiai că-n rai devii ferice?"

Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-aşa ruşine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
aşa şi mie ea, ci-s aspritură
simţeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
— "In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munţii-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
şi-ngheaţă neaua-n vântul dinspre Schei,

şi-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă ţara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,

aşa fui făr' de plâns şi de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
şi-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simţii că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
— "De ce-i smulgi, doamn-aşa de lungi suspine?"

Fu vânt şi apă geru-ntroienit
în peptul meu şi cu durere mare
prin ochi şi gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemişcare
văzui că stă şi-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— "Da, voi vegheaţi în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt ţel avură:
spre-a şti acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,

ci şi prin mila graţiei divine,
ce dintr-aşa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuţi avu acesta-n viaţa nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău şi sterp se face
prin rea sămânţ-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat
şi tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.

Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etăţii-a doua, viaţa mea,-ncepui
să nu-i mai plac şi de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh şi fui
sporită şi-n frumseţi ca şi-n virtute,
eu tot mai făr' de preţ şi rea-i părui;

şi paşii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un ţel
ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerşii de sus inspiraţiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, că, făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morţii poartă-ntrai
şi rai-am trimis şi ruga şi suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-şi da tainul

căinţei lui ce-n lacrimi face plata."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mişcându-l, dă splendoare
mai mult-aici şi mai puţin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu ştiu, nu pot câţi au să se scoboare,

căci stând aproape ţintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minţii noastre-avânt,
că taie-al minţii drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ţi dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
să intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăţiei sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ţi lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
şi-al meu subiect şi tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeţi ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă şi-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese şi-o scânteie
şi poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea şi-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, şi-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, şi-acolo seară
atare-un punct, şi-ntreg era albit
un emisfer, şi-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
şi-n soare fix văzui cum ea-l priveşte,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Şi, cum răsfrânta raz-obicinuieşte,
ieşind din prima,-n sus să ia pornire
ca şi-un drumeţ ce-a se-nturna voieşte,

aşa prin ochi întrându-mi în gândire
şi actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poţi ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoţi din foc, scântei în juru-mi locul,

şi-n clipă parc-a şi lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi ţintiţi, iar eu ţineam pe-ai mei
la ea şi-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soţ al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui graţia-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
ştii tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
şi-o-mparţi egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, că ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac aşa de-ntins,

iar noul glas şi-acea lumină lată
stârniră dor să ştiu de unde vine,
cum n-am simţit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

şi-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbeşte-aşa că-ţi par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-aşa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Şi-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
că zbor trecând prin corpuri mai uşoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălţându-şi ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine şi-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creaţii-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puţin ori mult, de-al lor izvor vecine.

şi-aşa pe-a existenţei largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul şi-l adună.

Şi nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpinteneşte,
ci şi făpturi cari minte au şi-amor.

Atoateaşezătoarea-şi odihneşte
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor roteşte;

şi-acum aici, ca şi spre-ursitul ţel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la ţint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept că,-aşa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

aşa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor şi fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre ţărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poţi fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n ţărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieşi un glas şi-atent el mă făcu,

şi-a zis: — "Cât timp va fi până-ţi revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, şi-mi arată
spre ce-l ţinteşti? şi fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac şi ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curţii-aceştia-atotaşezătorul
mi-e singur A şi O scripturii sfinte
pe care, mult-puţin, mi-o scrie-amorul."

Şi-acelaşi glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
să cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni ţel ţintită?"

— "Dovezi şi-ale ştiinţei", zisei eu,
"ca şi porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl ştim că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esenţa lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atraşi acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minţii mi-l aşterne
şi-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Şi sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuţi mi-o arăţi, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălţimi de gând."

Şi-un glas vorbi: — "Şi prin umana minte
şi prin cuvânt, ce tot ca ea vorbeşte,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi şi-asta tu: nu simţi, fireşte,
c-ai fi spre-amor atras şi de-alte strune?
Ce ţepi mai sunt prin care te-mboldeşte?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intenţiune
vulturul lui Hristos; văzui şi-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele ţepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg şi cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi şi eul meu,
şi moarte a ce-o muri spre-a-mi da fiinţă,
ce sper-orice fidel cum sper şi eu,

cum şi rostita-mi vie conştiinţă
m-au smuls din malul dragostei deşarte
şi-n mal m-au pus, al celei cu priinţă.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer şi,-ntrând în melodie,
cânta şi doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simţul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

şi-atâta eşti, de-acea trezire iute,
confuz încât ţi-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

aşa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
şi, ca năuc, am şi-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos şi-apoi de sineşi ea
se nalţă iar, prin propriu-i act, o foaie,

aşa şi-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui şi eu şi-mi dete bărbăţie
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îţi fu, şi singur ţie
copt gata să te naşti, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ţi este-orice soţie,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
şi mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
că psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mişcări îi face-nvălitoarea;

aşa-mi dădea şi primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ţine,
spre-a-mi face placul cât de gata este

şi-a zis: — "Mai bine ştiu ce dor e-n tine
mai bine-l ştiu, deşi-al tău glas îl tace,
decât ştii tu ce crezi că ştii mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-şi face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să ştii cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-aşa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui şi, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineşi cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut şi peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute şi treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minţii,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane şi rotirii
acestor roţi, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi daţi aşa sau altfel curs vorbirii.

Şi, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; şi-aşa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, că piere şi-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viaţa-onestă şi pierdută,
din ceasul prim şi până-n cel ce-urmează

pe-al şaselea, când Sol cadrantu-şi mută."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

— "Tu, cel ce-aştepţi a trece râul sacru",
şi-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subţire,
ce, şi tăind, aşa-mi păru de acru,

şi, făr-a mă cruţa, urmă-n vorbire:
"e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze
şi-i just s-ascult şi-a ta mărturisire."

Puterile-mi erau însă confuze,
aşa că vocea-mi se mişcă spre grai,
ci-n drumul ei s-a stins până la buze.

Puţin stătu şi-apoi: — "De ce mai stai?
Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine
n-a şters urâtele-amintiri ce ai!"

Dar groaza mea-n amestec cu ruşine
atare-un "Da" mi-au scos cu voce stinsă,
c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.

Precum, când se destinde-o prea întinsă
balistă, rupe coarda şi-arc şi-atare
de fier e ţinta mult mai slab atinsă,

aşa m-a frânt povara mea cea mare
şi-aşa de plin de plâns şi-oftaturi fui,
că gura-nchise vocii-orice cărare.

Şi iarăşi ea: — "Dorinţelor ce-avui
şi cari făceau să caţi supremul bine,
mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,

ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte
sau ce cătuşe-astfel că trebuia
să pierzi speranţa mergerii nainte?

Şi ce-nlesniri apoi şi ce câştiguri
pe-a altor frunte-aşa ţi s-arătară,
c-ai fost silit de ele să te-asiguri?"

Târziu şi dup-o lung-oftare-amară,
cu greu avui şi glas să dau răspuns
ce-abia cu trudă buzele-l formară.

Plângând: — "De-a lumii bunuri", am răspuns,
"atras eu fui spre-o falsă bucurie
de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns."

— "De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie,
mai neştiută tot n-avea să poată
să-ţi fie culpa ta. Alt jude-o ştie!

Fiindcă îns-acuză culpa toată
chiar gura ta, în sfântul nostru sfat
se-ntoarce spre-ascuţiş duşmana roată.

Dar de-alte dăţi spre-a fi tu mai bărbat,
sirene când auzi, şi mai multă
ruşine spre-a simţi de-al tău păcat,

descarc-al plânsului temei şi-ascultă,
şi-auzi cum trebuia pe-opusul drum
să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.

Natura şi-arta farmec pân-acum
nu-ţi dete-aşa ca-n mândrul trup ce-mi fuse
prinsoare-atunci şi-n ţărnă-i astăzi scrum.

Supremu-ţi farmec deci de să pierduse
prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare
s-abată-n lături minţile-ţi seduse?

Dator ai fost la prima săgetare
a falselor plăceri să urci în pripă
pe urma mea ce nu mai fui atare.

Ce-aveai să laşi în jos a ta aripă,
s-aştepţi loviri, ori vro duduie, poate,
sau alte-atari plăceri ce ţin o clipă?

Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,
ci laţ a-ntinde paserii bătrâne
şi-a trage-n ea săgeţi degeaba-s toate."

Aşa cum stă şi ochii-n jos îi ţâne
şi-ascultă mut un prunc, recunoscând
greşala sa şi pocăit rămâne,

aşa stăm eu şi iar îmi zise: — "Când
te doare-aşa c-auzi, ridică barba
ca şi mai mare-amar să ai văzând!"

Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba,
l-ar smulge mai uşor un vânt adus
din Alpi sau vânt din ţara lui Iharba,

de cum nălţai eu barba, când mi-a spus;
dar, când prin barbă faţa mi-o-nţelese,
văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.

Când faţa mea-nălţat-apoi fusese,
văzui pe-acei ce-s primă creatură
că jocului de flori sfârşit pusese;

şi-a mea vedere, nu de tot sigură,
s-a întors spre doamna ce privind stetea
spre cel cu două firi într-o făptură.

Sub vălul ei, şi peste râu, părea
că-ntrece-atât fiinţa ei antică
pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.

M-au ars căinţele cu-a lor urzică,
încât simţeam suprema ur-acu
pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,

iar inima-mi atari mustrări avu
că-nvins căzui, şi ce-a mai fost de mine
o ştie-aceea care cauză-mi fu.

Şi-n fire-apoi când mi-am venit în fine,
frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale
deasupră-mi sta şi: — "Prinde-m-acum bine!"

zicând, mă-mpinse până-n gât în vale
şi, tras de ea prin râu, uşor pluti
ca şi-o suveică pe-apă ca pe-o cale.

Şi-atât de dulce-un cântec s-auzi
"Spăla-mă-voi", când lângă mal ea stete,
că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;

şi, capu-n braţele frumoasei fete
avându-mi-l cuprins aici, mă puse,
scufuns cu el întreg, să beu din Lete.

M-a scos apoi scăldat şi-apoi mă duse
la cele patru zâne-n hora lor
şi-un braţ pe mine fiecare-şi puse:

— "Noi, stele-n cer şi nimfe-aici în cor,
Beatricei tale serve i-am fost date,
când nici n-a fost descins la cei ce mor.

Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate
lumina lor, vor ageri pe-a ta
acele trei, căci văd mai luminate."

Şi-apoi mă duse corul ce cânta
la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,
ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.

Şi-au zis: — "Acum tu nu cruţa privirea,
că-n faţă ai smaraldele din care
săgeţi cândva-ţi trimise-n piept iubirea."

Şi doruri, mii şi toate-o-nflăcărare,
lipiră ochii mei de-ai ei, ce ţintă
priveau mereu asupra sfintei fiare.

Şi-n ei se reflecta acvila sfântă
ca soarele-n oglinzi, acum divin,
acum uman părând că se-nvestmântă.

De-am fost mirat, şocoat-orice creştin,
văzând că-n el inmobil lucrul zace
şi numai chipu-l schimb-aşa deplin.

Şi-n timpul ce-n uimire-aşa şi-n pace
gustam acum din alimentul sfânt,
ce, dându-ţi saţ, tot mai flămând te face,

prin actul lor ce ce-arăta că sunt
din mult mai nalt un trib, acea triadă
veni dansând pe-angelicul ei cânt.

— "Fă ochii sfinţi, Beatrice, o, fă-i să cadă",
aşa cântau, "spre cel cui drag' tu-i eşti
şi-atâta drum veni ca să te vadă!

Din graţie,-o, fă-ne dar să-i dezvăleşti
şi gura ta, să-ţi vadă vorbitoare
şi-a dou-a ta frumseţe ce-o-nvăleşti!"

A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,
din câţi, Parnase,-ngălbinesc sub tine
la umbra ta şi-ţi beau de prin izvoare,

ah, cine n-ar fi tulburat ca mine
de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit
când tu, umbrită de-armonii divine,

aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

Socoţi, creştine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

şi cum, când deasa şi-umeda-ncărcare
începe-a se rări şi vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

şi-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi şi tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Şi-aşa deci, potrivindu-mi paşii bine
cu-ai lui Virgil, ieşii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are ştire
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simţuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mişcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simţ ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaş în faţă-i şi murind astfel.

Şi marele-Ahasver îi sta nainte
şi-Estira lui şi justul Mardochi
ce-ntegru fu şi-n fapte şi-n cuvinte.

Iar, când şi-acest tablou mi se topi
prin sineşi el, cum piere şi-o băşică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar şi-aşa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
şi m-ai pierdut; şi-s eu care boceşte;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne loveşte
lumină nouă-nchişii ochi şi, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcoleşte,

aşa vedenia mea se rupse-acu,
când faţa mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aş fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e şi vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
aşa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin şi, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
şi-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca şi-un om cu sine:
Acei ce-aşteaptă rugi, văzându-ţi zorul,
haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-opreşte-apoi zăvorul."

Aşa vorbi şi paşii mei ş-ai lui
spre-o scară-ntorşi tindeau la ea să vie
şi,-ndată ce la prima treaptă fui,

simţii mişcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, şi: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum aşa de sus acele
luciri ce sunt ai nopţii-năintaşi,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă laşi?"
ziceam în gând, simţind că se topeşte
mereu puterea slabilor mei paşi.

Eram şi unde scara conteneşte
urcuşul ei şi-am stat înfipţi părând
asemeni navei când la mal s-opreşte.

Puţin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-şi spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals ţel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău şi-afla-va,
spre-a şti mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ţi-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum ştii, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greşeşte primul, sau ţintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
şi-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naşte-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puţin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poţi pricepe că iubirea
e-n voi sămânţ-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-şi uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Şi, cum nu poţi concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
şi-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, aşa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor şi faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde şi contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet şi-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
şi-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ţi spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă şi-l doreşte:
Deci toţi spre a-l dobândi silinţă-şi pun.

Deci spre-a-l vedea şi-avea, de vă-mboldeşte
prea-ncet al vostru-amor, după căinţe
cu just amar, ăst cerc vă pedepseşte.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priinţe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad şi fruct a orice mântuinţă.

Cei prea porniţi spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărţire

nu-ţi spun, ca însuţi tu să cercetezi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Florenţo, poţi sălta! Căci mare-n lume
eşti tu, şi baţi aripi pe-uscat şi mare,
şi-ncep şi-n Iad să ştie de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu ruşine,
dar nu-ţi fac ei nici ţie cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu şi-alţi duşmani cu tine.

De-ar fi şi-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

şi,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi şi pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simţii, şi simt durere
şi-acum de ce-am văzut aici, şi-astfel
îmi ţin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea ţel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum ţăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muştele s-ascund şi ies ţânţarii,
câţi vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viţei parii;

aşa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urşii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

şi nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

aşa la gura gropii-umblau şi-acele
văpăi, şi-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colţ al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt şi mai sigur, dar ştiui de-ndată,
că este-aşa, şi tocma' vream să spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieşind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "şi-Ulise,
uniţi aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spăşesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
să ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
şi-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
şi-au şi pentru Paladiu-această soartă."

– "De au şi-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
şi-o rug-a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s-aşteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
şi demnă e, şi vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ţi fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o ştiu, dar greci aceştia fură,
şi poate-or fi semeţi cu limba ta".

Când focul fu şi-n locul unde-avură
cuvintele şi loc şi timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură: