Cântul XXVIII

Dorind să văd şi-n jur cum e şi-n sine
divinul codru des şi viu, şi care
da zilei ce venea colori mai line,

plecând din margini, fără de-amânare,
trecui cu pas încet acea câmpie
ce plin tot locul de miresme-l are.

Şi-o dulce-aură, care-n veci nu ştie
schimbare-n curs, îmi flutura pe frunţi
nu mult mai mult ca boarea care-adie,

făcând ca frunzele-n mişcări mărunte,
în dulce tremur se plecau spre-o parte,
spre care-umbreşte-ntâi divinul munte.

Dar nu ieşeau din drit aşa departe,
ca-n vârful lor mărunta păsărime
să nu-şi deprind-a lor oricâte arte;

ci, vesele de-acele ceasuri prime,
cântau săltând prin frunza care-n jocul
acelei bori acord le da la rime,

precum din creangă-n creangă plin e locul
pădurilor de brad pe malul Chiassei,
când Eol lasă-n voia sa sirocul.

Cu paşii-nceţi, în inima rămasei
păduri antice-atâta drum făcui,
că nu puteam să văd pe unde-ntrasei.

Şi iacă de-un pârâu oprit eu fui,
ce-n stânga-ncet cu slabele lui unde
pleca şoptind ierbişul coastei lui.

Oricâte-s limpezi ape-n lume-oriunde,
ţi-ar fi părut că au ceva negroare
în rând cu-acesta ce nimic n-ascunde,

deşi sub umbr-a pururi stătătoare
el curge-ntunecat pe-ascunsu-i plai,
nicicând atins de lună şi de soare.

Cu paşii-am stat, dar ochii-mi aruncai
să văd pe-opusul mal al apei sfinte
verdeaţa mult-a multui fel de mai

şi-atunci văzui, cum vezi ceva nainte
deodat-aşa, că, plin de-uimire stând,
oricare-alt gând îţi lunecă din minte,

o doamnă-n mal, ce, singură, cântând
mergea, şi flori, cari mândre-mpurpurează
tot drumul ei, le culegeau trecând.

— "O, doamnă tu, ce-ntr-a iubirii rază
te scalzi, cum cred, de-i drept că simţământul
din inimă prin ochi ni se trădează,

te rog să binevrei, mi-a fost cuvântul,
să vii spre mal aşa
atât încât să-ţi pot pricepe cântul.

Tu-mi aminteşti şi cum şi unde fu
Proserpina, când mamă-sa-ntristată
pe ea, iar ea junia şi-o pierdu."

Precum rotind în dans se-ntoarce-o fată
cu tălpi lipite de pământ şi-unite,
încât c-ar face paşi de-abia s-arată,

aşa pe pajişti, galben înflorite
şi roşu, ea s-a-ntors şi-n felu-n care
fecioara-şi pleacă genele smerite;

şi-astfel veni,-mplinind a mea rugare,
aproape,-ncât cântării-acei ferice
să pot să-i prind şi ce-nţeles ea are.

Când fu şi unde ierbii-i lasă spice
de stropi al apei curs, spre ochii mei
ea binevru şi ochii să-i ridice.

N-avu străfulgerare-n ochii ei
nici Venus, cred, când fu străpunsă zeea
de-al ei copil mai mult ca de-obicei.

Pe malul drept râdea acum femeia,
rupând cu mâna flori ce cresc de sine
şi fără sad pe nalta culme-aceea.

Trei paşi sta râul între ea şi mine,
dar Pontul, ce lui Xerxe-o probă-i dete
că-n frâu orice-omeneşti trufii el ţine,

în ura lui Leandru-atât nu stete,
că-i sta-ntre-Abid şi şest, cât într-a mea
ăst râu acum, că sta-ntre noi părete.

— "Sunteţi aici străini", îmi zise ea,
"şi-n locu-acest, ales de-adăpostire
umanei firi, că râd vi s-ar părea

de necrezut şi poate-o să vă mire;
dar psalmul "Delectasti!" clar vă-nvaţă
şi poate-al minţii nor să vi-l răsfire.

Iar tu, ce m-ai rugat şi-mi stai de faţă,
să-mi spui ce vrei să ştii, căci gata sunt
să-ţi dau, cât pot, la tot ce-ntrebi povaţă."

— "Şi apa", zisei, "şi-al pădurii cânt
combat în mine noua mea credinţă
de-un lucru ce-auzii de-acest loc sfânt."

— "Să-ţi spui", mi-a zis, "de unde ia fiinţă
din sineşi ceea ce mirare-ţi face,
ca-n minte,-n loc de nor, să ai ştiinţă.

Supremul bun, cui făr' de soţ îi place,
făcu pe-om bun şi-ăst loc i-l dete-n lume
ca drept zălog de nesfârşită pace.

Dar n-a stat mult, prin vina proprie-anume;
prin vina sa schimbat-a-n plâns şi-njurii
ş-onestul râs şi veselele glume.

Deci câte-s tulburări de-ale naturii
mai jos, prin aburi din pământ şi ape
ce-urmează pe cât pot, în sus, căldurii,

mai sus de poarta ăstui deal nu-ncape,
căci el se-nalţ-atât de sus spre-airi
ca de-orice tulburări pe om să-l scape.

Deci, dac-ale văzduhului rotiri
oriunde-urmează roata bolţii prime,
cât timp nu-i ruptă roata nicăiri,

atinge-un vânt şi-această înălţime
ce-n aer viu se-nalţ-a tot desprinsă,
şi-i dă pădurii glas, căci ea-i desime.

O plant-apoi, de-acest curent atinsă,
i-l umple de virtutea sa, iar el
o-mprăştie-n jur, de-a sa mişcare-mpinsă.

Iar alt pământ, precât e apt prin el
şi clima lui, concepe şi purcede
virtuţi diverse-n pomii de-orice fel.

Acestea de le-aţi şti, voi n-aţi mai crede
minune-acolo-n lume, când răsare
vro plant-a cui sămânţă nu se vede.

Şi-apoi să ştii că sfântul câmp pe care
stai tu e plin de orişice răsad
şi fructe-n el, cum n-aveţi voi, el are.

Nu-i apa asta din vapori ce cad
schimbaţi în ploaie spre-a hrăni vro vână,
ca pe-alte râuri ce sporesc şi scad,

ci e dintr-o egală-n veci fântână,
şi-atât prin vrerea celui sfânt ea prinde,
pe cât deschisă-n două lături mână.

Cu-aşa virtute ea pe-un scoc descinde,
că stinge-n om memoria faptei rele,
şi-a faptei bune-acesta i-o aprinde.

E Lete-aceasta, una din vâlcele,
Evnoe-i alta, dar efecte n-au
decât gustând şi-aici din ele:

ca gust, orice-ape sub aceasta stau.
Şi chiar având tu setea potolită,
aşa ca lămuriri să nu-ţi mai dau,

mai fie-ţi una totuşi dăruită;
mai făr' de preţ nu cred că va să-ţi pară,
deşi-ţi voi spune-o nefăgăduită.

Anticii-acei ce-n versul lor cântară
un veac de aur ce ferice-a stat,
ăst loc de-aci-n Parnas poate-l visară.

Aici fu primul om nevinovat;
eternul mai aici şi-orice rodire;
şi-aici nectarul cel de toţi cântat."

Întors acum cu-ntreaga mea privire
spre-ai mei poeţi, vedeam cum amândoi
zâmbeau de-această ultim-a ei ştire;

spre dulcea doamnă m-am întors apoi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVIII

Când ea, care-mi sădeşte raiu-n minte,
sfârşi s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viaţa ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz şi-n cuget nici n-o are,

şi cum se-ntoarce-apoi, voind să ştie
de este-aieve-n dos ca-n faţa lui,
şi vede-acord ca-n vers şi melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse laţu-n care prins eu fui.

Şi-aşa mă-ntoarsei şi-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-aşa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

şi chiar şi-o stea, ce-aici ni-e mai puţină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ţi par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ţi-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăveşte
când deşi vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc roteşte
şi iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocoleşte.

De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, şi, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc aşa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al şaptelea se-ntinde
şi-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineşi a-l cuprinde.

Vin alte două roţi apoi şi toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

şi-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — "De-acest focşor divin
atârnă tot, şi ceruri şi natură.

Să ştii că primul cerc, cel mai vecin
cu el, roteşte-aşa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."

Dar eu: — "De-ar fi şi-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aş fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim şi-angelic templu
ce numai foc şi-amor cuprinde-n sine,

dorire-aş să mai ştiu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau şi le contemplu."

— "Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ţi fie de minune,
căci strâns aşa prin ne-ncercare-i nodul."

Aşa mi-a zis, şi-apoi: "De-ai gând a pune
sfârşit dorinţei, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap şi-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puţin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părţi e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul şi-n salute;
salutea-n plus şi-un plus de corp voieşte,
când are-ale lui părţi egal umplute.

Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpeşte
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect şi ştie şi iubeşte.

Şi-acum, de pui măsura-n roţi oriunde,
conform virtuţii lor, nu pe-aparenţa
substanţelor ce par a fi rotunde,

tu poţi vedea ce-adâncă-i conivenţa
de mare-ori mic şi mult ori mai puţin
în orice crug, cum are-nteligenţa."

Precum rămâne splendid şi senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,

şi-mprăştie noaptea ceţii, ce-adunate
zăcea pe văi, şi râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,

aşa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns şi spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.

Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
aşa-mprăştiau scântei şi-aceste sfere;

şi-oricare foc un roi făcea-şi cărarea
şi-atâte-au fost că roiurile-n zbor
întrec la şah de mii de ori dublarea.

Şi-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
şi-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: — "În cercurile prime
tu vezi aici serafii şi cherubii;

urmează centrul lor cu-aşa iuţime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
şi pot a fi, căci au vederi sublime.

Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feţii sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.

Să ştii c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult şi pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.

Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri şi har cuprinsu-i creşte,
şi-aşa gradat sporeşte-n susul scării.

Triad-a doua, care-aci-ncolţeşte
şi ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzeşte,

de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.

E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuţi a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

Apoi a şaptea şi cu-a opta roată
Principi-o fac şi-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.

În sus priveşte-oricare-acest şirag,
ci-aşa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, şi-n jos ele-l atrag.

Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roţi, numiri le-a pus
şi-n toate le-a-mpărţit aşa ca mine.

Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii şi-i deschise,
a râs de sine însuşi cum le-a spus.

Şi,-aşa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise

ca multe-asemeni taine-a ăstor roţi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV

Era pe-un timp când drumul nu ne da
răgaz, căci soarele-n Viţel lăsat-a
al zilei miez şi-n Scorpie-al nopţii sta;

cum nu stă omul deci, când ne-ndurata
nevoie-l mână grabă-n mers să puie
şi-orice-ar păţi, de toate este gata,

aşa, intrând şi noi pe cărăruie,
mergeam în şir, urcând acea strâmtoare
ce-n lung înşiră ori pe câţi o suie.

Şi, cum întinde-aripi, dorind să zboare,
al berzei pui, ci, ne-ndrăznind să bată
din ele-apoi, le lasă să-i scoboare,

cu vrere-aprins-aşa şi-aşa-necată
să-ntreb fui eu, până la gestul cum
îl face-acel decis să-nceap-odată.

Cu toată graba noastră pe-acel drum,
Virgil mi-a zis: — "Al vorbei arc, pe care
l-ai tins până la fier, desfă-l acum".

Deschisei gura deci cu-ncredinţare
şi-am zis: — "Cum pot aici slăbi, părinte,
când n-au nici o nevoie de mâncare?"

— "De Meleagru de-ţi aduci aminte,
că-n timp ce-ardea un lemn, ardea şi el,
ce-acum ţi-e-n dos, atunci ţi-ar fi nainte.

şi-apoi, gândind că,-n orişicare fel
te mişti, tu-ţi mişti şi chipul în oglindă,
tu n-ai întinde arc spre-atare ţel.

Dar vreau ca dorul tău sfârşit să prindă:
e Staţiu-aici şi-l chem şi-l rog acu
pe rană-ţi plastru-alinător să-ntindă."

Iar Staţiu-atunci: — "De-ncerc, unde eşti tu,
eterne lucruri să-i explic, drept scuză
să-mi fie deci că nu pot zice nu."

Şi-aşa-nceput-a: — "Mintea ta s-auză
atent ce spui şi celor întrebate
avea-vei spre-adevăr o călăuză.

Un sânge-ales, ce vinele-nsetate
nicicând nu-l beau şi deci prisos devine,
ca dup-un prânz şi restul de bucate,

ia-n inimă puteri ce-s genuine
spre-a naşte-umane membre, cum e care
aleargă, spre-a nutri pe-acestea-n vine.

Din nou digest, scoboară-n locul care
mai bine e să nu mai fie spus;
în vas firesc pe-alt sânge-apoi el sare

şi unul pe-altu se pătrund, dispus
să rabde unu, şi-altu să lucreze,
prin locul cel perfect de-unde-i adus."

Şi-unit cu acela,-ncepe s-opereze:
— "Încheagă-ntâi şi-n sineşi întărită,
materia lui o face să vieze.

Activa parte, viaţă devenită,
ca-n plante e, cu diferenţa stării
că-n plante e pe drum, şi-n om sosită.

Lucreaz-apoi atât, ca fungul mării,
mişcându-se simţind, şi-organizează
puteri căror sămânţă li-e lucrării.

Se-ntinde-acum virtutea, se-ntrămează
acea ce dintr-al tatei sânge vine,
prin care firea membre le formează.

Dar cum din animal copil devine
tu nu vezi încă, iar aici greşeşte
şi-un mult mai înţelept om decât tine,

căci primul intelect îl osebeşte
de viaţa noastr-a lui învăţătură,
fiindc-organ văzut el nu-i găseşte.

Tu prinde-mi adevărul clar din gură
şi află faptul că-ntr-un făt, de-ndată
ce-au creierii deplin-a lor structură,

voios de-atâta art-a firii, cată
motorul prim spre el şi-ntr-însul pune
duh nou, plin de putere, care-ntrată

atrage-n ea ce-aci găsi-n acţiune
şi-un singur suflet fac aşa, şi-atare
trăieşte, simte şi de-al său dispune.

Şi, ca să n-ai de câte-ţi spui mirare,
vezi caldul soare cum devine vin,
unit cu sucul care viţa-l are.

Iar, când Lachesis nu mai are in,
el las-a cărnii haină şi-n virtute
şi-umanu-l ia cu el şi ce-i divin:

Puterile din simţuri stau ca mute;
memoria, mintea, vrerea i-au rămas
şi-n actul lor cu mult sunt mai acute.

De sineşi cade-atunci, făr' de popas,
pe-un mal din două, dar nici el nu ştie,
şi-aci-şi cunoaşte-ntâi al sorţii pas.

Şi,-ndat-apoi ce-un loc îl circumscrie,
puterea vie-n juru-i radiază
aşa şi-atât ca-n trup în lumea vie.

Şi-aşa cum, plin de ploi, când reflectează
văzduhu-n el pe Feb ce străluceşte,
în multe feţe-ornat se colorează,

vecinul aer tot aşa primeşte
şi-aici o formă, cum i-o face-n stare
prin sineşi duhul care-n el s-opreşte.

Şi-apoi, asemeni unei flăcări care
urmează pe-al său foc oricum se mută,
aşa pe-un spirit noua sa-ntrupare.

De-aici el prinde viaţa cea părută
cui umbră-i zici, şi-apoi de-acolea vine
oricare simţ, chiar văz, i se-mprumută;

de-aici avem şi lacrimi şi suspine,
de-aici avem cuvinte şi zâmbiri,
pecum pe munte-aici văzut-ai bine.

Şi-apoi, după dorinţe,-ori îmboldiri
de-altfel, ia umbră varia sa figură
şi-aceasta-i cauza marei tale-uimiri."

Eram acum la ultima-ntorsură,
la dreapta-ntorşi, când iarăşi îndreptate
spre altă grij-a noastre gânduri fură.

Din coast-aici ies flăcări aruncate,
cornicea îns-aduce-un vânt din ea
ce-n sus le-mpinge şi din ea le-abate.

Prin strâmtul loc ferit deci trebuia
să mergem rând pe rând; eu, plin de frică
de foc aici, şi-aici de-a nu cădea.

— "Se cade-acum, aşa-ncepu să zică,
privirilor în Musă le ţii jocul,
căci lesne cazi printr-o greşală mică."

"Summae Deus clementiae" din focul
acel cumplit eu auzeam cântând,
încât silit mă-ntoarsei să văd locul.

Şi duhuri am văzut prin foc umblând,
de-aceea paşii lor, şi-ai mei, şi iară
pe-ai lor să-i văd eu mă-ntorceam pe rând.

Iar, când sfârşiră imnul lor, strigară
cu glasul plin: — "Eu nu cunosc bărbat!"
Şi-ncet apoi cu toţii-l repetară.

Sfârşindu-l, au strigat din nou: — "A stat
Diana-n crâng, gonind-o pe Helice
când stropi de-otrav-a Venerii-a gustat!"

Şi iar cântară imnul lor ferice,
slăvind bărbaţi, femei făr' de prihană,
precum şi taina şi virtutea zice.

Cât timp îşi ard cu foc avuta rană,
ăst mod, cred eu, de-ajuns e pentru ele:
cu-atare cazne şi cu-atare hrană

şi cea din urmă culpă să şi-o spele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui şi pământ şi cer sprijin îi dară
şi-atâţia ani făcu din mine-un macru,

să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul ţarc unde-am durmit ca miel,
duşman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aş poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credinţa care-adună
pe drepţi în cer şi pentru ea şi fui
de Petru-ncins cu-aşa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiţiei cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei îşi arată,
şi dulce gurluind, iubirea lor,

aşa şi-aceşti cu viaţa luminată
doi principi mari voioşi se-ntâmpinară,
slăvindu-şi hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor şi-l terminară,
s-opriră-n faţă-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, şi-aprinşi că faţa mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credinţa de ferice,

vorbeşte de speranţa-ntr-acest sus;
o ştii, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredinţat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc aşa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munţii care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinţii-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
şi-n tine să-ntăreşti şi-ntr-alţi ca tine
speranţa care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, şi de-unde-ţi vine
în suflet ea, şi cum ţi-l înfloreşte?"
Aşa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oştirii-ntregi de-aici ni-e soare,

şi din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oştean să fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le şti, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuţi. Răspundă-n pace,
şi harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum şcolarul cu-al său dascăl face,
voios şi iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranţa-i aşteptarea plină
a gloriei ce va fi şi ne-o produce
un merit dat şi graţia divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toţi cei ce ştiu de marele tău nume;
iar câţi nu-l ştiu au ei credinţa mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, şi-mi place
s-adăp cu ploaia ta şi pe-alţii-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară şi-n pripă
şi des aşa cum fulgerul o face.

Şi-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soţie
până-n martiriu şi-ultima mea clipă,

mă face să-ţi vorbesc de-o bogăţie
ce-aşa de dragă-ţi e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranţa ce-ţi promite ţie?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe faţă."
— "Din cei făcuţi amici lui Dumnezeu,

tot insu-n ţara sa, Isai învaţă,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar ţara sa e dulcea astă viaţă.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbeşte de-albele vestminte
şi-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Şi-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
şi-a dat ecou prin corurile sfinte.

Şi-aşa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer aşa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală şi mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

aşa văzui venind acea lucoare
spre-aceştia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se şi cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra şi-n cânt şi-n dans cu ele-n rând
şi le privea Beatrice, nemişcată
şi fără glas, ca şi-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican şi-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-aşa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenţie dete
şi când vorbea, ca şi după vorbire.

Şi, cum priveşte-un om şi parcă vede
privind în soare o pată-n faţa lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

aşa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbeşte gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toţi, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui şi-ntregul cerc de pară
şi şi-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopeţile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniştite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deşi am stat

alături ei şi-n lumea cea ferice!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVII

Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
şi stă pe Ebro cumpăna, şi-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
aşa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieşi nainte.

Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
— "Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.

Şi-apoi: — "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-aţi ars în foc. Intraţi şi-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."

Aşa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorşi spre mine,-ursiţii să mă poarte
priveau. Şi-apoi Virgil: — "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu şi moarte.

şi-adu-ţi aminte,-adu-ţi, că, dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

Şi sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară.

De crezi că, poate, vreau a te-nşela,
tu mergi la foc şi ia temei credinţii
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

şi las-, o, las-oricare fric-a minţii!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm şi-n contra conştiinţii.

Văzând că stau tot ferm şi-nchis în mine,
atât mi-a zis, puţin, cu vorbe crude:
— "E zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine."

Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii şi-o priveşte,
când dudu-ncepe roşii-a face dude,

astfel, simţind că gheaţa-mi se topeşte,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzeşte.

Şi-atunci mi-a zis şi fruntea şi-o-năspri:
— "Să stăm acum dincoa'?" şi-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

Şi-n foc intră naintea mea şi-i zise
să-mi vie-n urmă Staţiu, acela care
un drum atât de lung ne despărţise.

Când fui în flăcări, aş fi fost în stare
să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
— "Eu parcă-i văd şi ochii",-a prins să spuie
şi tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el ţintiţi,
ieşirăm iar la malul care suie.

— "Voi, cei aleşi de tatăl meu, veniţi!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiţi.

— "Stă soarele-n apus şi-amurgul vine,
grăbiţi-v-, a mai zis, nu-umblaţi agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."

Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct aşa, că rupt de mine fuse
în faţa-mi soarele de-adânc din vale.

Puţine trepte-acel urcuş ne duse
când şi ştiam, din umbra-mi ce s-a stins,
şi eu şi ei, că-n spate-acum ne-apuse.

Şi, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeaşi faţă a zării
şi-a fi şi-al nopţii văl egal întins,

toţi trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putinţa-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau şi rumegă din gură
şi caprele, ce iuţi,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

şi-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriş pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă şi de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăştie vro fiară,

toţi trei aşa-n târzii acum clipite,
eu ca şi-o capră, ca păstorii ei,
scutiţi în scocul stâncii-acei scobite.

Puţin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar şi prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi şi mai mari ca de-obicei.

Gândind aşa şi-aşa privind la ele,
mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înşele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers şi-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— "Să ştie-oricine-ar vrea să i să spună
că Lia-mi sunt, şi-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-aşa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-şi mai lasă
oglindă ei şi şade-aşa mereu.

Să-şi vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în ţară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară
şi somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci şi-ai mei mari maeştri se sculară.

— "Acel fruct dulce-aşa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ţi va fi dat."

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, şi-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

Şi-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simţeam cu orice pas că zborul
îşi creşte-avântul său spre culme-n sus.

Şi, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:

— "Şi-eternul foc şi-al vremii mai puţine
văzutu-l-ai şi-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte şi-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
eşti scos din orice drum şi strâmt şi greu.

Vezi soarele ce-n faţa ta străluce,
vezi iarba-n câmp şi flori şi arborei
ce-acest pământ de sineşi le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poţi şedea, poţi merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aştepta,
e liber, drept şi tare-al tău arbitriu
şi-ar fi greşal-a nu ţi-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun şi-nmitriu."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanţii-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopţii umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe şi de ochi saşie,
cu ciunte mâni şi-o faţă scolorată.

Priveam la ea. Şi,-un trup precum învie,
de-al nopţii frig înţepenit, în soare,
aşa privirea-mi o făcu mlădie

şi dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
şi-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-şi avu apoi vorbirea,
cânta şi-aşa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenţia mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
aşa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui şi câţi se prind cu mine
rar pot pleca, aşa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-şi închise-al gurii cântec bine,
şi-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni să facă p-asta de ruşine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Şi-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din faţă haina şi-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, şi de trei ori, să vină,
s-aflăm şi poarta pe-unde-avea să intre."

Atunci plecai. Şi-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
şi-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Şi,-urmându-i lui, ţineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să şi-o plece
din sineşi face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniţi!" rostite-aşa de cald şi blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
să-ntrăm pe scocul asprei stânci şi, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiţi ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puţin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuşi strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuşi şi cum te poţi scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
şi vezi momeala sus, cum îi roteşte
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un şoim la gheare-ntâi priveşte,
se-ntoarce-apoi spre strigăt şi se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momeşte,

aşa fui eu şi-aşa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi şi-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
şi-n pulvere-având faţa-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
aşa-şi oftau şi-atât de-adânc suspinul,
că vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiţia şi nădejdea chinul
vi-l face,-aleşi de cer, mai blând să pară,
ce loc de-urcuş ne dă pe-acoalea clinul?"

— "De n-aţi venit spre-a zace-aici şi-o scară
cătaţi, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna braţul drept spre-afară."

Aşa-ntrebă Virgil şi-aşa-i spusese
un duh ce sta puţin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut şi ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
şi-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poţi să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ţi curmi o clipă grija ta mai mare

şi spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veşmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei şti, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaş eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
şi Sestri-o gârlă, iar familia mea
îşi are titlul dup-acea-apşoară.

Cercai şi eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viaţa-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viaţă altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Şi-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe şi cumplit de-avară,
şi-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
şi-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în ţărnă spre lumeşti destine,
aci dreptatea-n ţărnă ni l-a pus;

şi, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
aşa dreptatea-ntinşi aici ne ţine

legaţi şi prinşi de mâni şi de picioare;
şi-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânşi vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui şi-a observat,
prin ce-auzi, a mea veneraţiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
şi nu greşi, căci serv ca tine sunt,
şi ca şi toţi, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ţi-a-ntrat în minte,
tu ştii de ce ţi-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta şi drumu-ţi fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am şi-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

Socoţi, creştine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

şi cum, când deasa şi-umeda-ncărcare
începe-a se rări şi vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

şi-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi şi tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Şi-aşa deci, potrivindu-mi paşii bine
cu-ai lui Virgil, ieşii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are ştire
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simţuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mişcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simţ ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaş în faţă-i şi murind astfel.

Şi marele-Ahasver îi sta nainte
şi-Estira lui şi justul Mardochi
ce-ntegru fu şi-n fapte şi-n cuvinte.

Iar, când şi-acest tablou mi se topi
prin sineşi el, cum piere şi-o băşică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar şi-aşa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
şi m-ai pierdut; şi-s eu care boceşte;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne loveşte
lumină nouă-nchişii ochi şi, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcoleşte,

aşa vedenia mea se rupse-acu,
când faţa mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aş fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e şi vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
aşa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin şi, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
şi-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca şi-un om cu sine:
Acei ce-aşteaptă rugi, văzându-ţi zorul,
haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-opreşte-apoi zăvorul."

Aşa vorbi şi paşii mei ş-ai lui
spre-o scară-ntorşi tindeau la ea să vie
şi,-ndată ce la prima treaptă fui,

simţii mişcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, şi: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum aşa de sus acele
luciri ce sunt ai nopţii-năintaşi,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă laşi?"
ziceam în gând, simţind că se topeşte
mereu puterea slabilor mei paşi.

Eram şi unde scara conteneşte
urcuşul ei şi-am stat înfipţi părând
asemeni navei când la mal s-opreşte.

Puţin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-şi spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals ţel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău şi-afla-va,
spre-a şti mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ţi-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum ştii, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greşeşte primul, sau ţintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
şi-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naşte-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puţin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poţi pricepe că iubirea
e-n voi sămânţ-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-şi uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Şi, cum nu poţi concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
şi-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, aşa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor şi faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde şi contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet şi-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
şi-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ţi spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă şi-l doreşte:
Deci toţi spre a-l dobândi silinţă-şi pun.

Deci spre-a-l vedea şi-avea, de vă-mboldeşte
prea-ncet al vostru-amor, după căinţe
cu just amar, ăst cerc vă pedepseşte.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priinţe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad şi fruct a orice mântuinţă.

Cei prea porniţi spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărţire

nu-ţi spun, ca însuţi tu să cercetezi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieşi un glas şi-atent el mă făcu,

şi-a zis: — "Cât timp va fi până-ţi revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, şi-mi arată
spre ce-l ţinteşti? şi fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac şi ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curţii-aceştia-atotaşezătorul
mi-e singur A şi O scripturii sfinte
pe care, mult-puţin, mi-o scrie-amorul."

Şi-acelaşi glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
să cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni ţel ţintită?"

— "Dovezi şi-ale ştiinţei", zisei eu,
"ca şi porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl ştim că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esenţa lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atraşi acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minţii mi-l aşterne
şi-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Şi sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuţi mi-o arăţi, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălţimi de gând."

Şi-un glas vorbi: — "Şi prin umana minte
şi prin cuvânt, ce tot ca ea vorbeşte,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi şi-asta tu: nu simţi, fireşte,
c-ai fi spre-amor atras şi de-alte strune?
Ce ţepi mai sunt prin care te-mboldeşte?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intenţiune
vulturul lui Hristos; văzui şi-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele ţepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg şi cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi şi eul meu,
şi moarte a ce-o muri spre-a-mi da fiinţă,
ce sper-orice fidel cum sper şi eu,

cum şi rostita-mi vie conştiinţă
m-au smuls din malul dragostei deşarte
şi-n mal m-au pus, al celei cu priinţă.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer şi,-ntrând în melodie,
cânta şi doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simţul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

şi-atâta eşti, de-acea trezire iute,
confuz încât ţi-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

aşa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
şi, ca năuc, am şi-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos şi-apoi de sineşi ea
se nalţă iar, prin propriu-i act, o foaie,

aşa şi-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui şi eu şi-mi dete bărbăţie
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îţi fu, şi singur ţie
copt gata să te naşti, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ţi este-orice soţie,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
şi mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
că psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mişcări îi face-nvălitoarea;

aşa-mi dădea şi primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ţine,
spre-a-mi face placul cât de gata este

şi-a zis: — "Mai bine ştiu ce dor e-n tine
mai bine-l ştiu, deşi-al tău glas îl tace,
decât ştii tu ce crezi că ştii mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-şi face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să ştii cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-aşa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui şi, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineşi cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut şi peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute şi treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minţii,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane şi rotirii
acestor roţi, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi daţi aşa sau altfel curs vorbirii.

Şi, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; şi-aşa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, că piere şi-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viaţa-onestă şi pierdută,
din ceasul prim şi până-n cel ce-urmează

pe-al şaselea, când Sol cadrantu-şi mută."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mişcându-l, dă splendoare
mai mult-aici şi mai puţin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu ştiu, nu pot câţi au să se scoboare,

căci stând aproape ţintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minţii noastre-avânt,
că taie-al minţii drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ţi dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
să intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăţiei sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ţi lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
şi-al meu subiect şi tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeţi ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă şi-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese şi-o scânteie
şi poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea şi-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, şi-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, şi-acolo seară
atare-un punct, şi-ntreg era albit
un emisfer, şi-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
şi-n soare fix văzui cum ea-l priveşte,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Şi, cum răsfrânta raz-obicinuieşte,
ieşind din prima,-n sus să ia pornire
ca şi-un drumeţ ce-a se-nturna voieşte,

aşa prin ochi întrându-mi în gândire
şi actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poţi ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoţi din foc, scântei în juru-mi locul,

şi-n clipă parc-a şi lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi ţintiţi, iar eu ţineam pe-ai mei
la ea şi-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soţ al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui graţia-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
ştii tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
şi-o-mparţi egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, că ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac aşa de-ntins,

iar noul glas şi-acea lumină lată
stârniră dor să ştiu de unde vine,
cum n-am simţit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

şi-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbeşte-aşa că-ţi par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-aşa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Şi-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
că zbor trecând prin corpuri mai uşoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălţându-şi ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine şi-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creaţii-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puţin ori mult, de-al lor izvor vecine.

şi-aşa pe-a existenţei largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul şi-l adună.

Şi nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpinteneşte,
ci şi făpturi cari minte au şi-amor.

Atoateaşezătoarea-şi odihneşte
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor roteşte;

şi-acum aici, ca şi spre-ursitul ţel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la ţint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept că,-aşa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

aşa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor şi fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre ţărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poţi fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n ţărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

În fiul său privind cu-acea iubire
ce şi-unul şi-altu-a pururi o stârneşte,
puterea primă cea făr' de rostire

tot ce prin ochi şi minte ne roteşte
crea cu-atâta curs, că nu cutează
să nu-l admire-acel care-l priveşte.

Cu mine-n sus tu ochii-i îndreptează,
creştine,-acum spre cer, s-aflăm o parte
în care-un cerc cu-alt cerc se-ncrucişează;

şi-admir-acolo rostul sfintei arte
a maistrului ce-n ea găsi plăcere,
aşa că-n veci el ochii nu-i desparte.

Şi vezi de-aici piezişa lui cădere
de-a lungul său planete cum le mută
spre-a fi de ajutor oricui li-l cere.

Iar calea lor de n-ar fi abătută,
putere multă-n cer ar fi prisos
şi-orice putere jos ca şi pierdută.

De-ar fi, puţin ori mult, deci clinu-i scos
din dreptu-i drum, smintit ar fi, vezi bine,
al lumii curs întreg, şi sus şi jos.

Tu stai acum pe banca ta, creştine,
gustând în gând din primul prânz, de vrei
voios mult timp să nu simţi trudă-n tine.

Ţi-am pus pe masă şi tu poţi să iei,
căci grija mie-ntreagă mi-o conjură
materia mea ce rob mă face-al ei.

Supremul serv în vecinica natură,
ce-mprimă lumii-a cerului virtute
şi-a sa lumină-i vremilor măsură

cu punctele ce le făcui ştiute
mai sus unit, rotea-n spiralele prin care,
ieşind, se-ntoarce zi de zi mai iute.

Iar eu eram cu el; ci-a mea urcare
eu n-o simţii, precum de-un gând al lui
nu ştie-un om nimic cât timp nu-l are.

Beatrice e din cauza cărei sui
atât de iute pe-a virtuţii scară,
că-n actul său de timp nevoie nu-i.

Ce-aprinşi aceştia trebuiau să pară
ce-ntr-astă stea sunt drepţii ei erezi,
nu prin colori, ci prin lumina clară!

De-aş pune minte şi-artă şi dovezi
de duh oricât, eu nu ţi-i pot descrie,
dar poţi şi crede şi-a dori să-i vezi.

Spre-atât de sus de n-avem fantazie
de-ajuns, să nu te miri că nu-i putinţă
ce-i peste soare-umanul ochi să ştie.

Atare-i deci a patra locuinţă
a tatălui ce-o satur-arătând
cum ia din el şi fiu şi duh fiinţă.

Iar doamna mea: — "Dă graţie-acum, zicând,
dă soarelui cel nevăzut, el, care
în ăst văzut te-aduse binevrând."

N-a fost dispus vrun suflet spre mai mare
evlavie,-ori mai plecat spre Dumnezeu,
din cât putu cu-ntreaga sa-ncordare,

precum am fost la vorba doamnei eu,
şi-atât de-adâncă-n el iubirea-mi fuse
că doamna mi-a perit din gândul meu.

Dar ea zâmbi cu drag, căci îi plăcuse
uitarea mea, iar dulcii ochi zâmbind
spre multe-obiecte-unita minte-mi duse.

Şi multe vii splendori văzui venind
şi,-un centru-având în noi, formau cunună,
mai dulci în glas decât în chip lucind;

aşa vedem încins-a nopţii lună
adeseori când zările-aburoase
păstreaz-un cerc ce-l face-a ei cunună.

O, multe-s geme-atâta de frumoase
şi scumpe curtea, de-unde vin, le are,
încât din ţara lor nu pot fi scoase!

Iar cântu-acestor facle-a fost atare
c-aşteapt-un mut, spre-a-i fi de-acolo
solul, acel ce-aripi să zboare-acolo n-are.

Şi-aşa cântând şi-n jurul nostru-ocolul
făcându-l triplu, sorii-acei de foc,
asemeni stelelor ce-aproape-au polul,

păreau femei cari nu spre-a sta pe loc,
ci-n dans o clip-atenţia le-opreşte
spre-a prinde noul tact al altui joc.

Şi-un duh simţii din roată că-mi vorbeşte:
— "Când raza graţiei, de-unde-n veci s-aprinde
amorul viu ce-arzând prin sineşi creşte,

multiplu-n tine-atât de mult se-ntinde,
încât te urcă-n sus pe scări pe care
făr-a se-ntoarce nimeni nu descinde,

acel ce-ar vrea să-ţi nege-n setea-ţi mare
paharul său de vin, el liber nu e
cum nu-i nici râul ce nu curge-n mare.

Ce flori ornează, vrei să ţi se spuie,
al nostru cer privit cu-namorate
priviri de doamna ce spre cer te suie.

Eu fui un miel al turmei lăudate
ce-o duce Dominic pe-un drum senin
ce-ngraşă mult pe-acel ce nu s-abate.

Acest ce-n dreapta mea mi-e mai vecin
maestru-mi fu şi soţ, şi Mare-i zice,
şi-Albert a fost; eu Toma sunt, d'Aquin.

De vrei ca să-i cunoşti pe toţi de-aice,
mergând îi voi numi, iar tu urmează
cu ochii-n jur cununa-ne ferice.

Graţian a treia faclă ne-o ornează,
acel ce-n drepturi ne-a făcut uşoară
cărarea,-ncât tot raiul jubilează.

În corul nostru-a patra făclioară
fu Petru, cel ce şi-a jertfit voios
ca văduva, pe-altar, a sa comoară.

Al cincilea-ntre noi, cel mai frumos,
răspir-atât amor, că toţi au sete
s-audă ştiri de el în lume jos.

În el e naltul duh cui i se dete
atâta minte că, de-i sfânt ce-i sfânt,
n-a fost alt om ştiind mai mari secrete.

Apoi vezi facla cea de pe pământ;
om viu fiind, văzu-n adânc divina
natură-n primi şi-a lor aşezământ.

Într-alt un foc mai mic ne e lumina
şi-al vremilor creştine-i advocat,
acel ce-a dat lui Augustin latina.

Al minţii ochi avându-l îndreptat
din faclă-n faclă, precum mergi cu mine,
la facl-a opta tu vei sta-nsetat;

în ea-i ferice de supremul bine
înalta minte ce-arătă falace
această lume-oricui ascultă bine.

Sub Cerul-de-aur trupul său îi zace
din care-a fost gonit acest părinte;
din chin şi-exil veni-ntr-această pace.

Priveşte-n focul lor pe-nflăcăraţii
Isidor, Beda şi Rihard, ce fu
mai mult decât un om în contemplaţii.

Iar, de-unde te re-ntorci spre mine-acu,
e focul celui ce,-ntr-atât de suse
gândiri trăind, târzie moarte-avu.

Sigier, eterna facl-acesta fuse
şi nalte verităţi prin urgisită
cetire-n Strada-paielor propuse."

De-aici, precum un ornic, când invită
mireasa lui Hristos de se găteşte
pe mire-a-l saluta, spre-a-i fi iubită,

o parte trage pe-alta şi-o urneşte
şi, dulce-astfel sunând tintinul lui,
că sufletul dispus ţi se topeşte.

Şi corul glorios aşa-l văzui
rotind, şi-alt glas şi-al tuturora
cu-acea dulcoare ce nu poţi s-o spui

decât în cer, unde-i eternă hora.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

Deşi-împrăştiaţi de fuga cea grăbită
pe câmp, întorşi spre muntele acel
la care-a noastră minte-n veci ne-nvită

eu stetei strâns de ducele fidel,
căci cine-ar fi condus a mea cărare
şi cum era să sui fără de el?

Şi-aşa-mi părea că-şi face-acum mustrare.
O, suflet demn şi nepătat, ce mică
greşeală-ţi face-arsuri aşa de-amare!

Când pripei, care-oricărui act ridică
nobleţea sa, el stavilă i-a pus,
iar spiritu-mi, strâmtat de-avuta frică,

lărgi atenţia ca din sineşi dus,
privii spre muntele, ce-şi face cale
spre cer din ape,-al lumii cel mai sus.

Dar soarele, ce-n dosul meu din vale
ardea, sta-n faţă-mi rupt, fiindc-avea
părete-n trupul meu luminii sale,

şi-atunci, speriat, mă-ntorsei făr-a vrea,
crezând că-s singur, când văzui, vezi bine,
pământul negru numa-n faţa mea.

— "De ce tot bănuieşti?", privind spre mine
mi-a zis, întors cu-ntreaga faţă, solul,
"nu ştii că te conduc şi sunt cu tine?

E sear-acolo unde-mi zace golul
vestmânt prin care-umbream când am trăit;
Brindis l-a dat şi-l are azi Neapolul.

Şi-n faţă-mi dacă n-am nimic umbrit,
mai mult decât de ceruri nu te mire
că unu-ntr-altul razele-şi trimit.

Să rabde-asemeni corpuri chinuire,
şi cald şi frig, le face-acel ce vrea
s-ascundă cum le dă şi-această fire.

Nebun acel ce speră c-ar putea
pătrunde-a voastră minte vecinicia
ce ţine pe-unul în trei feţe-n ea.

Să fiţi voi, oameni, mulţumiţi cu quia!
De-aţi fi putut vedea voi totul clar,
de ce-ar mai fi născut atunci Maria?

Dar n-aţi văzut dorindu-i în zadar
şi-atari a căror minte-ar fi-mpăcat-o
dorinţa ce li-e-acum etern amar?

Eu zic de-Aristotel, şi zic de Plato,
şi de-alţii mulţi". Şi-ngândurata frunte,
tăcut şi tulburat, el şi-a plecat-o.

În vremea ast-am fost sosiţi sub munte
şi-aflarăm mânecu-i aşa pieziş,
că nu-s pe lume-agile tălpi să-nfrunte.

Cel mai pustiu şi mai râpos costiş,
la Lierici şi Turbi',-ar fi uşoară
şi-o largă cale-n rând cu-acest costiş.

— "Mai ştiu eu p-unde-acest urcuş scoboară",
vorbi Virgil şi-oprire-n paşi a pus,
"să-l poat-urca şi-un om care nu zboară?"

Pe când privea-n pământ, pe gânduri dus,
şi-n sineşi judeca acel părete,
iar eu cu ochii-umblam pe stânci pe sus,

văzui la dreapta şirul unei cete de spirite,
spre noi părând că vine şi nepărând,
c-aşa veneau de-ncete.

— "Ridică-ţi ochii că sosesc, în fine,
maestre, duhuri, să ne dea vrun sfat,
de n-ai puteri să-l afli tu prin tine."

Atunci privi şi el şi-asigurat:
— "Să mergem noi spre ei, că vin ca-n silă,
iar tu-n speranţa ta să fii-ntrămat".

Deşi spre ei noi mersem poate-o milă,
era-ntre noi şi-acum o-ndepărtare
cât zboar-o piatră dintr-o mân-abilă,

când, strâns sub poala stâncii-n nemişcare,
a stat grămadă-n loc întreg poporul,
cum stai şi-observi când nu ţi se prea pare.

— "Voi, cei cu bun sfârşit", conducătorul
aşa-ncepu, "vă rog, pe sfânta pace
de care-aveţi, cred eu, cu toţii dorul,

să ne-arătaţi în care loc se face
mai lină coasta spre-a sui şi noi;
când ştii mai mult, mai mult şi graba-ţi place."

Cum una-ntâi, când ies din staul oi,
ori dou-ori trei, şi, timide să iasă,
cu bot târât stau cele de-napoi,

ce prima face toate fac şi leasă
stau proaste-n loc, deşi nu ştiu ce este,
când prima stă, şi-n coaste i se-ndeasă,

aşa văzui pe primii dintr-aceste
ferice umbre cum, pornind, veniră
sfioase-n chip şi cu mişcări modeste.

Ci,-n clipa când la dreapta mea zăriră
lumina zilei ruptă-n mersul ei,
iar umbra mea pe stânci cum se resfiră,

au stat şi s-au retras puţin, iar cei
ce-n urmă-le veneau, fără să ştie
ce cauză au de stat, au stat şi ei.

Şi-atunci: — "Făr-a-ntreba, ştiut vă fie
că-i viu în carne-i omul ce-l vedeţi,
de-aceea-n drum lumina o sfăşie.

Deci nu vă mire, ci credinţ-aveţi
că, făr' de-un har ce Domnul i-l trimete,
el n-ar cerca să urce-aceşti păreţi."

Aşa a zis Virgil. Iar capul demnei cete:
— "Vă-ntoarceţi deci, iar noi venim urmând."
Şi-apoi şi-un semn cu-al palmei dos ne dete.

Şi-atunci: — "Oricine-ai fi, să-ntorci mergând,
îmi zise-un duh, a ta căutătură
şi vezi de m-ai văzut, poate,-oarecând".

Eu fix privii frumoasa lui statură:
gentil la chip şi faţa sa bălană
şi-avea la ochi, sub frunte,-o tăietură.

Smerit i-am spus că-n viaţa lui umană
eu nu-l cunosc; iar el: — "Priveşte-anume!"
şi sus, la piept, făcu să-i văd o rană.

Şi-apoi zâmbind: — "E Manfred al meu nume,
nepot Constanţei celei mari, o ştii;
deci, rogu-te, când vei ieşi la lume,

frumoasei mele fete,-ai cărei fii
sunt celor două ţări mândrii regale,
să-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.

Când fui ucis prin două răni mortale,
plângând mă detei rob celui ce vrea
cu drag să ierte-oricui orice greşale.

Păcate-avui cumplite-n viaţa mea,
dar largi sunt braţele eternei mile,
încât cuprind pe-oricâţi se-ntorc la ea.

De-ar fi cetit în domnu-aceste file
păstorul cosentin, cel de Clement
trimis a mă vâna-ntr-acele zile,

mi-ar sta, la capul punţii-n Benevent,
şi-acum a mele oase neatinse,
având ca pază greul monument.

Ci-acum le spală ploi şi-un vânt le-mpinse
afară din regat, pe lângă Verde,
şi-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.

Ci-atât cu-a lor blăsteme nu se pierde,
încât să nu găseşti pe Domnul iară,
cât timp speranţa dă vrun mugur verde.

E drept că,-n fine, chiar de se-ndreptară
acei ce-n anatemă-le au murit,
sub râpa asta au să stea afară

de treizeci de-ori timpul ce-au trăit
cu-al lor blăstăm, vro pie rugăciune
de nu le scade-al lor decret menit.

Tu vezi acum de-mi faci servicii bune
făcând să ştie buna mea Constanţa
cum m-ai văzut, şi-a mea interdicţiune,

căci multă ni-e la voi aici speranţa."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând şi reprobându-l;

iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat şi-a fi
convins, nălţai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.

Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenţia mea,
că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.

O sticlă netedă şi-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară şi-odihnită,
al cărei fund să-l poţi însă vedea,

redă a noastră faţă oglindită
aşa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,

văzui pe mulţi la vorbă vrând să-ncapă
şi-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău şi-o apă.

Crezând că sunt resfrângeri aşadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
mă-ntoarsei ca să văd de unde-apar;

dar nu văzui nimic, şi-aşa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.

Şi-mi zise-apoi: "— Nu-ţi fie de mirare
de gându-ţi pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,

ci, ca şi de-obicei, îţi e smintit.
Substanţe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.

Vorbeşte-le, şi-ascultă deci şi crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"

Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:

— "O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieţi, dulcoarea cui
n-o ştiu nicicând decât numai gustată,

mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată faţa lui:

— "A noastră milă nimănui nu neagă
dorinţa justă, ca şi unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.

Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
mă poţi cunoaşte, de te uiţi mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt

şi poţi cunoaşte pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roţii cei mai line,

din singur duhul sfânt având pornite
orice dorinţe-aici şi ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.

Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost şi-n parte le-am şi rupt."

Iar eu atunci: — "Pe-a voastre feţe sfinte
luceşte-acum un nu ştiu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,

şi-aveţi acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
şi lesne-acum te recunosc deplin.

Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveţi de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"

Surâse-atunci şi ea şi multe-n cor
şi-a scos cuvinte-aşa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:

— "Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor şi-aşa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, şi spre-alta nu s-abate.

Căci, dac-am vrea, dorind, să fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.

Şi-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.

Spre-a fi ferice negreşit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.

Şi,-aşa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, şi-ntregii oşti i place
şi-i place-acelui ce ne dă plăceri

spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt şi el şi tot ce firea face."

Acum fui clar cum orice-aşezătură
de-oriunde-n cer e rai, deşi n-au rouă
divinei graţii tot într-o măsură.

Ci-aşa cum e, că, şi sătul, când noua
mâncare tu o vezi şi poftă-ţi vine,
de-ntâia mulţămeşti şi ceri pe-a doua,

aşa, prin gest şi vorbe,-un dor în mine
să ştiu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.

— "O sfântă viaţă şi-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voinţă
e normă-n văl la voi şi-n îmbrăcare,

ca până-n moarte-n veghe şi căinţă
să stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorinţă.

Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând să duc şi viaţa ei umilă.

Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi şi văduvi de-orice bine
şi domnul ştie-apoi ce viaţ-avui.

Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând şi-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roţi senine,

ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, şi-asemeni fu perzând
umbrişul sfântului ei văl odată.

Deşi re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.

Constanţa cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a şvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia şi-ultimă tărie."

Aşa sfârşi, şi-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.

Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,

Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;

şi-aşa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul II

Iar soarele-ajunsese pe-orizonul
al cărui cerc de-amiazăzi învăleşte
în punctul cel mai sus al său Sionul,

iar noaptea, ce-n opusul cerc roteşte,
ieşea din Gange cu acea Măsură
ce-i lunecă din mâni când se-mplineşte;

aşa că albii-obraji şi de purpură
ai mândrei Aurori, din locul meu,
de multă vârstă galbeni se făcură.

Pe malul mării noi mergeam mereu
şi-acum, aşa cum răzgândiţi drumeţii
cu gândul merg, dar umbletu-l au greu.

Şi iat-atunci, că,-n faptul dimineţii,
cum roşul Mars pe marea-ntunecată
adânc spre-apus străbate-alboarea ceţii

aşa văzui—vai, să-l mai văd o dată!—
venind spre noi un punct de foc pe mare
cum nici un zbor iuţime-aşa n-arată.

Şi,-n timp ce, vrând să-i fac o întrebare,
mă-ntoarsei spre maestrul meu o clipă,
mai luciu-l revăzui şi mult mai mare.

Şi de-ambele lui părţi se-ntinse-n pripă
ştiu eu ce alb şi, dedesupt,
acú văzui alt alb încet cum se-nfiripă.

Dar ne-ntrerupt maestrul meu tăcu
până ce-ntâiul alb aripi deschise
şi-atunci pe-acest luntraş îl cunoscu.

— "Grăbit să cazi acu-n genunchi", îmi zise,
"şi-nchină-te! E înger acest foc.
De-acum solii de-acestea-ţi sunt trimise.

Vezi cum respinge-orice-omenesc mijloc;
nu vrea lopeţi, nici altfel de vântrele
decât aripi spre-acest departe loc.

Vezi cum spre cer întinse stă cu ele
şi bate-n vânt cu aripi de lumină,
cari n-au schimbare ca umana piele."

Venind mereu deci paserea divină,
vedeam cum ea tot mai de foc se face,
că nu putui s-o rabd în ochi vecină;

eu m-aşternui. Şi-o luntre-aşa zburace
opri la mal, şi-aşa de fulg făcută,
că nici c-un semn n-a stins a apei pace.

De har divin întreagă străbătută,
la cârmă sta angelica solie
şi morţi în luntre-avea mai mulţi de-o sută.

"Când Israil ieşit-a din robie"
cântau cu toţii-un singur glas, în cor,
şi psalmu-ntreg cu tot ce-ntr-însul scrie.

Făcând un semn al crucii-asupra lor,
pe mal au dat năvală aceştia iute,
iar el, precum veni, plecă cu zor.

Străin acestei ţări necunoscute
şi-uimit părând, în jur privea poporul
cum fac acei ce văd nemaivăzute.

Tutindeni soarele-azvârlea cu zorul
în plină zi săgeţi şi,-arzând ferbinte,
gonea din miezul bolţii Căpriorul,

când, ochii ridicându-i noua ginte
spre noi, a zis: — "Rugămu-vă, de ştiţi,
ce drum spre deal avem de-aci nainte?"

Iar dulcele maestru: — "Voi gândiţi
că poate noi am şti această ţară,
dar, ca şi voi, străini suntem, veniţi

puţin ceva nainte-vă, pe-o scară
a altui rău şi-atât de aspru drum,
că joc acest urcuş o să ne pară."

Băgând de seam-apoi cu toţii cum
îmi suflă gura şi că-s viu adică,
de-uimire multă-ngălbenir-acum.

Precum, pe lâng-un sol ce-oliv ridică,
se-ndeasă toţi s-aud-o noutate
şi-a fi strivit nici cui nu-i este frică,

acele umbre-aşa steteau mirate
cu toate-acum, în faţa mea privind,
uitând că merg să spele-a lor păcate.

Văzui pe una cum porni, dorind
cu-atâta foc să mă cuprindă-n braţă,
că fui mişcat şi eu ca să-l cuprind.

Năluci ce numai par că au o viaţă!
De trei ori vrând să-l am la piept, bătui
de trei ori pieptu-mi, gol având în faţă.

De-uimire, cred, eu galben mă făcui,
dar el zâmbi,-ndărăt trăgându-şi pasul,
iar eu, urmându-mi drumul meu, trecui.

Duios el m-a rugat să stau, iar glasul
făcând să ştiu ce umbră e,-l rugai
s-amâie-o clipă pentru noi popasul.

— "Cum drag în carnea morţii tu-mi erai,
mi-eşti drag", a zis, "şi-acum când mi-e luată.
De-aceea stau. Dar tu ce drumuri ai?"

— "Casella meu! Spre-a mă re-ntoarce-odată
aici la voi, fac calea mea de-acum,
dar cum de-a ta-i atât de-ntârziată?"

— "Nu-mi fu făcut ultragiu nicidecum,
că el, ce ia oricând pe-oricine îi place,
de mult mi-a tot negat al mării drum.

Din justă vrere, vrerea lui se face
şi-i drept că, de trei luni, el ia-ntre-ai lui
să plece-oricine vrea-n deplină pace.

Iar eu, care pe-al mării mal stătui,
de unde Tibru-ncepe ca să moară,
primit de el cu bună vrere fui

din locul cătră care-l vezi că zboară,
căci orişicând aci s-adun-oricine
din cei ce nu spre-amarul râu scoboară."

— "Vro nouă lege dacă nu-ţi reţine
memoria şi-uzul cântului acel
ce-adese-a stins atâta dor în mine,

alină-mi bietul suflet puţintel",
aşa-l rugai, "că,-n trupu-i care moare
venind aici, mi-e truda morţii-n el."

"Iubirea-n gând cu mine vorbitoare",
aşa-ncepu şi dulce-aşa cântând,
că sună şi-azi în mine-acea dulcoare.

Măestrul meu şi eu şi toţi cei stând
cu el păreau că-n farmecul ce-avură,
n-aveau pe lume-altce nimic în gând

şi-atenţi la cânt şi nemişcaţi stătură,
când: — "Ce-i aici, de-umblaţi aşa de-ncete?"
strigă deodat-onestul moş din gură.

"Ce preget e? Ce lene-n gând vă dete?
Urcaţi spre deal, spre-a rupe solzii-acei
ce-opresc pe Cel Etern să vi s-arete!"

Precum, pe când adun-ori boabe,-ori mei,
porumbii ce s-adună la mâncare,
şi fără-a se-nguşa ca de-obicei,

deodată-şi lasă hrana, când le pare
că văd ceva venind ce-i înspăimântă,
cuprinşi fiind de-o grijă mult mai mare,

aşa văzui lăsând şi ceata sfântă
cântarea ei. Spre deal fugi-napoi
cum fuge-un om ce n-are nici o ţântă,

şi-n fugă mai târzii n-am fost nici noi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VII

"Osanna, sanctus Deus sabaòth,
superillustrans tua claritate
felices ignes horum malacòth!"

Aşa şi-ntoarsă-ntr-ale ei surate
văzui cântând din nou acea făptură
deasupra cui un dublu foc s-abate,

şi ea şi toate danţu-l re-ncepură,
şi,-asemeni unor foarte iuţi scântei,
departe-ascunse-n clipă-mi dispărură.

Eu mă-ndoiam şi "Zi-i, ziceam, ce vrei
să-i zici, o, zi-i stăpânei şi-i vorbeşte
s-astâmpere-al tău dor cu vorba ei."

Ci-acel respect ce-ntreg mă stăpâneşte,
chiar numai şi gândind la Be şi ice,
făcu să fiu ca omul ce-aţipeşte.

Puţin rabdă acestea Beatrice
şi-aşa-ncepu c-un zâmbet cald şi-atare
Încât şi-n foc să fac-un om ferice:

— "Acum, pe cât cu siguranţă-mi pare,
te-ncurc-acest un gând: cum poate fi
bătută just o justă răzbunare?

Dar mintea ta curând o voi albi,
şi,-atent de vei avea la vorbe gândul,
sentinţa mare-acu-ţi vor dărui.

Al vrerii frâu, spre propriul bine-avându-l,
nevrând să-l rabde omul nenăscut,
perdutu-s-a, tot neamul său pierzându-l.

De-aici bolnav mulţi secoli a zăcut
umanul gen, în mare rătăcire,
şi,-n trup când Verbul să scoboare-a vrut,

uni-n persoana sa umana fire,
cea tot mai mult de el îndepărtată,
prin simpl-un act de vecinică iubire.

Acum la argument atent tu cată:
umana fire cu-al ei domn unită
fu, ca-n creaţie, bună şi curată,

dar ea prin propria culpă fu gonită
din rai, căci altă cale-a vrut s-apuce,
nu cea ce-i viaţă şi-adevăr numită.

Acu-n cântar pedeapsa de pe cruce
cu firea cea primită dac-o pui,
mai justă vezi că nu se poate-aduce;

dar nici mai mult injustă alta nu-i,
când vezi persoana care-o suferise
şi-a vrut să ia natura care-o spui.

Un act născu diverse stări: dorise
aceeaşi moarte-n cer şi la iudei,
pământu-a plâns, iar cerul se deschise.

Nu-ţi pară deci potrivnice idei
când eu afirm că răzbunarea dreaptă
găsi-ntr-un jude drept pedeapsa ei.

Dar mintea ta ţi-o văd cum iar s-aiaptă
din gând în gând spre-un nod, pe care-acum
cu mare dor să ţi-l dezleg aşteaptă.

Tu zici: "Ce-ai spus pricep de ce şi cum,
dar nu de ce, spre-a noastră mântuinţă,
alese cerul tocmai acest drum."

Ascunsă-i, frate,-această grea sentinţă
de ochii-oricui, al cărui bun îndemn
nu-l face-adult prin multa sa credinţă.

Fiindcă însă mulţi acest un semn
îl judecă, dar rar cine-l loveşte,
să-ţi spui de ce-i din toate cel mai demn.

Divina milă ce din ea goneşte
orice invidii,-arzând, scânteie-n sine
şi-eterne frumuseţi din ea stârneşte.

Nemijlocit din ea orice ne vine
perpetuu e, căci, după ce-l pătrunde
sigiliul ei, etern tiparu-l ţine.

Din ea nemijlocit ce curge-n unde
e liber absolut, că-n veci nu zace
supus puterii cauzelor secunde.

Ce-i este mai conform mai mult îi place,
căci focul sfânt ce-n toate radiază
în ce-i e mai egal e mai vivace.

De toate-aceste stări s-avantagiază
umanul gen, dar, una de-i lipseşte,
nobleţă lui fireşte că-ncetează.

Păcatu-i singur cel ce-l aserveşte
şi-egalul său cu primul i-l suprimă,
căci prea puţin din focul lui primeşte,

şi nu se-ntoarce-n demnitatea primă,
decât umplând, prin tari pedepse date
pornirii rele,-un gol făcut de crimă.

Prin omul prim căzând deci în păcate,
a voastră fire,-n genu-ntreg, şi rai
pierdu atunci şi mult din demnitate

şi n-a putut, ai minţii ochi de-i ai
atenţi aici, nicicum la loc să-şi vie
decât din două străbătând un plai:

ori Domnu-n multa sa mărinimie
să ierte tot, sau omul să repare
prin sine însuşi propria sa prostie.

Fă-ţi ochii tăi acu,-n abisu-n care
stă sfatul cel etern, să s-adâncească,
urmând, cât poţi, şi-a mea argumentare.

N-avu puteri, în marginea-i firească,
s-o facă omul neputând acu
prin ascultare-atât să s-umilească

precât vru-ntâi a se nalţa prin nu.
De-aceea deci a se nalţa prin sine
orice putinţă-n oameni stinsă fu.

Şi-avu să-i scoată Dumnezeu, în fine,
pe-un drum al său, la viaţă lămurită;
eu zic pe-un drum, sau pe-ambele, mai bine.

Precum o faptă însă-i mai dorită
de-al ei făptaş, pe cât ea mi-l-arată
mai mult-a celei de-unde e pornită,

divina milă cea prin toate-ntrată
pe toate-ale ei căi cu drag voi
să nalţe-a voastră fire scăpătată;

şi n-a fost faptă, din întâia zi
şi până-n noaptea ultimă, mai mare,
pe-oricare drum, ca ea, nici nu va fi.

Punând putinţă-n om să se repare,
mai bun fu domnul că s-a dat pe sine
decât că vinei i-ar fi dat iertare,

şi-orice-alte drumuri n-ar fi fost depline
dreptăţii lui, de nu s-ar fi smerit
divinu-i fiu să moară-ntru ruşine.

Şi-acum, spre-a-ţi fi tot dorul împlinit,
mă-ntorc puţin ca să-ţi explic şi-alt loc,
să-l vezi şi tu ca mine lămurit.

Tu zici: "Văd aer, şi pământ, şi foc,
şi apă văd, şi tot ce-amestec pate
cum toate pier şi-al morţii sunt un joc,

deşi acestea toate-au fost create;
deci, dacă-i adevăr al tău cuvânt,
de moarte-ar fi şi ele-asigurate."

De îngeri, frate, şi de locul sfânt
pe care stai, poţi spune că-s zidite
în toată-a lor totime-aşa cum sunt,

ci-acestea patru ce mi-au fost numite
şi-orice lucrări ce din stihii constau
dintr-alt izvor creat vă sunt pornite.

Creat-a fost substanţa care-o au,
creat-a fost şi-a formelor virtute
în stelele ce-n jur ocol le dau.

În plante-s vieţile şi-n orice brute
prin raza şi prin cursul ăstui roi
de roţi de-aici, prin potenţări, făcute;

dar sufletul direct vi-l suflă-n voi
supremul bun şi-i dă spre el plăcere
atât încât îl tot doreşte-apoi.

De-aici, cum vezi, şi-a voastră înviere
prea lesne-o dovedeşti, când ne gândim
cum fu creat umanul trup, ce piere,

în prima mam-atunci şi-n omul prim."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oştirea cea de sfinţi pe care
prin sânge Crist mireasă şi-o făcu.

Ci-a doua, care vede şi-n zburare
slăveşte gloria cui o-namorează
şi-a cui iubire-o face-aşa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-aşează
pe flori, şi-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

aşa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Şi feţe-aveau ca flacăra cea vie,
şi-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-aşa să fie.

Şi-aşa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau şi-amor şi-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mişcau.

Deşi-ntre cele-mai-de-sus şi floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz şi din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea ţară, plină de poporul
cel vechi şi nou şi-n pace totdeauna,
ţinea spre-un punct şi văzul ei şi-amorul.

Lumină triplă, ce desfeţi din una
de-a pururi stea pe-atâţia fericiţi,
priveşte-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniţi
din ţări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiţi,

văzând şi Roma şi-operele sale
atât de mari şi,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
şi din umane stări în stări divine
şi din Florenţa la un neam supus

şi just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea şi-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi şi mut a sta mai bine.

Ca şi-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
şi sper-a povesti cum îl văzu,

aşa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
şi sus, şi jos, şi-acum rotind prin totul.

Şi feţe-arzând de milă şi ornate
de-al lor surâs şi-al altui foc văzui,
şi gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

şi,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moş, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Şi-o dulce milă-n ochi şi-n faţ-avea,
şi dulci mişcări, aşa cum se cuvine
şi-un tată bun şi blând a le avea.

Şi: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinţei tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o şi văzui cum îşi făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtaţi nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
şi limpede şi-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranţă-nvie,
tu, care-ai suferit şi-n iad să-ţi pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta şi multa-ţi bunătate
şi-n câtă graţie şi-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi şi chipuri s-a putut
şi-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ţi mână,
pe placul tău să-şi lapede-al său lut!"

Şi-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-mă, surâse
şi iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moş: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt şi ruga mă trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agereşti prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Şi-a cerului regină, ce mi-e ţel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croaţii vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
şi saţ, din cauza faimei vechi, el n-are,

îşi zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu şi domn verace,
aşa erai tu deci cum eşti aici?"

Aşa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui şi-n prima sa trăire
gustă-n contemplaţiuni această pace.

"O, fiu al graţiei, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o ştii", aşa mi-a spus,
"ţinând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roţi, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus şi, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părţii-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

aşa, ca şi pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Şi-aşa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aştepţi, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

şi-acea a păcii flamură mijlocul
aşa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
aşa-şi scădea egal pe margini focul;

şi-n centru-i îngeri, toţi în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulţi de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet şi-n lucoare.

Zâmbind la hora şi la imnul lor,
văzui o frumuseţe, dând o vie
plăcere-n sfinţi în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie
şi-n vorbe-acum, eu tot n-aş cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix şi-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc şi-a-ntors pe-a sa,

că şi mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieţii tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeţi, pe-aur şi pe-arginţi votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcaţi eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăţi tu arte
şi-n cer şi pe pământ şi-aici afund
şi cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea şi-n coaste şi pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi şi-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci şi-o spun că vreu
să-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n şold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Şi toţi cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
aşa-şi zgârceau tot trupu-aceşti mişei
încât să rupă orice sfori şi funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
aşa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
şi-o mult mai roşie flacără-l şi suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei şti din gură-i crima lui şi-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ţie-ţi place,
tu domn îmi eşti şi ştii că nu m-abat
din vrerea ta şi ştii şi ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
şi-ntorşi ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel şi-ngust şi-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe şoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi aşa de-amar să plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbeşte-mi dacă poţi", strigai spre el.

Şi-am stat ca şi-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaş perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Soseşti aşa curând?
Soseşti tu, Bonifaciu? Aşadară
minţi scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Eşti şi sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Şi-atunci, cum stă şi-acel ce-i ruşinat
că n-a-nţeles ce i s-a spus şi care
nu ştie ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
şi-am spus precum ceru şi mult mai tare,

strâmbându-şi toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
şi-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ţi e dorinţa ta să ştii ce fui
şi numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să ştii că marea mantie-o avui

şi-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
şi-aşa de-avid să-mi văd ursoii graşi
că banii strânşi m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt traşi
câţi, papi fiind, făcut-au simonie,
şi-adânc căzuţi acolo sunt rămaşi.

Cădea-voi jos şi eu când o să vie
acel ce tu-mi păruşi, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ţi-l spusei ţie.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
şi-nfipt cu susu-n jos, decât în ţapă
va sta cu tălpi roşii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
şi-n locul meu şi-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
şi cum cu-acela moale domnu-i fu,
aşa va fi cu el al Franţei rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să ştiu, dar ştiu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-mă!» şi-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru şi-alţii, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde eşti, că bine-ţi face!
iar banii pungăşiţi păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu laşi Franţa-n pace.

Şi dacă n-aş purta şi-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porţi trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, daţi crimei privilegii
strivind pe buni şi-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mişele
ce sta pe ape şi curvea cu regii,

şi-avea şi şapte capete, şi-n ele
şi-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Şi ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreştinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Şi-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, ştiu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-aşa de sincer fui.

De-aceea el în braţe mă cuprinse
şi, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Şi netrudit de-a mă ţinea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte şi-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

— "Al nostru deal ce om ni-l ocoleşte,
cât timp e încă viu şi ochii lui
se-nchid şi se deschid precum voieşte?"

— "Nu pot să ştiu, dar ştiu că singur nu-i.
Întreabă-l tu, că stă mai lângă tine,
şi-l roagă dulce-aşa ca să-l dispui."

Vorbeau, plecaţi spre-olalt-, aşa-ntre sine
la dreapta, doi şi-apoi plecata faţă
o-ntinseră ca spre-a vorbi cu mine

şi-mi zise-un duh: — "Tu, suflete, ce-n viaţă
şi-acum fiind, în trup spre ceruri treci,
mângâie-ne de milă şi ne-nvaţă:

de unde vii şi cine eşti? Ne pleci
să stăm de-atâta har ce ţi se face,
miraţi ca şi de-un fapt nefost în veci."

Iar eu: — "Prin mijlocul Toscanei trece
un râu, am zis, ce-n Falteron răsare
şi curge-un curs de mile zece-ori zece.

Din malul lui aduc a mea-mbrăcare
şi-a spune cine-s eu ar fi-n zădar,
căci numele nu mult răsunet are."

Răspunse-acel ce-ntâi vorbi: — "De-i clar
ce pot cu mintea-n vorba ta pătrunde,
de Arno-ţi sună vorbele-aşadar."

Iar lui al doilea: — "Dar de ce ne-ascunde
să-i zică el acestui râu pe nume,
cum faci spuind veşti rele de-oriunde?"

Iar el răspunse aşa: — "Nu ştiu anume,
dar bine-ar fi să-l ştim şi dispărut
chiar numele atării văi din lume,

căci din izvoru-i unde-i gros făcut
alpestrul lanţ, din care-i rupt Pelorul,
încât nu-n multe locuri e-ntrecut

şi până unde intr-a-ntoarce sporul
ce mării cerul e silit să-l sugă
spre-a pune-n râuri ce-a căra li-e zorul,

virtutea ca pe-un şarpe-o pun pe fugă
vrăjmaşi ei toţi, ori prin curenţii răi,
ori duşi de-un rău nărav care-i subjugă,

făcând pe fiii-acestei biete văi
aşa de rele-apucături să prindă,
că parcă-i paşte Circe-n rând cu-ai săi.

Ei printre porci murdari, mai demni de ghindă
decât de-oricare-alt vipt ce gurii-i place,
curgând, dintâi sărăcăcios, colindă.

Mai jos găseşte javre făr' de pace
cari n-au putere-atât cât au venin,
şi-aici, scârbit de ei, un nas le face.

Pe cât scoboară-n jos şi tot mai plin
spurcatul râu şi vrednic de blesteme,
el vede javrele cum lupi devin.

Trecând prin râpi afunde, dintr-o vreme
el dă de vulpi de-atâta fraudă pline,
că nici de-un laţ nici una nu se teme.

Voi spune tot, s-audă el, căci bine
va prinde-acestui viu a-şi aminti
ce-un duh adevărat azi pune-n mine.

Pe-al tău nepot îl văd cum va goni
vânând pe lupi prin valea-ngrozitoare
şi-o spaim-a morţii tuturor va fi.

şi ca pe boi bătrâni o să-i omoare,
şi vie vinde carnea lor, răpind
a multor vieţi, iar sie-a sa onoare.

şi crunt din tristul codru îl văd ieşind
şi-l las-aşa că nici în ani o mie
el n-o mai fi acel ce-a fost fiind.

Precum, la vestea jalei ce-o să fie,
acel ce-ascultă-ncepe-a se-ntrista,
din orice parte-acel amar să vie,

aşa văzui pe-al doilea duh, ce sta
s-asculte-atent, cum trist sporea-n mâhnire,
când prinse-n el ce-ntâiul cuvântá.