
Cântul III
Deși-împrăștiați de fuga cea grăbită
pe câmp, întorși spre muntele acel
la care-a noastră minte-n veci ne-nvită
eu stetei strâns de ducele fidel,
căci cine-ar fi condus a mea cărare
și cum era să sui fără de el?
Și-așa-mi părea că-și face-acum mustrare.
O, suflet demn și nepătat, ce mică
greșeală-ți face-arsuri așa de-amare!
Când pripei, care-oricărui act ridică
noblețea sa, el stavilă i-a pus,
iar spiritu-mi, strâmtat de-avuta frică,
lărgi atenția ca din sineși dus,
privii spre muntele, ce-și face cale
spre cer din ape,-al lumii cel mai sus.
Dar soarele, ce-n dosul meu din vale
ardea, sta-n față-mi rupt, fiindc-avea
părete-n trupul meu luminii sale,
și-atunci, speriat, mă-ntorsei făr-a vrea,
crezând că-s singur, când văzui, vezi bine,
pământul negru numa-n fața mea.
"De ce tot bănuiești?", privind spre mine
mi-a zis, întors cu-ntreaga față, solul,
"nu știi că te conduc și sunt cu tine?
E sear-acolo unde-mi zace golul
vestmânt prin care-umbream când am trăit;
Brindis l-a dat și-l are azi Neapolul.
Și-n față-mi dacă n-am nimic umbrit,
mai mult decât de ceruri nu te mire
că unu-ntr-altul razele-și trimit.
Să rabde-asemeni corpuri chinuire,
și cald și frig, le face-acel ce vrea
s-ascundă cum le dă și-această fire.
Nebun acel ce speră c-ar putea
pătrunde-a voastră minte vecinicia
ce ține pe-unul în trei fețe-n ea.
Să fiți voi, oameni, mulțumiți cu quia!
De-ați fi putut vedea voi totul clar,
de ce-ar mai fi născut atunci Maria?
Dar n-ați văzut dorindu-i în zadar
și-atari a căror minte-ar fi-mpăcat-o
dorința ce li-e-acum etern amar?
Eu zic de-Aristotel, și zic de Plato,
și de-alții mulți". Și-ngândurata frunte,
tăcut și tulburat, el și-a plecat-o.
În vremea ast-am fost sosiți sub munte
și-aflarăm mânecu-i așa pieziș,
că nu-s pe lume-agile tălpi să-nfrunte.
Cel mai pustiu și mai râpos costiș,
la Lierici și Turbi',-ar fi ușoară
și-o largă cale-n rând cu-acest costiș.
"Mai știu eu p-unde-acest urcuș scoboară",
vorbi Virgil și-oprire-n pași a pus,
"să-l poat-urca și-un om care nu zboară?"
Pe când privea-n pământ, pe gânduri dus,
și-n sineși judeca acel părete,
iar eu cu ochii-umblam pe stânci pe sus,
văzui la dreapta șirul unei cete de spirite,
spre noi părând că vine și nepărând,
c-așa veneau de-ncete.
"Ridică-ți ochii că sosesc, în fine,
maestre, duhuri, să ne dea vrun sfat,
de n-ai puteri să-l afli tu prin tine."
Atunci privi și el și-asigurat:
"Să mergem noi spre ei, că vin ca-n silă,
iar tu-n speranța ta să fii-ntrămat".
Deși spre ei noi mersem poate-o milă,
era-ntre noi și-acum o-ndepărtare
cât zboar-o piatră dintr-o mân-abilă,
când, strâns sub poala stâncii-n nemișcare,
a stat grămadă-n loc întreg poporul,
cum stai și-observi când nu ți se prea pare.
"Voi, cei cu bun sfârșit", conducătorul
așa-ncepu, "vă rog, pe sfânta pace
de care-aveți, cred eu, cu toții dorul,
să ne-arătați în care loc se face
mai lină coasta spre-a sui și noi;
când știi mai mult, mai mult și graba-ți place."
Cum una-ntâi, când ies din staul oi,
ori dou-ori trei, și, timide să iasă,
cu bot târât stau cele de-napoi,
ce prima face toate fac și leasă
stau proaste-n loc, deși nu știu ce este,
când prima stă, și-n coaste i se-ndeasă,
așa văzui pe primii dintr-aceste
ferice umbre cum, pornind, veniră
sfioase-n chip și cu mișcări modeste.
Ci,-n clipa când la dreapta mea zăriră
lumina zilei ruptă-n mersul ei,
iar umbra mea pe stânci cum se resfiră,
au stat și s-au retras puțin, iar cei
ce-n urmă-le veneau, fără să știe
ce cauză au de stat, au stat și ei.
Și-atunci: "Făr-a-ntreba, știut vă fie
că-i viu în carne-i omul ce-l vedeți,
de-aceea-n drum lumina o sfășie.
Deci nu vă mire, ci credinț-aveți
că, făr' de-un har ce Domnul i-l trimete,
el n-ar cerca să urce-acești păreți."
Așa a zis Virgil. Iar capul demnei cete:
"Vă-ntoarceți deci, iar noi venim urmând."
Și-apoi și-un semn cu-al palmei dos ne dete.
Și-atunci: "Oricine-ai fi, să-ntorci mergând,
îmi zise-un duh, a ta căutătură
și vezi de m-ai văzut, poate,-oarecând".
Eu fix privii frumoasa lui statură:
gentil la chip și fața sa bălană
și-avea la ochi, sub frunte,-o tăietură.
Smerit i-am spus că-n viața lui umană
eu nu-l cunosc; iar el: "Privește-anume!"
și sus, la piept, făcu să-i văd o rană.
Și-apoi zâmbind: "E Manfred al meu nume,
nepot Constanței celei mari, o știi;
deci, rogu-te, când vei ieși la lume,
frumoasei mele fete,-ai cărei fii
sunt celor două țări mândrii regale,
să-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.
Când fui ucis prin două răni mortale,
plângând mă detei rob celui ce vrea
cu drag să ierte-oricui orice greșale.
Păcate-avui cumplite-n viața mea,
dar largi sunt brațele eternei mile,
încât cuprind pe-oricâți se-ntorc la ea.
De-ar fi cetit în domnu-aceste file
păstorul cosentin, cel de Clement
trimis a mă vâna-ntr-acele zile,
mi-ar sta, la capul punții-n Benevent,
și-acum a mele oase neatinse,
având ca pază greul monument.
Ci-acum le spală ploi și-un vânt le-mpinse
afară din regat, pe lângă Verde,
și-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.
Ci-atât cu-a lor blăsteme nu se pierde,
încât să nu găsești pe Domnul iară,
cât timp speranța dă vrun mugur verde.
E drept că,-n fine, chiar de se-ndreptară
acei ce-n anatemă-le au murit,
sub râpa asta au să stea afară
de treizeci de-ori timpul ce-au trăit
cu-al lor blăstăm, vro pie rugăciune
de nu le scade-al lor decret menit.
Tu vezi acum de-mi faci servicii bune
făcând să știe buna mea Constanța
cum m-ai văzut, și-a mea interdicțiune,
căci multă ni-e la voi aici speranța."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre lumină
- poezii despre viață
- poezii despre munți
- poezii despre frumusețe
- poezii despre țări
- poezii despre zile
- poezii despre zbor
- poezii despre văi
Citate similare

Cântul VIII
Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,
când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,
când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.
Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"
"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând
cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.
Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, știu bine.
Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,
și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.
Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.
Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.
Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț să-mbete.
"Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."
Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.
"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."
Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.
Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.
Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
"Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"
Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"
"O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."
De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.
Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"
Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,
ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.
Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!
Exemplu clar din ea tu poți să iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.
Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."
A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.
Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.
Și-a zis Virgil: "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."
Iar el: "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."
Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
"Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"
și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,
venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.
Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.
Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.
Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.
"Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!
Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.
Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."
"O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?
A casei voastre faimă și onoare
dă știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.
Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.
Îi dă natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."
"Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,
și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,
justiția-n mers de nu se va opri."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre vecini, poezii despre tăcere, poezii despre cunoaștere, poezii despre îngeri, poezii despre știri sau poezii despre șerpi

Cântul XXXIV
"Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; așa-ncepu Virgil cuvântul,
"privește, deci, de poți să-l vezi de-acum."
Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceață dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârtește vântul,
așa-mi păru că văd ceva clădire.
Și-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.
Eram și unde, și cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaț-adânc acoperite
și-așa se văd ca-n geam un nod al lui,
o seamă drepte și-altele trântite,
și multe-n creștet, sau cu chipul feței
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.
Sosind și unde-adânc pe câmpul gheții
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,
m-aduse-n fața lui, și-n față-mi sta,
și: "Iată Dis! Și iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"
De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum, și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.
Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aș mai vrea să fiu.
Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieșea până-n buric din gheața lui,
iar eu c-un uriaș conviu mai bine
decât un uriaș c-un braț de-al lui;
acum socoți tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părți îi pui!
De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi dușman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.
Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei fețe-avându-i țeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,
iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
și acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.
Între-alb și galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.
Și-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
și nici ca Dis corabie-așa de mare.
Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, și vânt stârnea
în trei direcții când bătea cu ele,
și-ntreg Cocitu-n gheață-l prefăcea.
Din șase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.
Cum rupe in o meliță ce-l bate,
așa-n trei guri rupea și el pe trei,
și-i măcina pentru-ale lor păcate.
La ăst dincoa-i părea mușcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.
"Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având și capu-n gură.
Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
și vezi-l cum se zbate mut cu totul.
Iar cel ce pare-așa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"și-i timp de mers, căci toate le-am văzut."
L-am prins de după gât cum el voise,
și loc pândind și clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,
Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
și-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri și gheața groasă.
Iar când era și unde-al coapsei os
din grosul șold începe-a face șale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,
cu mare greu, în locul tălpii sale,
și prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.
Și greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
"Te ține strâns, căci n-avem altă scară
ieșind din lumea veșnicei dureri!"
Ieșind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să șed pe-un mal apoi, și-n fine
pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.
Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.
Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putință nu e
de-a ști ce punct fu pe-unde eu trecui.
"Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, și lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terței miez se suie."
N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg și pe-un pământ eram
cum e prin munți în peșteri naturale.
"Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvață
și fă să pierd eroarea care-o am:
cum șade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheață,
cu capu-n jos, și cerul cum ajunse
așa-n curând din seară-n dimineață?"
"Te crezi și-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.
Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.
Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare
și cu viața de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.
Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt așa precum fusese.
Din cer căzu pe-această parte-a zării,
și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,
și-a curs spre-al nostru emisfer opus
și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste
deșerte locuri și-a zbucnit în sus.
Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ți de el veste
un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."
Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și-urmându-l
pornirăm să ieșim iar la lumină
și făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,
urcarăm din adânca vizuină,
și-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină
și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre gură, poezii despre gheață, poezii despre vânt, poezii despre cuvinte sau poezii despre viermi

Cântul V
Lăsând acele umbre și plecând,
urmam deci urma dulcelui meu duce,
când, dindărăt, cu mâna arătând,
un duh: "Ia vezi, că parcă nu străluce
lumina-n stânga celui de desupt
și ca și-un viu el pare-a se conduce!"
Când m-am întors, văzui că ne-ntrerupt
fixat eram de-a lor căutătură
eu, eu și jos al zilei luciu rupt.
Atunci Virgil: "Ce gând nebun te fură,
încât și-urcării-acum zăbavă-ți face?
De-acești de-aici ce-ți pasă ce-și murmură?
Urmează-mă, iar ei șoptească-n pace!
Fii tare ca un turn ce nu-și clătește
coroana-n vânt, de-ar bate-oricum îi place.
Căci omu-n care-a pururi se gonește
un gând pe-alt gând, delungă ținta lui,
căci unu pe-altu-n fugă se slăbește."
Eu ce puteam, decât că: "Viu!" să spui?
și-am spus și-acel obraz puțin avându-l
ce-adese face demn să ierți oricui.
Pe munte-n acest timp, încunjurându-l,
venea spre noi, puțin mai sus, popor
cântând un Miserere-n cor, cu rândul.
Dar, când văzură că eu pui zăvor
luminii cu-al meu trup, schimbară glasul
și-un lung și sarbăd "O!" fu cântul lor.
Iar doi din ei își și-ntețiră pasul
spre noi, spre-a ne-ntreba, ca o solie:
"în care cerc vi-e dat aici popasul?"
Virgil atunci: "Vă-ntoarceți și le fie
acestea celor ce-au rămas știute:
că-n trup acesta-i om în carne vie.
Din cauza umbrei lui, de-au stat umplute
de-uimire așa, atât mai am de spus:
Onoare-i dați, căci poate să v-ajute!"
Eu n-am văzut mai iuți nici meteorii
s-aprindă-n faptul serii-a bolții slavă,
nici soarele topind în august norii,
cum ei au curs la deal fără zăbavă
și cum, ajunși, porniră-n jos poporul
cum făr' de frâie cură-n câmp o stavă.
"Sunt mulți acești ce vin acum cu zorul,
vorbi Virgil, și toți cu vro rugare,
deci mergi încet și-ascultă-le-n mers dorul."
"O, tu, acel ce spre fericea stare
te duci cu trupul ce din mamă-l ai,
strigau venind, fă-ți grabei alinare
să vezi de nu cunoști pe vreunul, vai,
spre-a duce despre el în lume știre!
De ce tot mergi mereu? De ce nu stai?
Noi toți murirăm moarte-ntru cumplire
și până-n moarte-am tot făcut păcate
și-atunci ne-a luminat cereasc-albire,
încât, căindu-ne,-am ieșit iertate
din viața noastr,-amici cu Dumnezeu,
ce-acum prin dorul de-a-l vedea ne bate."
"Oricât vă tot privesc", răspunsei eu,
"nu pot să vă cunosc. Dar, de vă place
să fac, aleși părtași, ce pot să vreu,
vorbiți și vreu să fac, pe sfânta pace
pe care, alergând din sfere-n sfere,
s-o cat ăst duce ce-l urmez mă face."
Iar unul a-nceput: "În buna-ți vrere
noi credem toți, chiar fără jurăminte,
de n-o fi poate-un caz să n-ai putere.
Eu unul deci, a toți mai înainte,
de-i mai vedea tu țara dintre statul
lui Carlo și Romagna, ai aminte,
te rog, și-n Fano fă-mi atât cu sfatul,
că doar prin rugi ei poarta-mi vor deschide,
să-mi pot spăla cumplit ce-l am păcatul.
De-acolo fui, dar rănile perfide,
ce scurser-al meu sânge-n care-am stat,
îmi fură date-n țări antenoride,
în cari eu mă credeam că-s mai vegheat.
Un d'Esti mi-o făcu-ntr-o ură care
mai mult-a fost decât îi fu iertat.
Spre Mira însă de cătam scăpare,
ajuns de ei la Oriac când fui,
aș fi și-acum la cei ce au suflare.
Fugii spre bălți și-aci-ncurcat căzui
în trestii și nămol și, desfăcută,
în lac de sânge, viața mi-o văzui."
Și-alt duh apoi: "Cum vrei să-ți vezi umplută
dorința ce te-a-mpins pe dealul sfânt,
cu buna mil-a mea tu mi-o ajută.
Din Montefeltre-am fost, Buonconte sunt;
Giovanna și-alții grija nu mi-o poartă,
de-aceea-mi port eu ochii-aci-n pământ."
"Dar ce-ntâmplare, am zis, sau care soartă
te-a dus departe-atât de Campaldin,
că nu știm unde-ți zace haina moartă?"
"Oh", zise el, "din jos de Casentin
o gârlă e și-Archiano e chemată,
din sus de schit născută-n Apenin.
Spre locul unde-i cu-Arno măritată,
fugii pe jos, însângerând pământul
cu ce-mi scurgea străpunsa beregată.
Aci-mi perdui vederea, iar cuvântul
din urmă al Maicei nume-mi fu și-apoi
acolo gol lăsatu-mi-am vesmântul.
Eu spui ce-i adevăr, tu-l du-ntre voi:
m-a prins un înger, îns-al tău, inferne,
strigă spre cel din cer: "Tu mă despoi!
Ai dus, din el ce-avea dintre eterne,
răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună,
dar celeilalte-altfel îi voi așterne!"
Tu bine știi-n văzduhuri cum s-adună
vaporii uzi ce-n ploi se-ntorc de-ndată,
ce-urcând ajung în frigul de sub lună:
deci vrerea rea ce numai rău-l cată
unind și minte, vânt și fum stârni
cu-a sa putere firii sale dată.
Și-n faptul serii văile-nvăli
din Pratomagno până-n jugul mare
cu nori și ceru-așa-l acoperi,
că-n apă s-a topit întreaga zare,
iar câtă ploaie nu putu s-o-nghită
pământu-n el, prin văi cătă scăpare
și-apoi, cu alți torenți mai mari unită,
căzu-n regalul râu cu-atâta hui,
că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.
Află-nghețatu-mi trup la gura lui
umflatul Archian și-n Arn' mă-mpinse
și crucea-mi desfăcu care-o făcui
pe piept, atunci când zbuciumul mă-nvinse;
purtat pe fundul lui apoi, curând
întreg în prada-i de nămol mă-ncinse!"
"Ah, când tu-n lume vei fi-ntors, și când
vei fi-ntrămat gustând călătoria,
vorbi acestui duh, alt duh urmând,
vorbește și de mine-atunci! Sunt Pia,
îmi dete Siena trup, Maremma moarte:
O știe-aceasta cel ce-n cununia
cea nou-a mea inelul vru să-mi poarte."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vorbire, poezii despre iertare, poezii despre sfinți, poezii despre ploaie sau poezii despre nori

Cântul XXXI
Aceeași limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
și-apoi tot ea și leacul mi l-a dat.
Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops și-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau și-n urmă bune.
Iar noi ieșind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
și fără de-a vorbi nimic pe cale.
Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
așa că ochii-aveau puțină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,
c-ar fi-ntrecut și-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.
N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.
Nu mult privii acolo și deodată
păru că turnuri multe văd ivite
și: "Duce",-am zis, "ce țară ni s-arată?"
Iar el: "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nșală deci vederi închipuite.
Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanțe simțul cum te minte,
deci fă și tu mai iute să-mi urmezi."
De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
"Spre-a nu-ți părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îți spui mai dinainte
că nu sunt turnuri, ci giganții-acei
ce stau în puț sub râpa ce-l rotește
toți până la buric în malul ei."
Așa precum când ceața se rărește
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvălește,
așa, distanț-având mereu mai mică
spre puț, prin negrul și-ndesitul fum,
scădeam eroarea și spoream în frică.
Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
așa, ca turnuri, până-n brâu acum
văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliți giganți, cui Joe furios
și-acum le-azvârle-amenințări când tună.
Vedeam la unii și-al lor chip scârbos,
și piept și umeri și din vintre-o parte,
și brațele-atârnând pe coaste-n jos.
Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naște-asemeni monștri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,
balene însă și-elefanți de ține
și-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
și mai prudent oricui gândește bine,
căci unde sunt puteri și judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.
Obrajii lungi și lați mi se părură
cât pinul pe San Pietru, și-ncleiete
el membre-avea cu fața-i pe-o măsură,
așa că malul cel ce i se dete
drept sorț lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, și, că-i ajung la plete,
în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.
"Rafél mai améch izábi zálme!"
Așa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu știa-ngăima decât sudalme.
Și-atunci Virgil i-a zis: "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn și-n el îți varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!
La gât îți e, tu, duh confuz, la locul
știut, cureaua; caută-ți-o nițel
și vezi că ea-ți încinge larg mijlocul!"
Spre mine-apoi: "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toți vorbim în lume la un fel.
Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orișicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o știe."
Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorși, și-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.
N-aș ști să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că brațul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat
c-un lanț ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.
"Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
să-ncerce-acesta brațele-i trufașe,
și plata care-o vezi acum și-o ia.
Fialte-a fost, și lucruri uriașe
cu alți giganți făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste fașe."
"Aș vrea, maestre",-am zis, "de poți și vrei,
să văd și pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."
"Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "și poți să-i și vorbești,
și el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.
Departe-i cel pe care tu-l dorești,
la fel legat, la fel și-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l privești."
Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând așa cumplit, precum văzui
că-n lanțuri scutur-al său trup Fialte;
mai tari fiori că mor, nicicând n-avui,
și ca să mor de-ajuns ei mă-nghețară,
de n-aș fi fost convins de lanțul lui.
Plecând de-aici găsirăm așadară
pe-Anteu, ieșit deasupra de colină
cinci coți, fără de cap, din groap-afară.
"Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,
tu lei o mie ți-ai ucis drept pradă,
și cel ce, de-ajutai și tu-n cumplitul
război pe frați, și-azi pare să se vadă
că Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, și nu cu greu s-o-nghiți,
acolo unde-i gheață-ntreg Cocitul.
La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiți;
apleacă-te spre noi și nu mai screme,
și-acesta-ți poate da ce-aici doriți:
o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu și zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."
A zis Virgil, și brațele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.
Și: "Fă-te-ncoa' să te cuprind", apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, și-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.
Așa cum Garisenda ți s-arată,
când stai sub ea și-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;
privind atent, așa-mi păru spre mine
plecat Anteu, și-a fost și-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.
Ci-n fundul ce-nghiți pe Dis, el blând
ne puse jos din brațe, și zăbavă
plecat așa cum fu nemaifăcând,
se-ntinse drept ca și-un catarg de navă.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre dorințe, poezii despre plâns, poezii despre ochi sau poezii despre tristețe

Cântul X
Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid și focul făr' de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.
"O, nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește,-am zis, și-alină doru-n mine.
Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace."
"Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.
De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.
Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci."
"Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune."
"Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,
căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."
La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puțin mai mult de domnul meu.
Dar el: "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"
Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeț cu capul și cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.
M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: "Vorbește ca-nțeleptul."
Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puțin: "Ce neam ți-au fost strămoșii?"
Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a-ncrețit puțin din frunte.
Și-a zis: "Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții se purtară,
de-aceea-n două dăți i-am și gonit!"
"Deși goniți, cu toții se-nturnară",
răspunsei eu, "și-ntâiul și-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ți-o-nvățară."
Văzui până-n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
și cred că ea-n genunchi era șezând,
și-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța-ntreagă-n ea fu stinsă,
plângând mi-a zis: "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e și Guid-al meu cu tine?"
Răspunsei eu: "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-așteapt-aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."
Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în față
de-aceea-n vorbe-așa de plin eu fui.
Atunci sărind în sus: "El nu-i în viață?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
și-n dulce soare nu se mai răsfață?"
Iar când apoi văzu că m-am oprit
și-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt și nu s-a mai ivit.
Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.
"Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaț-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.
Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-i ști ce greu această art-apasă!
Ci-așa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"
"Măcelul face"-am zis atunci", și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"
Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
"Nu singur fui, și cu-alții de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!
Dar singur eu, când ceilalți au propus
că trebuie Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"
"Găseasc-a ta sămânță pace-odată",
răspunsei eu, și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține-ntunecată.
Voi parc-ați prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"
"Vedem cât poate și-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.
Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
știință-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am ști nimic de-umana voastră stare.
Deci poți vedea că-ntreg ne va apune
și daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune."
Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
"Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.
Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."
Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are-arzând în acest fel.
"Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea", zise, și de-ajuns să-ți fie."
S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.
Porni Virgil și-n mers așa nainte
mi-a zis: "Ce ai c-așa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:
"Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, și-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:
În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști."
Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale
ce pân-aci-și zvârlea putoarea-n sus.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre moarte, poezii despre gânduri, poezii despre vinovăție, poezii despre viitor sau poezii despre valoare

Cântul I
Lăsând în urm-o mare-așa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă
și-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarța și-o depune.
O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renașteți moarta mea cântare
și-aici puțin ridice-mi al meu cânt
Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-așa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.
Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,
un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieșit la larg din moarta boare
ce și-al meu suflet și-ochii mi-a-ntristat.
Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoțea, lucoare.
Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.
Părea și ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!
Sătul de-a lor privire-apoi când fui
și-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moș văzui,
stând singur lângă mine, și de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datorește-un fiu mai mare.
Avea o barbă lungă și-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, și-avea
pe piept o dublă viț-a lor scăpată,
iar fața-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n fața mea.
"Voi ce sunteți? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiți pe negrul râu în sus?"
a zis mișcând a feții-onestă floare.
"Ce facl-avurăți? Cine v-a condus
ieșind din hăul nopții-ntunecate
ce-n veci pe-a morții văi osând-a pus?
Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peșteri duhuri condamnate?"
Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit și-n față și-n genunchi să fiu
și-mi da prin ochi, prin mâni și vorbe semne.
Răspunse-apoi: "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoțind, s-ajut pe-un viu.
Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voința-ți e să știi mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ți tacă.
El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.
Deci fui, și numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
și-alt drum n-avui decât acesta unul.
Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
și vreau să vadă și poporul pus,
ce-aici se curăță sub sfânta-ți pază.
Ar fi prea lung să-ți spui cum l-am condus
de-a te vedea și-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.
Să-ți placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o știe bine
și-o știi, căci pentru ea nu-ți fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.
Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ți roagă sfântul
tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-onești și-acum de-a ta s-o ții;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,
să-ți trec a tale șapte-mpărății,
și am să-i duc a ta recunoștință,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."
"Fu Marcia, cât timp avui ființă,
vederii mele drag-așa, firește,
încât îi împlineam orice dorință.
Ci-acum, că peste râul rău trăiește,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-oprește.
Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aștept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.
Deci mergi și fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc și spală-i fața bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,
căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.
Acestui munte-un șes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbește,
și mult trestiș produce-n el nămolul.
Căci nici o plant-acolo nu trăiește
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o lovește.
Dar nu-mi veniți din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."
Și-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
și-n ochii lui fixai a mea privire.
Iar el: "Urmează, fiule, pașii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."
Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.
Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.
Când fúrăm și-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puțin o scade-arșița lui,
ușor își puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
știind ce vrea lucrarea lui cea nouă,
spre dânsu-ntinsei fața mea cea plânsă
și-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.
Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi și-ntoarcerea s-o știe.
Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
și, ce minune!,-ndată ce-și culese
umila plantă, ea din nou crescu
deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfințenie, poezii despre legi, poezii despre curățenie, poezii despre zâmbet, poezii despre văduvie sau Ne poți propune o poezie de dragoste?

Cântul XIX
Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,
când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,
văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe și de ochi sașie,
cu ciunte mâni și-o față scolorată.
Priveam la ea. Și,-un trup precum învie,
de-al nopții frig înțepenit, în soare,
așa privirea-mi o făcu mlădie
și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.
Când liberă-și avu apoi vorbirea,
cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenția mea aiurea.
"Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
așa-i de plin de vrajă glasul meu.
Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui și câți se prind cu mine
rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul."
Dar nu-și închise-al gurii cântec bine,
și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni să facă p-asta de rușine.
"Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.
Și-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din față haina și-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.
Întoarsei ochii. Iar Virgil: "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, și de trei ori, să vină,
s-aflăm și poarta pe-unde-avea să intre."
Atunci plecai. Și-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
și-n spate-aveam pe drum noua lumină.
Și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să și-o plece
din sineși face-un semicerc de punte,
când vorbe-am auzit: "Pe-aici se trece;
veniți!" rostite-așa de cald și blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.
Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
să-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând
din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.
"Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puțin mai sus.
"Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."
Iar el: "Văzuși strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuși și cum te poți scăpa de ea?
Destul, acum! Cu talpa bate locul
și vezi momeala sus, cum îi rotește
eternul rege-n mari orbite jocul."
Precum un șoim la gheare-ntâi privește,
se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momește,
așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.
Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată
"lipit-am de pământ inima mea"
așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul,
că vorba noastră nici nu s-auzea.
"Voi, cui justiția și nădejdea chinul
vi-l face,-aleși de cer, mai blând să pară,
ce loc de-urcuș ne dă pe-acoalea clinul?"
"De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară
cătați, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna brațul drept spre-afară."
Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese
un duh ce sta puțin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.
Întoarsei ochii deci spre domnul meu
și-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.
Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.
"Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ți curmi o clipă grija ta mai mare
și spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veșmânt?"
"De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei ști, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.
Frumoasă între Chiaveri scoboară
și Sestri-o gârlă, iar familia mea
își are titlul dup-acea-apșoară.
Cercai și eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.
Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viața-ntreagă-i o minciună;
văzui că-n viață altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,
iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe și cumplit de-avară,
și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.
Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.
Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în țărnă spre lumești destine,
aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;
și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
așa dreptatea-ntinși aici ne ține
legați și prinși de mâni și de picioare;
și-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânși vom sta-n imobila prinsoare."
Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui și-a observat,
prin ce-auzi, a mea venerațiune.
"Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".
"Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
și nu greși, căci serv ca tine sunt,
și ca și toți, puterii neschimbate!
Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ți-a-ntrat în minte,
tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.
Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.
Nepoată am și-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.
Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre muzică sau poezii despre zgârcenie

Cântul XXI
Din punte-n punte-așa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, și ne-am oprit apoi
pe-al punții vârf, ca bolgia-nvecinată
și-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
și-o și văzui nespus de-ntunecată,
într-al Veneției arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum
și nu mai pot pluti, așa că-și face
ici unul vasul nou și-nfundă stupă
prin coaste celui mai puțin dibace,
și-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeți și funii-și fac, și sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.
Așa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.
Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai bășici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.
Pe când stăteam atent să văd mai bine,
"Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,
și-asemeni unui om mișcai piciorul
când nu s-oprește-a ști ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,
și-așa fugind întoarce-a sa vedere;
și-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.
Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
și cât de fioros era-n mișcare
cu-ntinse-aripi și iute-n mersul lui!
Cu umeri nalți ca niște țepi și care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ținut de pulpi cu bine-nfipte gheare.
"Să-l dați, ai punții noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaș din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc și pe-alți mișei
în urbea lor că-i bine garnisită.
Și toți pungași, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"
Și-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viață
scăpat din lanț vrun câine după fur.
Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafață
pe spate-acela, însă dracii toți:
"Nimic aici n-ajută Sfânta Față!
Tu crezi că ești în Serchio să 'noți?
De vrei să scapi de-a căngii-nțepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoți!"
Și căngi pe el, o sut-atunci căzură,
și iar: "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
așa că dacă poți pe-ascuns tu fură."
Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândașii carnea cu țepușe când
deasupra apei ea-n căldare iese.
Și-atunci Virgil: "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos și-ascunde-te curând.
Și-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i știu, fiindc-avui
cu ei acest război și de-altă dată."
Trecu pe punte-apoi și când văzui
că merge drept spre-a șasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.
Cum sar și furioși și iuți dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerșind unde s-opri de-o parte-a căii,
săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toți spre el cum pasă,
dar el: "Nu fiți mișei!" a prins să strige.
"Și pân-a mă-nhăța, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, și-apoi
veniți și m-apucați de vă mai pasă!"
Strigară toți: "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toți au stat și-un ins al negrei gloate
veni zicând: "Cam ce-ai pofti la noi?"
"Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,
de n-ar fi vrun destin și vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"
Și-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini și cangea cum îi pică,
și-a zis spre-ai săi: "Lăsați pe-acesta-n pace!"
Și mie-apoi maestrul: "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."
Ieșind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toți spre mine-ntoarnă pașii,
m-au prins fiori că tot vor fi mișei.
Așa văzui, când au golit arcașii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe șes ce mulți erau vrăjmașii.
M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
și-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi și-n gură.
Plecară furca toți, dar se-ndemnau
așa-ntre ei: "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: "Să-i tragi, să țipe «au!»"
Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
și-a zis: "Domol", spre el, "domol, băiete!"
Și nou-apoi: "Un drum cum ați dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a șasea-ntreg zdrobit
dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
dați tot prin ăst ponor, precum vă cânt
și-alt arc aflați, și-i drum pe-acolo-n pace.
Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie șase sute
șaizeci și șase de-ani de când e frânt.
Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, și-astfel
plecați cu ei, că bine-o să v-ajute.
Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
și Bot-de-Ogar cu voi, și Vița-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad și tu, și Parpanghel,
nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colțatul Rât-de-Porc și Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.
Mai dați pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
și-ăști doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."
"Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de știi, căci eu nu-i cer tovărășie.
De ești prudent și-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinți, părinte,
și-au ochi-n cap cu gând de-a fi mișei?"
Răspunse el: "N-aș vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâșnească-n dinți așa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"
La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toți se-ntoarnă,
strângându-și limba-n dinți, spre șeful lor.
Iar el plecând făcu din cur o goarnă.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre stânci, poezii despre negru, poezii despre frică, poezii despre draci, poezii despre șefi, poezii despre trecut sau poezii despre sărăcie

Cântul XXII
Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ține,
așa mă-ntoarsei tulburat deodată,
iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid și mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:
"Nu știi că ești în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orișice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?
Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,
când glasul lor te-a-nvins așa de tare.
De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,
ai ști ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.
Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.
Și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui."
Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.
Și-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.
Dar cea mai mare și mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.
"Dac-ai putea și tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.
Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face
spre naltul țel zăbavă, să răspund.
Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus și nepornit spre pace.
Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfințitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalț-așa de sus.
Și-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.
Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbați cuprinși de-acea căldură
ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.
Romoldo și Macarie-aceștia fură,
iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipți pe loc statură."
"Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire
ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința
ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire
de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putința.
Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am și-atâta har în Dumnezeu
ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată."
"Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, și-al orișicui și-al meu.
Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va
el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,
și-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.
Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva și-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.
Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.
Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.
Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;
stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uși colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.
Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.
Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
și făr' de-arginți, iar eu cu rugi și post,
Francisc al său convent umblând a cere.
Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru și-i privești urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.
Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreți avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."
Sfârșind așa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.
Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei așa de mult mă-nvinse.
Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-și are-aieptul
să poți a-l compara cu-al nostru zbor.
Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf și plâng, în așteptarea lui,
adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,
tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Vițel și-n el și fui.
Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare
puteri adânci din cari, anume știu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,
căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări și-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;
iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.
Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.
"Ți-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculți și s-agerești a ta vedere.
Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,
privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,
ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioși ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."
Prin șapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,
așa c-am râs de-umila lui făptură;
eu țin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică
îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.
Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.
Putui și soarelui să-i rabd văpaia
din fața lui, văzui cum își fac jocul
vecin și-n jurul lui Dio și Maia;
văzui pe Jupiter cum temperează focul,
și-al fiului și-al tatei lui, și clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.
Și toate șapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
și ce distanțe-n spațiu le separă.
Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam așa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munți în văi.
și-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tată, poezii despre seducție, poezii despre schimbare, poezii despre inimă, poezii despre foc sau poezii despre Soare

Cântul V
Din starea-ntâi așa-ntr-a doua stare
venim, în cerc ce loc mai strâmt rotește,
ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.
Grozav aici stă Minos și rânjește,
județ el ține-acolea-n poartă stând
și-azvârle-n Iad precum se-ncolăcește.
Eu zic că rău-născutul duh intrând,
silit e culpa-ntreagă să și-o spuie,
iar el, cunoscător de rău, văzând
ce loc din Iad e vrednic să-l încuie,
cu număru-nvârtitei cozi pe spate
arată gradu-n care vrea să-l puie.
Mereu stau multe-n față-i adunate,
și una după alta vin cu rândul
și spun și-aud și-n Iad sunt aruncate.
Când el văzu că vin și-a-ntra mi-e gândul:
"Tu, cel ce vii în lumea celor morți",
a zis și-a stat, oficiu-ntrerupându-l,
"știi unde ești? Te-ncrezi tu vrunei sorți?
Să nu te-nșele-această largă-ntrare!"
Virgil atunci spre el: "Ce grijă porți?
Să nu-i oprești fatala lui cărare.
Așa se vrea-ntr-un loc unde se poate
orice se vrea și curm-a ta întrebare."
Acu-ncepui s-aud acele toate
urlări de-aici și-amar fui străbătut
de multul plâns ce tristul neam îl scoate.
Era-ntr-un loc de-orice lumină mut,
ce muge-așa ca marea-ntărâtată
când largul ei de volbură-i bătut.
Vârtej drăcesc ce nu mai stă vrodată,
ia morți de-a valma-n furia lui cu sine,
să-i zguduie-nvârtindu-i și să-i zbată.
Iar când simt furia volburii ce vine
cum plâng atunci, cum urlă toți în vale,
și-azvârl blăstem puterilor divine!
Știui că ăstor chinuri infernale
supuși sunt cei ce-având plăcerea țel
fac mintea roabă poftelor carnale.
Cum grauri ia și-al toamnei vânt cu el
pe mii de-aripi mulțimea lor zbătută,
pe-acești mișei, cumplitul vânt astfel
și-n jos și-n sus și-aici și-acolo-i mută,
și nu mai pot să spere-n veci încai
nu stare-n loc, ci caznă mai scăzută!
Și cum își plâng cocorii tristul lai
când fac pe drum coloane-ndelungate,
așa vedeam că vin cu mare vai
și-aceste umbre de vârtej purtate.
Și-am zis: "Maestre, cine-au fost acei
pe care-astfel ăst negru-amurg îi bate?"
"Întâia-n stolul despre care vrei
să știi a fost împărăteas-odată
și neamuri multe-avu sub sceptrul ei,
ci-atât fu-n viciu-acesta de necată,
că-n legi sancțiune unei crime-aduse,
spre-a fi și-a ei legal astfel scuzată.
Ea e Semiramis, ce din cetite
o știm c-a fost urmașa și femeia
lui Nin în țări de turci acum domnite.
Se-ucise-a doua din amor și-i ceea
ce spuzei lui Sicheu perfidă-i fuse:
perversa Cleopatră este-a treia."
Văzui și pe Elena care-aduse
cumplitul timp, pe-Ahil cel mare-al cui
război cu-amorul trist sfârșit îi puse.
Pe Paris și Tristan, și mii văzui
goniți din viața lor de-amor, pe care
Virgil mi-i arăta cu mâna lui.
După ce dat-am maestrului ascultare
de vechi femei și cavalerii mii,
a fost mai să leșin de milă mare.
Și-așa-ncepui: "Cu drag eu le-aș vorbi
acelor doi ce-aduși de vijelie
așa de-ușor păreche par a fi."
Iar el: "Tu-i vei vedea când au să fie
aproape-aici și-atunci pe-acea putere
ce-i leag-astfel, să-i chemi și au să vie."
Când vântul deci le dete-apropiere,
strigai spre dânșii: "O, suflete-ntristate,
vorbiți de nu v-oprește-a altui vrere."
Precum prin aer pe-aripi nemișcate,
iau două turturele-alături zbor
de-același dor spre cuibul drag purtate,
așa și ei, dintr-al Didonei cor
veneau prin noaptea ce-o frământă vântul,
atât cu ruga-nvinsei vrerea lor.
"O, suflet bun și nobil ce-n mormântul
cumplitei nopți te-oprești la noi, ce-odată
cu-al nostru sânge-am înroșit pământul,
amic de L-am avea pe-al lumii Tată,
noi rugi I-am face pentru pacea ta,
căci milă simți de-amara-ne răsplată.
De vrei să ne vorbești, vom asculta
și vom vorbi, de-ai dorul de-ascultare,
cât timp stă vântu-ntr-astă pace-a sa.
Născută fost-am în cetatea care
stă-n malul mării unde Po de-acum,
trudit, cu-ai săi, își cat-odihnă-n mare.
Amor, ce-n inimi iute-și face drum,
l-a prins cu-a mea frumsețe, ce răpită
mi-a fost astfel, că și-azi mă doare cum.
Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubită,
plăceri de el atare-n mine-a pus,
că sunt de el cum vezi și-acum robită.
Amor spre-o moarte pe-amândoi ne-a dus,
Caina pe-ucigaș va fi avându-l."
Atât și-aceste vorbe ei ne-au spus.
Și-astfel truditul suflet ascultându-l,
plecându-mi fața mi-o ținui plecată,
pân-a-ntrebat Virgil: "La ce ți-e gândul?"
Târziu, când am răspuns, am zis: "Vai, tată,
ce visuri dulci, ce dor nepotolit
a-mpins pe-aceștia către-amara plată!"
Spre dânșii-apoi mă-ntoarsei și-am vorbit:
"Francesco, vai, a voastră suferință
cu plâns îmi umple sufletul mâhnit.
Dar spune-mi tu-n ce chip găsi putință
să-și dea pe față-ascunsul dor al său
acea de mult nesigură dorință?"
Iar ea: "Nimic nu doare-atât de rău
decât de-un timp ferice-a-ți fi aminte
în timp de-amar, și-o știe domnul tău.
Dar vrerea ta de-ți este-așa fierbinte
să știi al nostru-amor din focu-i prim
voi spune-amestecând cu plâns cuvinte.
Spre-a pierde timpul stam ca să cetim
de Lancelot, cum l-a-ncurcat iubirea,
noi singuri doi și făr' să bănuim.
Făcu să ne privim ades, cetirea,
și ne-am surprins cu-obraz descolorat,
ci-un punct făcut-a să ne pierdem firea.
Când am cetit cum zâmbetu-așteptat
de mult, amantul și-l sărută-n fine,
atunci, în tremur tot, m-a sărutat
acest ce-acum în veci va fi cu mine.
Galeot fu basmul și-autorul lui
și-aici am pus cetirii pe-astăzi fine."
Și-n timp ce unul povestea, văzui
plângând pe-al doilea-ncât de-nduioșare
păream c-aș fi murit, și-apoi căzui
cum cade-un corp ce viață-ntr-însul n-are.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre suflet, poezii despre plăcere sau poezii despre noapte

Cântul XII
Mergeam acum cu umbra cea-ncărcată
ca boii-alături, când în jug îi pui,
cât timp mă-ngădui prea-bunul tată.
Dar, când mi-a zis: "Desparte-te și sui.
că-i bine-aici cu vâsle și vântrele
să-mping-un om cât poate barca lui,"
dând dreptu-i stat înfățișării mele,
cum faci când vrei să pleci, deși-mi erau
gândirile smerite-acum și grele,
eram în mers și pașii mei urmau
cu drag pe-ai lui Virgil, făcând dovadă
și-ai lui și-ai mei ce sprinten umblet au.
Când iar mi-a zis: "Las-ochii tăi să cadă
spre-a fi cu spor cărarea ta nainte,
să faci și locul de sub tălpi să-l vadă."
Precum scobesc pe lespezi de morminte
întregul chip, așa cum îi fusese,
al celui mort spre-a fi de-adus aminte
și-a da cu el prilej de-a plânge-adese
prin boldul evocării care poate
să-ncindă foc în sufletele-alese,
așa văzui, ci mult mai bine-n toate
prin arta lor, figuri pe colnicel
cât brâu ca drum din sineși coasta-l scoate.
Văzui deoparte cum superbul cel,
mai bun creat cum n-a fost altul nime,
din cer cădea-ntr-al fulgerului fel.
Văzui, străpuns de foc din înălțime,
întins Briar cum zace, de-altă parte,
cu mortu-i trup pământului greime.
Văzui pe Pallas, pe Timbreu și Marte,
armați pe lângă Zeus, privind răzlețe
mari membre de-uriași pe câmp departe.
Văzui sub poala naltei fortărețe
pe Nimrod ca năuc privind popoare
ce-au fost cu el în Sennaar semețe.
O, Niobe, cu ce priviri de-oroare
priveai copiii tăi, sculptați pe stradă,
de șapte-ori doi, cum unul-unul moare!
O, Saul, tu, în propria ta spadă
ce mort păreai pe Gilboe juratul,
nici roua-n veci nici ploi să nu mai vadă!
O, tu, nebun-Arahne, pe-ncurcatul
țesut al tău, ce scump plăteai o toană,
păianjen trist făcându-te păcatul!
O, Roboam, n-aveai aci-n icoană
trufașul chip ce-amenința, ci-n carul
gonit de-ai tăi fugeai cumplită goană!
Scobit era pe aspra piatr-amarul
lui Alcmeon, cel ce-a făcut să-i pară
așa de groaznic mamei sale darul.
Scobit era cum fiii s-aruncară
pe Sancherib în templu-n care stete
și-ucis acolo-n capiște-l lăsară.
Scobit era ce-amară moarte-i dete
lui Cir, când zise-n furie Tamirii:
"Tu sânge bea, că de-asta-ți fuse sete."
Scobit era cum au fugit asirii
când mort fu Olofern și, totodată,
și jalnicele moaște-ale cumplirii.
Văzui și Troia-n pulvere-aruncată;
o, Ilion, ce ticălos și-umil
scobit e chipul care-aici te-arată!
Ce maistru-a fost al cui penel sau stil
făcu figuri și umbre-aici de care
se poate-uimi și-un duh cât de subtil?
Par morți cei morți, iar viii vii, și clare
nu le-au văzut cei ce-au văzut ca mine
cât timp urmam plecat acea cărare.
Și-acum te mai mândrește,-o, tu, creștine,
călcând de sus și nasu-n nori purtându-l,
ca drumul rău să nu ți-l vezi supt tine!
Făcurăm drum mai mult pe deal, urcându-l,
și drum mai mult și soarele-a-mplinit,
decât credeam eu cel aiuri cu gândul,
când cel care mergea, mereu țintit
numa-nainte,-a zis: "În sus privește!
Nu-i timp de-a merge-astfel și-așa robit,
căci iat-aici un înger se gătește
să vie cătră noi și-a sa solie
a șesea serv-a zilei și-o-mplinește.
Și-n grai și-n ochi s-aduni cucernicie,
să-i plac-a ne pofti, și-aminte ai
că ziua asta-n veci n-o să mai vie."
Cu-ndemnul său atât mă-ndătinai
să nu pierd vremea,-ncât povaț-obscură
el nu putea să-mi dea-ntr-al limbii grai.
Spre noi veni frumoasa creatură,
în alb vestmânt și-n chip având lucoare
cum Venus pare-n zori în zare pură.
El brațe-a-ntins și-aripi ca vrând să zboare
și-apoi: "Veniți! așa-ncepu să zică.
Sunt scări aici, de-urcat de-acum ușoare."
Urmând chemării: "O, rari ce se ridică!
Vai, neam uman, născut spre-a te urca,
de ce cazi tu de-o boare-oricât de mică?
ne-a dus deci unde-o scară-n stânci era,
m-atinse-apoi cu-aripa sa pe frunte
și-un singur drum mi-a spus că voi afla.
Precum la dreapta, spre-a sui pe munte,
la templul care,-o, bine cârmuite
oraș, stă-n deal, când treci a văii punte,
ș-alină-al coastei clin prin scări cioplite
și puse-aici din vremi mai cumsecade
pe când și cot și-ocale-au fost cinstite,
căci nu e timp așa s-alină râpa care cade
și-aici pieziș de sus, din cerc vecin,
dar ambii umeri piatr-aici ți-i rade."
Și voci, pe când eram intrați deplin,
cum nu pot fi la noi nicicând rostite,
cântau: "Ferice-acei cu duh puțin!"
Ah, aste porți cât sunt de felurite
de cele din infern! Aici cântări
te-ntâmpină, și-n iad urlări cumplite.
Suiam acum pe-acele sfinte scări
și mult mai dulci de cum păreau de-afară
le-aflam în fuga sprintenei urcări.
Și-am zis: "Maestre,-o, spune-mi ce povară
așa de grea din spate-mi se desprinse,
că nici un greu nu simt urcând pe scară?"
"Când slovele ce-acum aproape-s linse
pe fruntea ta, dar tot mai au putere,
vor fi ca-ntâia toate șase stinse,
picioarele-ți vor fi de buna-ți vrere
învinse-astfel, că nu le va mai fi
suirea-n sus o trudă, ci plăcere."
Ca cel ce merge,-având, fără de-a ști,
pe cap ceva, și-ncepe-a ști că-l are,
că-l fac al altor semne-a bănui,
și duce-o mână deci spre-ncredințare
și cată și-află și-astfel mână lui
îi face-acea ce văzul nu e-n stare,
pe degete răzlețe-așa făcui
și-aflai că-s numai șase "P" ce-i scrise
acel cu chei, când drumul începui;
iar, când văzu ce fac, Virgil surâse.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre înălțime sau poezii despre voce

Cântul XII
Cumplit un scoborâș acea grămadă
de stânci era, și-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.
Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,
încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe șes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale
atare-un clin făceau și-aceste stânci.
Și sus pe surpături, întins să zacă
rușinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,
scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muște-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-și facă.
Virgil atunci spre el: "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?
El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuși; fugi, fiară, și ferește,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."
Precum un bou, ce-n clipa când primește
toporu-n cap, își rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticește,
așa pe-această fiară o văzui.
Și-atunci Virgil: "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."
Pe coastă-n jos pornirăm așadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.
Mergeam gândind. Iar el: "Tu poate"-a zis,
"gândești ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?
Dar vreau să știi și tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.
Dar nu nainte mult, greșit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,
cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul
ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulți, și-n acel timp căzură
aceste stane vechi și-aici și-altinde...
Și-acum privește, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câți rău prin silă altora făcură."
"Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbați în scurta viață biata gloată
și-n cea etern-așa de rău ce-o 'neci!"
Și larg văzui un șanț, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, și-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,
iar între el și 'naltul zid, fugând
văzui armați centauri cum se-nșiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.
Văzându-ne venind, ei toți s-opriră,
iar trei au și pornit din ceata lor
și proaspete săgeți pe arc tocmiră.
Iar unul de departe: "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâți priporul,
vorbiți din deal, căci altfel vă dobor."
"Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"
Și-apoi: "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.
Acel ce-și ține-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.
Sunt unii ce-n juru-acestor șanțuri pasă
și trag săgeți în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."
Spre-acele fiare sprintene-am purces
și, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puțin l-a dres,
astfel despădurindu-și larga-i gură:
"Vedeți și voi, fârtați, că se clătește
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?
Piciorul mort nu face-așa, firește."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlnește:
"E viu", a zis, și am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.
Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuință
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mișel!
Pe-acea putere deci, ce-mi dă putință
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credință,
și pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
și-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."
Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
"Te-ntoarce, Nes, și du-i, și la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ți facă drum."
Și-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoțitor,
pe fierții-acei ce scot urlări cumplite.
Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: "Aceștia-s cei cari prădară
și-acei tirani ce-au făptuit omor.
Plâng relele făcute-n chip de fiară
și-al Ferei domn și Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.
Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', și-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, și cu deplinul
e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: "Dintre noi
aceasta-ți fie-ntâi aici", îmi zise.
Nu mult mai merse Nes și-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui șivoi.
Și-o umbră ne-arătă stând izolată.
"Acesta-i ucigaș inimii-acei
ce și-azi mai e la Tamisa-onorată."
Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mișei
ieșiți din râu, și-apoi și până-n șale,
și-aici și cunoscui pe mulți din ei.
Și-așa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
și-aici prin șanț ne-a dat și vadul cale.
"Așa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roșia baltă",
vorbit-a Nes, "aș vrea să crezi că ea
sporește-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle și-n deolaltă.
Acolo vru justiția să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh și Sext, și-amestec-a lor unde
de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliți în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."
Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vaci sau poezii despre sânge

Cântul V
"De-ți ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, și-n tine
ți-am stins atât puterile privirii,
să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
își mișcă pașii dup-aflatul bine.
În minte-ți văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;
pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simțită rău, care-a pornit de-aci.
Tu vreai să știi de umple oarecare
alt bun atâta știrbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare."
Așa-ncepu Beatrice-acest un cânt
și, ca și-un om ce nu s-oprește-n spuse,
așa-ntregit-a-nvățul ei cel sfânt:
"Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
și însuși lui cel mai conform îi fuse,
acesta este-a vrerii libertate.
Făpturi inteligente-au fost cu ea
și numai ele singure-nzestrate.
Acum, de stai să judeci, vei vedea
că naltul preț al votului e factul
că vrea și Dumnezeu ce omul vrea.
Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,
s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,
pe sineși jertfă, propriu-avându-și actul.
În locul lui deci ce-ai putea tu pune?
Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,
c-un bun nedrept a face fapte bune.
Acum tu punctul cel de bază-l ai;
ci-altarul poate dezlegări să facă,
deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,
dar cată să mai stai la mas-o leacă
spre-a-ți da la mistuire-ajutorință,
căci prea ți-am dat mereu mâncare seacă.
Deschide-ți mintea deci și cu priință
tu ține-n ea, căci numai să-nțeleagă
și-a nu ținea nu este-n om știință.
Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă
ființa jertfei: unu-i lucrul care
îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.
Nicicând dispensă cea din urmă n-are
decât făcând-o și-mprejurul ei
vorbii mai sus cu vorbe-așa de clare.
De-aceea fu nevoie la evrei
de vot, deși ofranda câteodată,
cum cred că știi, o mai schimbau și ei.
Iar cea dintâi, materia ce-i dată,
atare poate fi că nu fac crime
acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.
Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,
pe placul său și fără să-nvârtească
acele două chei, n-o schimbe nime
și rea orice schimbare-o socotească,
de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa
ca patru-n șase-n ce-o s-o-nlocuiască.
Deci orice dar ce-atât ar apăsa
c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,
el nu-i de-ajuns să poată compensa.
Voi darnici fiți, dar nu cu ne-nțelepte
votări, luând jurarea-ntru nimica,
precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,
căci lui mai bine-i fu "Greșii" să zică
decât servind, căci mult mai rău a fost,
cum fu nebun și-atridul cu-a sa fiică,
din cauza cărei jertfe făr' de rost
plâng fata, pentru-a tatălui greșală,
oricine-o auzi, deștept ori prost.
Dar tu spre hotărâri nu da năvală,
nu fi ca pana-n orice vânt, creștine,
și nu gândi că orice apă spală!
Aveți păstor ce-n dreptul drum vă ține,
ș-aveți Scriptura-n două părți, apoi,
și-atât v-ajunge-a face cum e bine.
Voi oameni fiți, nu prostănace oi,
când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,
spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.
Nu fiți ca mielul ce, naiv, săracul,
își las-al mamei lapte și zglobiu
își face singur rău, spre-a-și face placul."
Vorbi Beatrice-așa precum vă scriu,
privind cu dor în sus spre-acele sfere
în cari e universul mult mai viu.
Schimbatul chip al ei și-a ei tăcere
făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie
dorinț-avea noi lămuriri a-i cere.
Precum, chiar pân-a n-apuca să-și vie
în pace coarda, intră-n țintă fierul,
așa zburam spre-a doua-mpărăție.
Văzui lucind pe doamna mea-n eterul
acestui cer atâta de voioasă,
că mult mai viu orna planeta cerul.
Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,
cum fui atunci eu însumi, omul care
În orice chip am fire schimbăcioasă!
Precum în lacuri pacinice și clare
vezi peștii-urmând ceva ce e de-airea
venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,
așa văzui spre noi venind oștirea
de lămpi, vro mie, cred, și toți strigau:
"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."
Și,-aproape-apoi sosite, s-arătau
de-atâta har al fericirii pline
prin clarul foc în care se-mbrăcau.
Socoți c-aș întrerupe-acum, creștine,
ce-ncepe-aici; o, ce dorinț-amară
de-a ști ce-a mai urmat ar arde-n tine!
Din tine poți să judeci așadară
ce dor m-ardea să știu și-al lor regat
de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.
"Ferice om, cui harul sfânt ți-a dat
să vezi triumful din eterna pace
cât timp tu-n tabără mai ești soldat,
ne-aprinde-aici lumina care face
ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei
să știi de noi, tu-ntreabă tot ce-ți place!"
Așa mi-a zis cucernic dintre ei
un duh, iar doamna mea: "Vegheat vorbește,
vorbește,-a zis, și crede-i ca pe zei!"
"Eu bine văd că haină te-nvelește
lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,
căci, cum zâmbești, mai clară ea lucește,
dar nu știu cine ești, ce-ți dete-anume,
tu, demne suflet, gradul ăstei sfere
ce-n foc străin ni-e-așa de-ascunsă-n lume."
Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,
vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,
cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.
Precum s-ascunde singur el pe sine
În plus de foc, când mistui pătrunse
grămezi de neguri, soarele când vine,
așa, plăceri sporite-având, s-ascunse
în propria sa lucoare umbra sfântă
și,-ascunsă-n sine-așa, așa-mi răspunse
cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre jertfă sau poezii despre votare

Cântul XI
O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ți sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îți pun ca să nu zboare!
Sucește-aceste legi, și cu sofisme
e cest de-aici, vreau alții-o preoție,
și-a fi stăpâni prin silă și-aforisme,
dincoa' negoț civil, și-aici hoție,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,
când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-așa de mult-onoare fui primit.
Iar când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut și mai nainte
și-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,
simții, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
și tot mai clar făcându-se, cuvinte:
"Precum din lampa vecinică m-aprind,
și eu, privind în rază-i, am putința
și gândul tău și cauza-i s-o cuprind.
Eu văd că te-ndoiești și ai dorința
să-ți spui deschis și clar, ca, luminată
la poarta minții să-ți aduc sentința
ce-n "drum ce-ngrașă mult" îți fuse dată
și-n "n-a mai fost alt om" ce se-nsemnează
aici, deci a distinge clar ne cată.
Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,
spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,
vegheată-n ea și mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor și-aci și-aci.
Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
și-atât al doilea de-nțelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.
Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aș prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur țel.
Între Tupin și râul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,
ce zbuciumă Perugia-n frig și-n cald
prin Porta-Sol, și-n dosul cui bocește
sub greul jug și Nocera și Guald.
Sub deal aici, mai mult unde-mblânzește
urcușul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea crește.
Deci câți vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puțin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.
N-a fost prea sus de-a nașterii regiune,
când și-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuți minune.
De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morții-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui
și-n fața curții lui spirituale
și coram patre-și logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.
Obscură și-n dispreț, ca nepețita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soț, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;
și nu-i servi că vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,
nimic, c-a fost feroce de bărbată
încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.
Spre-a nu-ți lungi spre-obscur alegoria,
acești amanți din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc și Sărăcia.
Concordia lor și-amorul lor ferbinte,
seninul trai și veselul lor chip
la mulți le-a fost izvor de gânduri sfinte,
așa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculțat, urmând atare pace,
și-n fuga sa credea c-a zăbăvit.
O, neștiut-avere, bun verace!
Desculț fugi Egid, desculț Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.
Și-așa de-aici, părinte și maestru
cu doamna sa și soții se ducea,
uniți de-acum cu-a lor smerit capestru.
Că el ca tat-un Bernardone-avea,
de laș cu ochii-n jos nicicând nu stete
și nici că demn de-adânc dispreț părea,
ci-n chip regal lui Inocențiu-i dete
pe față asprul gând, și-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.
Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viață minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,
prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorință
a marelui pastor încununată.
Având, apoi, de-a fi martir dorință,
în față stând sultanului trufaș,
vorbi de Crist și-urmașii-ntru credință.
Ci,-aflând pentru botez prea pătimaș
pe-acest popor, spre-a face ce-și propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaș.
Aci-ntre Tibru și-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
și-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.
Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n și Tierenia lui de sine,
la frați, ca drepților erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
să fie de-al ei drag la toate gata.
Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
și-un alt cosciug el trupului nevrând.
Gândește-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre țelul drept ținu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;
iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poți vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmași cum el îi vru.
Ci-atât de-avidă de-alt fel de pășune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăștie și pe căi nebune.
Pe cât mai mult răzlețe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât și mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.
Mai sunt și-atari ce-au team-astfel a face
și stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puțin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.
De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
și-atenția ta de-a stat tot ațintită,
și câte-am spus de nu le-am spus în vânt,
atunci dorința-n parte ți-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
și vezi restricția care-mi fu rostită:
ce-ngrașă mult pe cel ce nu s-abate."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre nuntă sau poezii despre căsătorie

Cântul XXI
Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,
m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.
Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,
în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,
zicând: "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face
și-a zis apoi: "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"
"Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"
Iar doctorul: "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.
Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;
deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;
din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.
Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"
Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.
Răspunse el: "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.
Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.
De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;
nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;
nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.
El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.
Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.
Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh și-i dă spre-a vrea plăcere.
Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.
Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.
De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."
A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.
"Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;
dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."
"Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,
cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.
Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.
Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.
Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.
De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.
De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."
Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,
căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.
Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.
"Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"
Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil să tac, iar Stațiu mă conjură
să spui; și-atunci oftai și mă-nțelese
Virgil și-a zis: "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".
"Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:
El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.
De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."
S-a și plecat să-mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"
Sculându-se de jos: "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,
mă port c-un mort ca și cu trupuri pline."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pace, poezii despre creștinism, poezii despre școală sau poezii despre zăpadă

Cântul XXX
Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus și nici de zori nu știe,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,
și care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârșit să vie
a stat pe loc, mulțimea cea verace,
venită-ntre vultur și-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca și spre-a dânsei pace;
și, ca și-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, și toți strigară-n cor.
Precum cei drepți, la marea judecată,
grăbit ieșind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,
așa deasupra ăstor roți divine
ieșir-o sută-ad vocem tanti senis
și soli și servi ai vieții făr' de fine.
Și toți strigau: "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car și-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"
Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu față-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,
și fața soarelui născând umbrită
așa că, potolind o ceață rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;
așa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, și-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt și-n car și-n jur pe-afară,
pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
și-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.
Și iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simți scădere
și-a sta zbătut în fața-i când va sta,
cumplit a resimțit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.
Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,
privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,
spre-a zice lui Virgil: "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
și-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."
Dar, vai, Virgil de el m-a și lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!
Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset fața cea de plâns scăpată.
"Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."
Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, să vad-oștenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,
la car, în partea stâng-așa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui
pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixați pe mine-adâncii ochi și-i puse.
Și-astfel, deși sub vălul feții sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale
mișcări în gest și mânioasă, ea
vorbi, precum și-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:
"Sunt eu. Privește-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosiși să urci tu sfânta scară;
ori nu știai că-n rai devii ferice?"
Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-așa rușine-obrajii-mi se-ncărcară.
Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
așa și mie ea, ci-s aspritură
simțeam balsamul nobilei mânii.
Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
"In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.
Precum într-un brădet, pe munții-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
și-ngheață neaua-n vântul dinspre Schei,
și-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă țara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,
așa fui făr' de plâns și de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
și-n veci de-acord cu vecinicele sfere.
Dar, când simții că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
"De ce-i smulgi, doamn-așa de lungi suspine?"
Fu vânt și apă geru-ntroienit
în peptul meu și cu durere mare
prin ochi și gură-ntreg mi-a năvălit.
Ci-n car, la dreapta, tot în nemișcare
văzui că stă și-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:
"Da, voi vegheați în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,
dar vorbele ce-am spus alt țel avură:
spre-a ști acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.
Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,
ci și prin mila grației divine,
ce dintr-așa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;
virtuți avu acesta-n viața nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.
Pe-atât însă mai rău și sterp se face
prin rea sămânț-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.
A mea privire-un timp l-a răzimat
și tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.
Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etății-a doua, viața mea,-ncepui
să nu-i mai plac și de-altele-a prins dragul.
Când eu m-urcai din carne-n duh și fui
sporită și-n frumseți ca și-n virtute,
eu tot mai făr' de preț și rea-i părui;
și pașii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un țel
ce minte-n veci promisiile făcute.
Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerșii de sus inspirațiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.
Căzu-ntr-atât, că, făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.
Deci însămi eu pe-a morții poartă-ntrai
și rai-am trimis și ruga și suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.
S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-și da tainul
căinței lui ce-n lacrimi face plata."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre copilărie

Cântul XIX
"O, Simon Mage,-o, bieții tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci
le vindeți, pe-aur și pe-arginți votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"
Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcați eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.
Supremă minte! O, câte-arăți tu arte
și-n cer și pe pământ și-aici afund
și cât de drept a ta putere-mparte!
Văzui c-avea și-n coaste și pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi și-având gârlici rotund.
Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,
din cari, nu-i mult de-atunci și-o spun că vreu
să-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.
Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n șold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.
Și toți cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
așa-și zgârceau tot trupu-acești mișei
încât să rupă orice sfori și funii.
Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
așa zbura un foc pe tălpi la ei.
"Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
și-o mult mai roșie flacără-l și suge?"
Răspunse el: "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei ști din gură-i crima lui și-a lor."
Iar eu: "Mi-e bine tot ce ție-ți place,
tu domn îmi ești și știi că nu m-abat
din vrerea ta și știi și ce se tace."
Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
și-ntorși ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel și-ngust și-nscorburat.
Nici nu-ncetă pe șoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi așa de-amar să plângă.
"Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbește-mi dacă poți", strigai spre el.
Și-am stat ca și-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaș perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.
Iar el strigă: "Sosești așa curând?
Sosești tu, Bonifaciu? Așadară
minți scrisoarea-n ani, mai mult spunând!
Ești și sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"
Și-atunci, cum stă și-acel ce-i rușinat
că n-a-nțeles ce i s-a spus și care
nu știe ce răspunde,-astfel am stat.
Dar domnul meu: "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
și-am spus precum ceru și mult mai tare,
strâmbându-și toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
și-a zis plângând: "Ce vrei atunci cu mine?
De-ți e dorința ta să știi ce fui
și numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să știi că marea mantie-o avui
și-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
și-așa de-avid să-mi văd ursoii grași
că banii strânși m-au strâns aici în pungă.
Sub capul meu prin crăpături sunt trași
câți, papi fiind, făcut-au simonie,
și-adânc căzuți acolo sunt rămași.
Cădea-voi jos și eu când o să vie
acel ce tu-mi păruși, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ți-l spusei ție.
Dar stau de timp mai mult arzând astfel
și-nfipt cu susu-n jos, decât în țapă
va sta cu tălpi roșii acolea el,
că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
și-n locul meu și-al lui el s-o încapă,
un nou Iason, căci banii-l vor alege,
și cum cu-acela moale domnu-i fu,
așa va fi cu el al Franței rege."
De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să știu, dar știu c-atare-mi fuse:
"Ia spune mie, ce comori ceru
al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-mă!» și-altce nimic nu-i spuse.
Iar Petru și-alții, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?
Rămâi deci unde ești, că bine-ți face!
iar banii pungășiți păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu lași Franța-n pace.
Și dacă n-aș purta și-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porți trăind, cu tine
mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, dați crimei privilegii
strivind pe buni și-umplând de răi pământul.
Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mișele
ce sta pe ape și curvea cu regii,
și-avea și șapte capete, și-n ele
și-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.
Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Și ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!
A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreștinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"
Și-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, știu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.
Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-așa de sincer fui.
De-aceea el în brațe mă cuprinse
și, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.
Și netrudit de-a mă ținea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.
Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte și-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.
De-aici apoi văzui într-altă vale.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre roșu, poezii despre mândrie, poezii despre monarhie sau poezii despre bani

Cântul XXVII
Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
și stă pe Ebro cumpăna, și-n focul
de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
așa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieși nainte.
Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
"Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.
Și-apoi: "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-ați ars în foc. Intrați și-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."
Așa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.
Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.
Întorși spre mine,-ursiții să mă poarte
priveau. Și-apoi Virgil: "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu și moarte.
și-adu-ți aminte,-adu-ți, că, dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?
Și sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creștet n-o să-ți piară.
De crezi că, poate, vreau a te-nșela,
tu mergi la foc și ia temei credinții
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,
și las-, o, las-oricare fric-a minții!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm și-n contra conștiinții.
Văzând că stau tot ferm și-nchis în mine,
atât mi-a zis, puțin, cu vorbe crude:
"E zid de-aci-ntre Bice-a ta și tine."
Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii și-o privește,
când dudu-ncepe roșii-a face dude,
astfel, simțind că gheața-mi se topește,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzește.
Și-atunci mi-a zis și fruntea și-o-năspri:
"Să stăm acum dincoa'?" și-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.
Și-n foc intră naintea mea și-i zise
să-mi vie-n urmă Stațiu, acela care
un drum atât de lung ne despărțise.
Când fui în flăcări, aș fi fost în stare
să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.
Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
"Eu parcă-i văd și ochii",-a prins să spuie
și tot numai de Bice mi-a vorbit.
Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el țintiți,
ieșirăm iar la malul care suie.
"Voi, cei aleși de tatăl meu, veniți!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiți.
"Stă soarele-n apus și-amurgul vine,
grăbiți-v-, a mai zis, nu-umblați agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."
Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct așa, că rupt de mine fuse
în fața-mi soarele de-adânc din vale.
Puține trepte-acel urcuș ne duse
când și știam, din umbra-mi ce s-a stins,
și eu și ei, că-n spate-acum ne-apuse.
Și, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeași față a zării
și-a fi și-al nopții văl egal întins,
toți trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putința-n noi, nu farmecul urcării.
Cum fac, când stau și rumegă din gură
și caprele, ce iuți,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,
și-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriș pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă și de pază-l au,
sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăștie vro fiară,
toți trei așa-n târzii acum clipite,
eu ca și-o capră, ca păstorii ei,
scutiți în scocul stâncii-acei scobite.
Puțin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar și prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi și mai mari ca de-obicei.
Gândind așa și-așa privind la ele,
mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înșele.
În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,
păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers și-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.
"Să știe-oricine-ar vrea să i să spună
că Lia-mi sunt, și-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.
Să-mi plac gătit-așa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-și mai lasă
oglindă ei și șade-așa mereu.
Să-și vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."
Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în țară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,
goneau tutindeni noaptea cea fugară
și somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci și-ai mei mari maeștri se sculară.
"Acel fruct dulce-așa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ți va fi dat."
Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, și-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.
Și-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simțeam cu orice pas că zborul
își crește-avântul său spre culme-n sus.
Și, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:
"Și-eternul foc și-al vremii mai puține
văzutu-l-ai și-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.
Prin minte și-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
ești scos din orice drum și strâmt și greu.
Vezi soarele ce-n fața ta străluce,
vezi iarba-n câmp și flori și arborei
ce-acest pământ de sineși le produce.
Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poți ședea, poți merge unde vrei.
Nici glas nici semn tu nu-mi mai aștepta,
e liber, drept și tare-al tău arbitriu
și-ar fi greșal-a nu ți-l asculta;
deci domn pe tine te-ncunun și-nmitriu."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I
Pe când e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!
Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune!
dar până să v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.
Intrai în ea, și nu știu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.
Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda și-această vale,
de-a cărei groază mă simții străpuns,
privind văzut-am creștetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.
Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu să-ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.
Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;
așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.
Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.
Și-abia-ncepui să urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
și-având o blană mândru-mpestrițată
nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,
că stetei să mă-ntorc acum-acum.
Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire
a pus mișcarea primă-n el și-n ele;
și-astfel făceau să sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele
și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.
Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, și-n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.
Și iată și-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,
prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge-n sus.
Și ca și-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e-n toate trist și-și plânge-a lui durere;
așa-mi făcu și bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.
Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.
Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
"Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."
"Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoși", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua și mam-avui și tată.
Deși târziu, subt Iuliu mă născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.
Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.
Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz-oricărei bucurii?"
"Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent", îi zisei cu rușine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?
Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.
Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.
Vezi, fiara m-a întors și-mi șade-n față,
ajută-mă-nțeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheață."
"Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset mă doboară,
de vreai să scapi de locul ăst cumplit.
Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.
E rea din fire și mereu la pândă
și-n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.
Sunt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.
El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa-ntre Feltre o să-i fie.
Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.
Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.
Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,
s-auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.
Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci speră să ajung-așa,
oricând va fi, la neamuri fericite;
la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.
Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n țara Sa prin mine.
Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"
Iar eu: "Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete,-n lume sus
să fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;
și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân-Pietru, ca și plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".
Porni atunci, și-urmând, eu după dânsul.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre spaimă, poezii despre poezie, poezii despre iubire sau poezii despre groază

Cântul XXIX
De neamul mult și-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de-mbătate,
încât doream să stau să-ncep a plânge.
Virgil însă mi-a zis: "Ce gând te-abate?
De ce mai zăbovești privind pe-acei
ce triști stau cu trupuri mutilate?
Ai stat și-ntr-alte bolgii-așa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile-n lungul ei.
Iar luna e sub noi, și căii tale
de-acum îi sunt clipitele puține,
și multe-s încă de văzut pe cale."
Iar eu: "De-ai fi văzut și tu ca mine
ce cauz-avui să văd așa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!"
Pe când vorbeam, porni conducătorul
și-urmai și eu; dar vorba ne-mplinită,
mergând, eu mi-o-ntregii: "Aci-n ponorul
spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr-a noastră casă
își plânge-o culpă foarte scump plătită."
Maestrul meu atunci: "Dar ce-ți mai pasă
de el de-acum?", mi-a zis, "Tu ochii du-i,
privește-acum altce, și-acolo-l lasă.
Sub stâlpul punții-amenințând văzui
cu degetul spre tine-un duh, și-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soț de-al lui,
dar sufletul atât de-atent îți fuse
spre-acel Bertrand cu-așa de tristă soarte,
că n-ai privit spre el, și-așa se duse."
"O, duce-al meu", am zis, "cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toți câți au rușinea lui s-o poarte,
ea-l face mânios, și, căci s-a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
și-acum spre milă-s și mai mult dispus!"
Așa vorbeam până pe-al punții spete
de unde-al văii fund acum putea,
dar prea era obscur, să ni s-arete.
Când cel din urmă schit acum stătea
sub noi, al Malebolgii, și-ncepură
călugării prin fund a se vedea,
pe-urechi îmi pusei mâinile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură.
Ce-amar ar fi când într-o vară toate
spitalele sardinice și-acele
din Val di Chiana și Maremme-ar scoate
afară-ntr-un ponor pe toți din ele,
așa era și-aici, și-un rău miros
cum dă-mpuțit puroiu-n bube rele.
Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
și-acu-ncepui să văd mai luminos
cum serva celui ce-n etern răzbună,
dreptatea făr' de greș, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.
Nu cred c-ai fi văzut amar mai mare
când toți bolnavi zăcut-au aegineții
din aerul stricat ce-a fost atare.
Că pân' la vierme-orice suflare-a vieții
pieri-n ostrov, și-acele ginți antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeții,
s-au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci-n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici și-aici.
Pe vintre-acesta, și pe-a altui șale
zăcea alt ins, și-aici vrun neferice
târându-se pe brânci pe-amara cale.
Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târâtoare
ce-n veci nu pot de jos să se ridice.
Și iată doi, făcuți răzimătoare,
cum două țesturi la-ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până-n picioare.
Nicicând pe-un serv, purtând țesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,
decât cum ăștia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-și țeselau
ce-așa-i mânca de n-aveau chip s-ajute.
A leprei scoarț-astfel o descojeau
cum razi cu vreo custur-un crap sau pește
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.
"Tu, cela ce țesală-ți faci din dește",
a zis Virgil spre unul dintre ei,
"iar uneori din ele-ți faci și clește,
să-mi spui de-i vrun latin pe-aci-ntre-acei
de-al vostru fel, și-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!"
"Și noi, diformi așa cum vezi tu bine,
suntem latini", plângând răspunse-un ins,
"dar tu, acel ce-ntrebi acestea, cine?"
Virgil atunci: "Sunt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, și-asfel din gură-n gură
îl port să vad-al Iadului cuprins."
Cei doi comunul spete-l desfăcură,
și-n tremur s-au întors spre mine-apoi
cu mulți cari sunet prin ecou avură.
Virgil mă-mpinse-aproape-acestor doi:
"Ce vrei", zicând, "tu-ntreabă-i așadară!"
Și-așa cum vru, am și-nceput: "O, voi,
al vostru nume nu-n curând dispară
din minți-umane-n prima lume-a lor
ci-n veac trăiască la lumin-afară,
să-mi spuneți cine-ați fost, din ce popor?
Nu vă silească să-mi dați știri reduse
al vostru chin și-urât și-obositor."
"Albert da Siena", zise-un duh, "mă puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morții cauză-n Iad m-aduse.
Glumind, i-am spus: «Adevărat, că rostul
urcării-n aer ca să zbor îl știu»,
iar el, un curios, și sterp ca prostul,
ceru o probă, și-ăst motiv hazliu
că nu putui să-l fac Dedal să fie,
m-a ars prin cel ce i se da drept fiu.
Ci-osând-aci-ntr-a zecea bolgie mie
mi-a dat Minos cel de-orice greș străin,
fiindcă-n lume-uzai și de-alchimie."
Iar eu către Virgil: "Mai vanitos
alt neam decât sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!"
Dar alt lepros ce ne-auzi: "Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă-n toate;
și Nicolò, căci de șofran știind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:
și clubu-n care și-a păpat și via
și multele-i păduri D'Ascian, și-n care
vindea ca spirite-Abagliat prostia.
Spre-a ști cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca fața mea s-o vezi în linii clare,
și-astfel afla-vei pe Capochio-n mine,
acel ce-n viață fals metal făcui,
și bine știi, de nu mă-nșel în tine,
ce sprintenă maimuț-a firii fui."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre religie, poezii despre prostie sau poezii despre latini