Cântul IX

Apoi, Clemenţo, lămurit când fui
de Carlo-al tău şi-mi spuse cum duşmanii
aveau să-şi bată joc de-urmaşii lui,

mi-a zis: — "Dar taci, şi las' să curgă anii!
Atât mai pot să-ţi spui ce-o fi nainte:
că just amar urma-vă-va pierzanii."

Apoi viaţ-acelei flăcări sfinte
s-a-ntors spre soarele care-o străbate
ca şi spre-un bun de-odihn-a orice minte.

Făpturi împii şi suflete-nşelate,
vai, cum vă-ntoarceţi voi de-asemeni bine,
cu ochi ţintiţi mereu spre vanitate!

Şi iat-alt foc spre noi văzui că vine
din sfera lor şi claru-i foc de-afară
vădea dorinţa-i de-a vorbi cu mine.

Iar ochii doamnei, care-asupra-mi stară
ca şi nainte, fix, cu-a lor privire
un semn vegheat de dulce-asens îmi dară.

— "Dorinţei mele,-o, fă-i curând plinire,
ferice duh, am zis, fă proba ta
că pot răsfrînge-n tine-a mea gândire."

Din fundu-i, de-unde pân-atunci cânta,
deşi n-o cunoşteam, acea lucoare,
cum face-un om dispus a te-ajuta,

mi-a zis: — "În partea ţării făr' de-onoare,
Italia, ce-şi zace-ntre Rialt'
şi muntele ce Brentei dă izvoare,

un deal se nalţă, însă nu prea nalt;
el patrie este-acelei flăcări grele
ce dete-acelui loc cumplit asalt.

Vlăstar a fost şi ea al mamei mele:
Cunizza fui şi-aci-ntr-acest regat,
căci roabă fui puterii-acestei stele;

ci-mi iert aici cu drag al meu păcat
şi nu mă plâng şi rabd cu veselie,
iar d-ast-al vostru vulg poate-i mirat.

Odorul rar, cel mai aproape mie,
ursit al nostru cer să ni-l orneze,
bun nume-avu, şi, stins pân-o să-i fie,

avea-va suta de-ani să se-ncinceze.
Ei, vezi, de-avem de fapte-a da dovadă,
ca primei vieţi şi-a doua să-i urmeze!

Ci-altfel gândeşte azi acea grămadă
dintre-Adige şi Tagliament, alt gând,
căci, orişicât s-o baţi, nu vrea să vadă;

ci-n bălţile Vicenzei şi-n curând
schimba-i-va apa-n sânge paduanul,
căci prea-i rebel de-orice virtuţi fugind.

Iar unde Sil' s-uneşte cu Cagnanul
se poart-un domn cu-atât de nalte schime,
că-i fac, spre-a-l prinde, de pe-acum arcanul.

Va plânge Feltro câte face crime
nemernicu-i păstor, hain şi-atare
că-n Malta nu va-ntra mai vrednic nime.

Spre-a-l încăpea pe tot, ce cadă mare,
şi câtă trudă pe-uncii-a-l cântări
tot sângele cel ferrarez pe care

ăst popă nobil are-a-l dărui,
zelos spre-a fi-n partid; şi-acele donuri
conforme vieţii-acestei ţări vor fi.

Oglinzi sunt sus, iar voi le ziceţi tronuri,
ce-n noi răsfrâng judeţul vrerii sfinte,
aşa că ne par drepte-aceste zvonuri."

Aici tăcu. Şi-apoi luai aminte
că spre-altele s-a-ntors, căci am văzut
că intră-n sfer-aşa cum fu nainte.

Ci-ntâiul foc, ce-acu-mi era ştiut,
in faţă-mi stând, lucoare avea-n figură
ca şi-un rubin de soare străbătut.

Plăcerea-n cer le dă lumină pură,
ca râsu-aici; dar umbra, de durere
mai multă-n iad, pe-atât se face-obscură.

— "Eternul vede tot, şi-a ta vedere
se-nluie-n el, încât, ferice-odor,
nu-ţi poate-ascunde nici un fel de vrere.

Deci vocea ta, ce desfătează-n cor
tot ceru-n rând cu-acele lămpi divine
ce-şi fac din şase-aripi hlamida lor.

De ce nu vrea dorinţa să-mi aline?
Eu nu ţi-aş aştepta să-ntrebi cuvântul,
în tine de-aş vedea cum vezi tu-n mine."

— "Bazinul cel mai larg, aşa deci sfântul
vorbi-ncepând, ce apa-n el cuprinde,
afar' de-acel ce-ncunjură pământul,

spre soare-ntre potrivnici ţărmi se-ntinde
aşa de mult, că face meridian
acolo unde-al zilei fapt s-aprinde.

Acestei văi îi fui eu riveran
în stânga Macrei, care-n scurta-i cale
desparte genovezul de toscan.

Spre-apus şi zori aproape-au zări egale
Buggia-n sud şi-oraşul de-unde fui
şi-al cărui port văzu de sânge-o vale.

Şi Folco m-a numit poporul cui
ştiut i-am fost, şi-acestei lumi rotunde
îi dau tiparul ce din ea-l avui.

N-a ars nici Dido-n flăcări furibunde,
mâhnind pe soţ şi pe Creuse-odată,
ca mine-n timpul cât avui ce tunde,

nici fata din Rodope, cea-nşelată
de-al ei Demofoont, nici scos din fire
Hercul de-a regelui tesalic fată.

N-avem căinţe-aici, numai zâmbire,
nu de păcat, căci el din gând ni-e scos,
ci cum prevăzu-mparte mântuire.

Aici al artei mare şi frumos
efect îl vezi, aici discerni un bine
prin care-aceşti de sus lucrează-n jos.

Dar toate-a tale vreri spre-a-ţi fi depline,
ce-n sfera noastr-aici ţi se iscară,
se cade-a mai vorbi şi-altfel cu tine.

Tu vrei să ştii ce duh e, aşadară,
în focu-acest vecin ce scânteiază
ca razele de soare-n apa clară.

Să ştii că-n pacea lui se desfătează
Rahab, ce-aci-ntr-a noastră stea primită,
în cel mai mare grad ni-l sigilează.

În ceru-acesta,-n care-i vârfuită
a terei umbră, cea dintâi fu ea
prin marea-nvingere-a lui Cristos suită.

Fu just ca-ntr-una dintre roţi s-o ia
ca drept trofeu a-nvingerii cei sfinte
prin mâni ce crucea-n cuie le ţinea,

că,-n sfânta ţară, mergerii nainte
lui Iosua ea primul fir i-l toarse,
ci-acestea papei nu-i prea stau aminte.

Oraşul tău, clădit de-acel ce-ntoarse
părintelui său dosu-n primul zel,
şi-a cărui pizm-atâta plâns ne stoarse,

produce blăstematul crin acel
ce-a dus şi miei şi oi pe-un drum nebun,
făcând păstor pe-un lup; şi, pentru el,

pe marii doctori nici un preţ nu pun,
nu vreau scripturi, ci numa-n decretale
fac studii-aşa cum marginile-o spun.

Şi papi şi popi cu-acestea fac parale;
lor nu spre Nazaret le zboară gândul
spre care-n zbor Gavril făcut-a cale.

Dar Vaticanul şi-alte părţi de-a rândul
alese-n Roma, foste cimiterii
celor ce s-au luptat pe Petru-urmându-l,

vor fi-n curând scăpate de-adulterii."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând şi reprobându-l;

iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat şi-a fi
convins, nălţai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.

Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenţia mea,
că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.

O sticlă netedă şi-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară şi-odihnită,
al cărei fund să-l poţi însă vedea,

redă a noastră faţă oglindită
aşa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,

văzui pe mulţi la vorbă vrând să-ncapă
şi-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău şi-o apă.

Crezând că sunt resfrângeri aşadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
mă-ntoarsei ca să văd de unde-apar;

dar nu văzui nimic, şi-aşa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.

Şi-mi zise-apoi: "— Nu-ţi fie de mirare
de gându-ţi pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,

ci, ca şi de-obicei, îţi e smintit.
Substanţe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.

Vorbeşte-le, şi-ascultă deci şi crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"

Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:

— "O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieţi, dulcoarea cui
n-o ştiu nicicând decât numai gustată,

mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată faţa lui:

— "A noastră milă nimănui nu neagă
dorinţa justă, ca şi unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.

Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
mă poţi cunoaşte, de te uiţi mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt

şi poţi cunoaşte pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roţii cei mai line,

din singur duhul sfânt având pornite
orice dorinţe-aici şi ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.

Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost şi-n parte le-am şi rupt."

Iar eu atunci: — "Pe-a voastre feţe sfinte
luceşte-acum un nu ştiu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,

şi-aveţi acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
şi lesne-acum te recunosc deplin.

Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveţi de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"

Surâse-atunci şi ea şi multe-n cor
şi-a scos cuvinte-aşa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:

— "Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor şi-aşa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, şi spre-alta nu s-abate.

Căci, dac-am vrea, dorind, să fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.

Şi-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.

Spre-a fi ferice negreşit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.

Şi,-aşa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, şi-ntregii oşti i place
şi-i place-acelui ce ne dă plăceri

spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt şi el şi tot ce firea face."

Acum fui clar cum orice-aşezătură
de-oriunde-n cer e rai, deşi n-au rouă
divinei graţii tot într-o măsură.

Ci-aşa cum e, că, şi sătul, când noua
mâncare tu o vezi şi poftă-ţi vine,
de-ntâia mulţămeşti şi ceri pe-a doua,

aşa, prin gest şi vorbe,-un dor în mine
să ştiu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.

— "O sfântă viaţă şi-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voinţă
e normă-n văl la voi şi-n îmbrăcare,

ca până-n moarte-n veghe şi căinţă
să stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorinţă.

Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând să duc şi viaţa ei umilă.

Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi şi văduvi de-orice bine
şi domnul ştie-apoi ce viaţ-avui.

Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând şi-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roţi senine,

ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, şi-asemeni fu perzând
umbrişul sfântului ei văl odată.

Deşi re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.

Constanţa cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a şvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia şi-ultimă tărie."

Aşa sfârşi, şi-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.

Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,

Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;

şi-aşa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oştirea cea de sfinţi pe care
prin sânge Crist mireasă şi-o făcu.

Ci-a doua, care vede şi-n zburare
slăveşte gloria cui o-namorează
şi-a cui iubire-o face-aşa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-aşează
pe flori, şi-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

aşa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Şi feţe-aveau ca flacăra cea vie,
şi-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-aşa să fie.

Şi-aşa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau şi-amor şi-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mişcau.

Deşi-ntre cele-mai-de-sus şi floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz şi din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea ţară, plină de poporul
cel vechi şi nou şi-n pace totdeauna,
ţinea spre-un punct şi văzul ei şi-amorul.

Lumină triplă, ce desfeţi din una
de-a pururi stea pe-atâţia fericiţi,
priveşte-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniţi
din ţări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiţi,

văzând şi Roma şi-operele sale
atât de mari şi,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
şi din umane stări în stări divine
şi din Florenţa la un neam supus

şi just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea şi-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi şi mut a sta mai bine.

Ca şi-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
şi sper-a povesti cum îl văzu,

aşa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
şi sus, şi jos, şi-acum rotind prin totul.

Şi feţe-arzând de milă şi ornate
de-al lor surâs şi-al altui foc văzui,
şi gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

şi,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moş, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Şi-o dulce milă-n ochi şi-n faţ-avea,
şi dulci mişcări, aşa cum se cuvine
şi-un tată bun şi blând a le avea.

Şi: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinţei tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o şi văzui cum îşi făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtaţi nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
şi limpede şi-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranţă-nvie,
tu, care-ai suferit şi-n iad să-ţi pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta şi multa-ţi bunătate
şi-n câtă graţie şi-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi şi chipuri s-a putut
şi-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ţi mână,
pe placul tău să-şi lapede-al său lut!"

Şi-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-mă, surâse
şi iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moş: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt şi ruga mă trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agereşti prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Şi-a cerului regină, ce mi-e ţel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croaţii vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
şi saţ, din cauza faimei vechi, el n-are,

îşi zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu şi domn verace,
aşa erai tu deci cum eşti aici?"

Aşa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui şi-n prima sa trăire
gustă-n contemplaţiuni această pace.

"O, fiu al graţiei, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o ştii", aşa mi-a spus,
"ţinând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roţi, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus şi, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părţii-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

aşa, ca şi pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Şi-aşa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aştepţi, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

şi-acea a păcii flamură mijlocul
aşa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
aşa-şi scădea egal pe margini focul;

şi-n centru-i îngeri, toţi în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulţi de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet şi-n lucoare.

Zâmbind la hora şi la imnul lor,
văzui o frumuseţe, dând o vie
plăcere-n sfinţi în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie
şi-n vorbe-acum, eu tot n-aş cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix şi-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc şi-a-ntors pe-a sa,

că şi mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
că muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Şi tot aşa un brâu şi-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreţii lui şi golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii faţă sură.

— "De-oi sta s-aştept popor ca să-nţeleg
ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi şti ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi şi-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ţi se-opune."

Pe-un spaţiu noi făcurăm paşi cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puţin, c-aşa ne-mpinse dorul.

Şi iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" şi-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou şi-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
şi ca şi-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai şi-al treilea glas, din spate:
— "Iubiţi pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină şi-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
şi cred că, până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoşti- şi-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în faţă-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în faţă-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi şi rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinţi cu toţii,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-aşa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau că poart-un gros suman în spete
şi unul pe-altul razim îşi cătau
şi toţi şedeau proptiţi de-acel părete.

Aşa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerşindu-şi ce să-mbuce,
proptiţi deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaş milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
aşa şi-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la şoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceştia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

ştiu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
şi, fără ca s-aştepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbeşte,-a zis, dar scurt şi priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
să cazi din mal în gol prea lesne poţi,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

şi-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoţi
ce storc aşa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată faţa toţi.

Şi-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinţii
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

să-mprăştie mila spuma conştiinţii
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minţii,

să-mi spuneţi voi, şi dulce-mi daţi dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, şi bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetăţean e fiecine
cetăţii cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin ţări latine?"

Puţin mai înainte de-unde fui
aşa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
şi-aşteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ţinea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el eşti cel ce-ai răspuns,
să faci să te cunosc prin loc şi nume."

— "Din Sienna fui şi-nvidia m-a străpuns;
cu-aceştia-n rând îmi spăl ticăloşia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deşi mă chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Şi, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea şi inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuşi vruse.

Bătuţi şi puşi pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieţii mă-mpăcai şi eu
cu Cel-de-Sus, dar şi prin pocăinţă
eu tot n-aş fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priinţă
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferinţă.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi şi porţi şi ochii-aşa cum vrei
şi sufli când vorbeşti, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuţi aici şi ochii mei,
dar numai timp puţin, căci adunară
puţin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos şi-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi şi-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici şi e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
şi pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
şi-atât de nou s-auzi ce ne vorbeşti;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Şi rogu-te pe tot ce tu iubeşti,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregeşti.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranţă-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar şi mai rău de admirali va fi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mişcându-l, dă splendoare
mai mult-aici şi mai puţin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu ştiu, nu pot câţi au să se scoboare,

căci stând aproape ţintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minţii noastre-avânt,
că taie-al minţii drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ţi dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
să intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăţiei sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ţi lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
şi-al meu subiect şi tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeţi ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă şi-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese şi-o scânteie
şi poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea şi-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, şi-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, şi-acolo seară
atare-un punct, şi-ntreg era albit
un emisfer, şi-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
şi-n soare fix văzui cum ea-l priveşte,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Şi, cum răsfrânta raz-obicinuieşte,
ieşind din prima,-n sus să ia pornire
ca şi-un drumeţ ce-a se-nturna voieşte,

aşa prin ochi întrându-mi în gândire
şi actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poţi ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoţi din foc, scântei în juru-mi locul,

şi-n clipă parc-a şi lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi ţintiţi, iar eu ţineam pe-ai mei
la ea şi-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soţ al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui graţia-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
ştii tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
şi-o-mparţi egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, că ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac aşa de-ntins,

iar noul glas şi-acea lumină lată
stârniră dor să ştiu de unde vine,
cum n-am simţit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

şi-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbeşte-aşa că-ţi par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-aşa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Şi-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
că zbor trecând prin corpuri mai uşoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălţându-şi ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine şi-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creaţii-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puţin ori mult, de-al lor izvor vecine.

şi-aşa pe-a existenţei largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul şi-l adună.

Şi nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpinteneşte,
ci şi făpturi cari minte au şi-amor.

Atoateaşezătoarea-şi odihneşte
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor roteşte;

şi-acum aici, ca şi spre-ursitul ţel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la ţint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept că,-aşa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

aşa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor şi fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre ţărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poţi fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n ţărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XI

O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ţi sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îţi pun ca să nu zboare!

Suceşte-aceste legi, şi cu sofisme
e cest de-aici, vreau alţii-o preoţie,
şi-a fi stăpâni prin silă şi-aforisme,

dincoa' negoţ civil, şi-aici hoţie,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,

când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-aşa de mult-onoare fui primit.

Iar când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut şi mai nainte
şi-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,

simţii, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
şi tot mai clar făcându-se, cuvinte:

— "Precum din lampa vecinică m-aprind,
şi eu, privind în rază-i, am putinţa
şi gândul tău şi cauza-i s-o cuprind.

Eu văd că te-ndoieşti şi ai dorinţa
să-ţi spui deschis şi clar, ca, luminată
la poarta minţii să-ţi aduc sentinţa

ce-n "drum ce-ngraşă mult" îţi fuse dată
şi-n "n-a mai fost alt om" ce se-nsemnează
aici, deci a distinge clar ne cată.

Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,

spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,

vegheată-n ea şi mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor şi-aci şi-aci.

Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
şi-atât al doilea de-nţelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.

Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aş prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur ţel.

Între Tupin şi râul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,

ce zbuciumă Perugia-n frig şi-n cald
prin Porta-Sol, şi-n dosul cui boceşte
sub greul jug şi Nocera şi Guald.

Sub deal aici, mai mult unde-mblânzeşte
urcuşul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea creşte.

Deci câţi vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puţin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.

N-a fost prea sus de-a naşterii regiune,
când şi-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuţi minune.

De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morţii-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui

şi-n faţa curţii lui spirituale
şi coram patre-şi logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.

Obscură şi-n dispreţ, ca nepeţita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soţ, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;

şi nu-i servi că vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,

nimic, c-a fost feroce de bărbată
încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.

Spre-a nu-ţi lungi spre-obscur alegoria,
aceşti amanţi din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc şi Sărăcia.

Concordia lor şi-amorul lor ferbinte,
seninul trai şi veselul lor chip
la mulţi le-a fost izvor de gânduri sfinte,

aşa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculţat, urmând atare pace,
şi-n fuga sa credea c-a zăbăvit.

O, neştiut-avere, bun verace!
Desculţ fugi Egid, desculţ Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.

Şi-aşa de-aici, părinte şi maestru
cu doamna sa şi soţii se ducea,
uniţi de-acum cu-a lor smerit capestru.

Că el ca tat-un Bernardone-avea,
de laş cu ochii-n jos nicicând nu stete
şi nici că demn de-adânc dispreţ părea,

ci-n chip regal lui Inocenţiu-i dete
pe faţă asprul gând, şi-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.

Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viaţă minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,

prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorinţă
a marelui pastor încununată.

Având, apoi, de-a fi martir dorinţă,
în faţă stând sultanului trufaş,
vorbi de Crist şi-urmaşii-ntru credinţă.

Ci,-aflând pentru botez prea pătimaş
pe-acest popor, spre-a face ce-şi propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaş.

Aci-ntre Tibru şi-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
şi-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.

Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n şi Tierenia lui de sine,

la fraţi, ca drepţilor erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
să fie de-al ei drag la toate gata.

Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
şi-un alt cosciug el trupului nevrând.

Gândeşte-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre ţelul drept ţinu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;

iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poţi vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmaşi cum el îi vru.

Ci-atât de-avidă de-alt fel de păşune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăştie şi pe căi nebune.

Pe cât mai mult răzleţe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât şi mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.

Mai sunt şi-atari ce-au team-astfel a face
şi stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puţin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.

De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
şi-atenţia ta de-a stat tot aţintită,
şi câte-am spus de nu le-am spus în vânt,

atunci dorinţa-n parte ţi-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
şi vezi restricţia care-mi fu rostită:

ce-ngraşă mult pe cel ce nu s-abate."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

De-a sa plăcere-aprins acel părinte,
cu drag să-mi fie-aici maestru vru;
aşa-ncepu cu-aceste vorbe sfinte:

— "Ce ran-a-nchis şi-a uns Maria fu
străpunsă de frumoasa doamnă, care
o vezi şezându-i la picioare-acu.

Apoi, din josul ei, după gradare
în rândul cel de-al treilea, stă Rahila,
şi-n rând cu ea Beatrice scaun are.

Rebeca, Sara, Iudita şi umila
strămoaş-a celui ce-n căinţa lui
strigat-a-n vers: Spre mine-ntoarce-ţi mila!

Le poţi vedea din tron în tron, cum sui
mergând în jos, cum merge trandafirul,
pe nume-o foaie după foaie-o spui.

Femei ovreici sunt toate-aici din şirul
al şaptelea, şi-n jos şi-n ceea parte,
şi-n părul florii-n două fac răsfirul;

căci, după cum fixară ca pe-o carte
privirea lor pe Crist divină,
sunt zid ce-aceste sfinte scări le-mparte.

Pe partea-n care vezi că-i floarea plină
în toate-ale ei foi, aceia stau
ce-n Crist crezură,-n cel ce-avea să vină;

ci,-n partea unde-aceste rânduri au
şi tronuri goale,-s cei ce din creştinul
popor pe Crist venit se răzimau.

Şi,-aşa precum aici de slavă plinul
al doamnei scaun şi-apoi tron de tron
din josul lui formează deschilinul,

aşa dincoace-al marelui Ion
ce-a pururi sfânt rabdă şi moarte-amară
şi loc pustiu şi-n iad doi ani canon;

şi toţi subt el sunt duhuri ce separă,
Francisc, şi Benedetto, şi-Augustin,
şi alţii până jos din scară-n scară.

Admir-acum prevăzul cel divin,
că ambe-aspectele-n credinţa vie
vor face parcu-n părţi egale plin.

Să ştii că-n jos de treapta mijlocie
ce-mparte-n două curtea noastră-ntreagă,
n-ajunge-un duh prin propria vrednicie,

ci-a altuia, pe-anume stări ce-l leagă;
căci toate-au fost în lume mai nainte
de-a fi-n putinţă libere s-aleagă,

cum poţi vedea din feţele lor sfinte
ca şi din a lor voci copilăreşti,
de-asculţi şi de te uiţi luând aminte.

Acum tu taci şi taci că te-ndoieşti,
deci strânsul nod vreau clar să ţi s-arete,
căci tu-n idei subtile-aci te-opreşti.

În tot întins regatul ăstor cete
nu poate-avea-ntâmplarea loc defel,
precum ar fi mâhnire,-ori foame,-ori sete,

căci tot ce vezi e stabilit de el
prin legi de veci, şi cauza-i cu favorul
de-acord cum este-un deget c-un inel.

Deci nu fără de cauză stă poporul
de-aici în rang mai jos şi rang mai sus,
la viaţ-adevărat-adus cu zorul,

căci prinţul cel ce-atât amor a pus
în regnul odihnit de-adânca pace,
încât nu-i nimeni să-ndrăzneasc-un plus.

Sub ochii-i veseli când el duhuri face
se dă din graţie-atâta cât se-ndură
în mod divers; şi-aceasta să te-mpace.

Vi-o spune-adins şi limpede-n Scriptură
aceasta-n fraţii cei născuţi deodată
ce chiar din mam-au fost trăind în ură.

Deci, când şi numai după păr s-arată
al graţiei grad, pe-aceste culmi sublime
coroana graţiei caut-a fi gradată.

Deci nu dup-a lor proprie vrednicime
au ele-aici gradată diferinţă,
ci-n gradul singur al favoarei prime.

În primii secoli fu, spre mântuinţă,
de-ajuns acelor suflete curate
să aibă dreapt-a taţilor credinţă.

Dar, când trecu acea dintâi etate,
nevoie fu să taie-n jur bărbaţii,
dând spor zburării lor nevinovate.

Venind apoi şi timpul naltei graţii,
făr-un botez desăvârşit în Crist
s-opresc în limb chiar şi nevinovaţii.

Priveşte-acum în faţa ce-i lui Crist
mai mult la fel, căci singura-i lucoare
te poate face apt să vezi pe Crist."

Deasupra ei atâta sărbătoare
văzui plouând-o sfântul neam a cui
menire-a fost pe-asemeni culmi să zboare,

încât, de-oricâte pân-acum văzui,
uimire-atâta nu mă mai cuprinse,
nici nu-mi păru mai mult asemeni lui;

şi-acel amor, ce-ntâi din toţi descinse
cântând "Mario, plină tu de har..."
în faţă-i stând, aripile-şi întinse.

Şi-ntreaga curte-n tot al ei hotar
răspunse-n cor cântării-acei divine
şi toţi acum luceau cu mult mai clar.

— "O, sfinte tată, tu, ce pentru mine
scobori aici, lăsând iubitu-ţi loc
ursit de soarte-a pururi pentru tine,

ce înger este-acest ce-n vesel joc
priveşte-n ochi pe doamna frumuseţii
şi-aşa-i de-namorat că pare foc?"

Aşa-l rugai pe cel ce-n timpul vieţii
prin tine-a fost împodobit, Marie,
cum e de soare steaua dimineţii.

Iar el a zis: — "Şi har şi veselie,
pe cât acestea-n îngeri pot fi puse,
le are-ntregi şi-aşa şi vrem să fie,

căci el e cel ce buna veste-o duse
Mariei jos, când a fi încărcat
divinul fiu cu-a noastre sarcini vruse.

Cu ochii-acum să vii, cum merg gradat
şi eu vorbind, ca marii-nvingători
să-i vezi ai ăstui drept şi sfânt regat.

Cei doi din culme, cei mai zâmbitori,
căci mai aproape stau de cea augustă,
sunt ca şi rădăcini acestei flori.

Acel ce-n stânga ei vecin îi custă
strămoşul e, de-a cui gustare-odată
umana specie-atâte-amaruri gustă.

La dreapta-i vezi pe-acel cucernic tată
al sfintei legi, cui cheia ce descuie
ăst sfânt locaş de Crist îi fuse dată.

Şi-acel ce încă viu văzu cum suie
amarul timp miresei, ce cu zel
ne-o dete cel străpuns de spini şi cuie

stă lângă el, iar lâng-Adam stă cel
ce duce-a fost, pe când trăia cu mana
ingratul cerbicos popor rebel.

Cu Petru-n faţă vezi şezând pe Ana;
fiind ferice-atât să-şi vadă fiia,
nu-ntoarce ochii spre-a cânta osana;

şi,-n faţa primului strămoş, Lucia,
cui doamna ta-i trimise-a ei rugare,
pe când te ruina-n prăpastie-orbia.

Şi-acum, că-ţi trece timpul de visare,
să stăm aici, ca bunul croitor
ce taie-o haină-n cât postav îl are,

să-ntoarcem ochii spre-acel prim amor
ca,-n ochii lui privind cât ai putere,
să fii pătruns de strălucoarea lor.

Ca nu cumva s-aluneci spre cădere,
din aripi dând, crezând a-năinta,
de-aceea ni se cade har a cere,

har celei ce te poate ajuta.
Iar tu acum urmează-mi cu iubire,
cu glasul meu unind inima ta."

Şi-aş-nceput-a sfânta lui vorbire:

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVII

Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
şi stă pe Ebro cumpăna, şi-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
aşa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieşi nainte.

Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
— "Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.

Şi-apoi: — "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-aţi ars în foc. Intraţi şi-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."

Aşa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorşi spre mine,-ursiţii să mă poarte
priveau. Şi-apoi Virgil: — "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu şi moarte.

şi-adu-ţi aminte,-adu-ţi, că, dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

Şi sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară.

De crezi că, poate, vreau a te-nşela,
tu mergi la foc şi ia temei credinţii
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

şi las-, o, las-oricare fric-a minţii!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm şi-n contra conştiinţii.

Văzând că stau tot ferm şi-nchis în mine,
atât mi-a zis, puţin, cu vorbe crude:
— "E zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine."

Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii şi-o priveşte,
când dudu-ncepe roşii-a face dude,

astfel, simţind că gheaţa-mi se topeşte,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzeşte.

Şi-atunci mi-a zis şi fruntea şi-o-năspri:
— "Să stăm acum dincoa'?" şi-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

Şi-n foc intră naintea mea şi-i zise
să-mi vie-n urmă Staţiu, acela care
un drum atât de lung ne despărţise.

Când fui în flăcări, aş fi fost în stare
să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
— "Eu parcă-i văd şi ochii",-a prins să spuie
şi tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el ţintiţi,
ieşirăm iar la malul care suie.

— "Voi, cei aleşi de tatăl meu, veniţi!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiţi.

— "Stă soarele-n apus şi-amurgul vine,
grăbiţi-v-, a mai zis, nu-umblaţi agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."

Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct aşa, că rupt de mine fuse
în faţa-mi soarele de-adânc din vale.

Puţine trepte-acel urcuş ne duse
când şi ştiam, din umbra-mi ce s-a stins,
şi eu şi ei, că-n spate-acum ne-apuse.

Şi, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeaşi faţă a zării
şi-a fi şi-al nopţii văl egal întins,

toţi trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putinţa-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau şi rumegă din gură
şi caprele, ce iuţi,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

şi-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriş pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă şi de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăştie vro fiară,

toţi trei aşa-n târzii acum clipite,
eu ca şi-o capră, ca păstorii ei,
scutiţi în scocul stâncii-acei scobite.

Puţin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar şi prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi şi mai mari ca de-obicei.

Gândind aşa şi-aşa privind la ele,
mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înşele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers şi-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— "Să ştie-oricine-ar vrea să i să spună
că Lia-mi sunt, şi-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-aşa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-şi mai lasă
oglindă ei şi şade-aşa mereu.

Să-şi vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în ţară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară
şi somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci şi-ai mei mari maeştri se sculară.

— "Acel fruct dulce-aşa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ţi va fi dat."

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, şi-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

Şi-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simţeam cu orice pas că zborul
îşi creşte-avântul său spre culme-n sus.

Şi, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:

— "Şi-eternul foc şi-al vremii mai puţine
văzutu-l-ai şi-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte şi-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
eşti scos din orice drum şi strâmt şi greu.

Vezi soarele ce-n faţa ta străluce,
vezi iarba-n câmp şi flori şi arborei
ce-acest pământ de sineşi le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poţi şedea, poţi merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aştepta,
e liber, drept şi tare-al tău arbitriu
şi-ar fi greşal-a nu ţi-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun şi-nmitriu."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ţi-o curmi decât cu apa care
la puţ ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-aşa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
şi mil-aveam de justa răzbunare.

Şi-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieşi,
la doi pe cale-şi arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
şi-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, fraţi, s-aveţi din ceruri pace!"
Grăbiţi noi ne-am întors şi-un semn Virgiliu
făcu precum aşa se cade-a-l face

şi-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteţi de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăţi zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfaşă Cloto şi-o urseşte-oricui;

deci sufletu-i, şi-al tău şi-al meu un frate,
nu poate singur şti ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu şi-a noastră şcoală
cât poate şi de-acum îl va conduce.

Dar, dacă ştii, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, şi-un chiu întins
de ce-au scos toţi din culme până-n poală?"

Aşa-ntrebând, în ţintă mi-a atins
dorinţa mea, şi,-aşa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure şi nici din uz s-o scoată.

Nu ştie-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, şi rouă, şi zăpadă,
mai sus de-urcuşul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-şi schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru şade-adică.

El tremură mai jos, puţin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
ştiu şi eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh şi-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute şi mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur şi cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis şi, cum, pe cât mai mult ţi-e sete,
pe-atât îţi place şi mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saţ ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "şi cum scăpaţi văd bine,
şi-al vostru chiu şi trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să ştim şi despre tine
ce om ai fost şi pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce şi-onoru-l are
şi traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creştină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
şi mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Staţiu la cei vii de sus.
Tebani cântai şi-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc şi mie
sămânţă-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca şi-altora de-apoi, mai mulţi de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu şi doică totodată
şi fără ea n-aş trage nici un dram.

De-aş fi putut trăi şi eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aş rămânea
şi-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n faţa mea
Virgil, tăcând, şi: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns şi râs urmeaz-a lor pornire
aşa de mult, că mai puţin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
şi-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ţi duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părţi: spusese
Virgil să tac, iar Staţiu mă conjură
să spui; şi-atunci oftai şi mă-nţelese

Virgil şi-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n ştire
ce-ţi cere, vrând cu-aşa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, şi cauţi cauza ei,
dar şi mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji şi zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l laşi ca fals şi-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a şi plecat să-mbrăţişeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt şi eu, şi umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îţi port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

mă port c-un mort ca şi cu trupuri pline."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VII

A lor oneste-onoruri şi senine,
când fúră-n rând de trei ori repetate,
Sordel s-a tras zicând: — "Şi-acum, voi cine?"

— "Pe când erau nedemni cei morţi să cate
această coastă, ca spre cer să suie,
de-August îmi fură oasele-ngropate.

Eu sunt Virgil, iar cerul al meu nu e
printr-alt păcat decât că nu crezui."
Aşa-ncepu maestrul meu să spuie.

Precum acel ce vede-n faţa lui
deodat-un fapt ce-l umple de mirare,
crezând şi nu, zicând ba e, ba nu-i,

Sordel, plecându-şi ochii,-a stat atare.
Venind apoi, l-a-mbrăţisat umil
pe unde-un prunc s-agaţă de-omul mare.

— "Oh, glorie-ntre latini, al cărui stil
dovezi, ce poate-al nostru grai, ne dete,
şi-a ţării mele-onoare-n veac, Virgil!

Ce graţie-ori merit vru să mi te-arete?
şi spune-mi tu, de-s demn de-al tău cuvânt,
de vii din iad, din care cerc, poete?"

— "Prin toate-ale durerii cercuri sunt
venit aici, a zis, şi fac aceste
mânat de-o doamnă din imperiul sfânt.

Şi nu făcând, ci nefăcând îmi este
pierdut ce tu doreşti, supremul bine,
de care eu târziu am prins de veste.

Un loc e-n iad şi-o noapte făr' de fine
ni-l face trist, nu cazna, şi-ntristaţi
noi nu-n urlări ne plângem, ci-n suspine.

Acolo stau cu pruncii cei curaţi,
pe care-i duse moartea mai nainte
de-a fi de culpa-ntregii lumi spălaţi;

acolo-s cei ce n-au ştiut trei sfinte
virtuţi, trăind, dar pe-altele, pe toate,
lipsiţi de-orice păcat, le-avur-aminte.

Dar dă-ne-un semn, de ştii şi de se poate,
la locul de-unde propriul purgator
îşi ia-nceput, ce drum mai scurt ne-ar scoate?"

N-avem aici anume loc. Cum vor,
şi-n sus, şi-n jur, oricine poate trece;
cât pot să merg, îţi stau conducător.

Dar vezi că ziua-ncepe să se plece,
iar noaptea-n sus nu poţi sui, deci cată
s-aflaţi un loc mai bun spre-a o petrece.

La dreapta-ne sunt umbre-aici îndată;
de vrei, te duc la ele şi-i avea
plăcere-a şti ce soartă le e dată."

— "Dar cum, a fost răspunsul, dac-ar vrea
să suie-n duh, e, poate, că nu-l lasă
altcineva sau e că n-ar putea?"

Văzui în ţărn-o linie cum apasă
cu degetul şi: — "Ziua dac-apune,
nu poţi să treci nici dunga asta trasă,

dar nu c-alt lucru piedecă ne-ar pune
decât negroarea nopţii-a ne sui,
că-n vrerea noastr-orice puteri răpune.

Poţi noaptea-n jos să mergi cât ai voi,
poţi coastei face-ocol, dar e-n orbie,
cât timp ni-e sub picioare-ascunsa zi."

Virgil, ca şi cuprins de-uimire vie,
răspunse-atunci: — "Deci du-ne unde-ai spus
că starea-n loc plăcut-o să ne fie".

Puţină cale noi de-aci ne-am dus,
când şi văzui că dealul se desface
făcând o vale ca şi-n lume sus.

— "Vom merge-acolo unde coasta face
din sine-un sân, a zis, şi noul soare
vom sta să-l aşteptăm acolo-n pace."

Era-ntre clin şi oblu-o cotitoare
potecă-n vale, ce ne duse-n locul
în care-al văii limb aproape moare.

Curat argint şi aur roş ca focul,
smarald în clipa când îl frângi, seninul
eben lucios, şi purpura, şi cocul

învinse-ar fi rămas acolea-n plinul
de flori şi ierburi sân cu strălucirea,
precum de-al său mai-mult e-nvins puţinul.

Nu numai c-a depins acolo firea,
ci-a mii de-odoruri o dulcoare rară
fac dulce-amestec neştiut airea.

Şi duhuri, ce pe pajişti s-aşezară,
cântau aci Salve Regina-n cor,
pe cari din deal nu le vedeai de-afară.

Sordel, al nostru-aici conducător:
— "Cât timp puţinul soare n-o să cadă,
nu-mi cereţi să vă duc în valea lor.

Mai bine-ale lor feţe-o să se vadă
şi-a lor mişcări aici, pe culme stând,
decât fiind cu dânşii-ntr-o grămadă.

Acel ce şade cel mai sus, părând
c-ar fi negles ce-avea să făptuiască
şi vezi că nici nu cântă cu-alţii-n rând,

Rudolf a fost şi-ar fi putut s-oprească
Italia de-a peri de răni, de care
târziu va fi alt braţ s-o lecuiască.

Vecinul său, ce-l mângâie, cum pare,
domni pământu-acelor văi ce drum
prin Molda-n Elba-şi fac, prin Elba-n mare,

şi-i Ottokar, mai bun ca prunc de cum
e fiu-i Venceslau, de barbă plinul,
ce-n lene şi-n desfrâu se-ngraşe-acum.

Şi-acel Născior, ce pare, cu vecinul
cel blând la chip, în foarte intim sfat,
muri fugind şi desflorându-şi crinul.

Vezi cum îşi bate pieptul, desperat,
şi vezi pe celălalt, ce,-oftând fierbinte,
din palme-obrajilor făcut-a pat:

Sunt ciumei Franţei socru şi părinte
şi-au inimi triste-aşa de-amar durute
de viaţa lui cea rea şi făr' de minte.

Iar cel cu membre-aşa de mari părute,
ce cântă-n rând cu cel cu mare nas,
fu-ncins cu brâu-a tot ce e virtute.

Şi, rege după el de-ar fi rămas
acel flăcău ce-n dosul lui se vede,
virtutea s-ar fi scurs din vas în vas,

cum nu poţi spune de-alt al său erede,
căci Frideric şi Iacob au azi ţară,
dar ce-i mai bun nici unul nu posede.

Umana probitate creşte rară
pe crengi în sus, căci vrea să fie-astfel
acel ce-o dă, ca lui să i se ceară.

Şi Cârnului şi şi-altui Petru,-acel
de care plânge-Apuglia şi Provanţa,
aceste-ocări li se cuvin la fel.

Aci-ntre pom şi germene-i distanţa
cât e-ntre Mărgărita şi Beatrice
cu soţul lor şi, cu-al ei soţ, Constanţa.

Pe-al Angliei rege-al traiului simplice,
Enric, deoparte stând, priviţi-l voi;
el fu-n vlăstare-o plantă mai ferice.

Iar cel ce şade mult mai jos, apoi,
privind spre ceruri, Wilhelm e, marchezul,
de-al cui cu-alexandrinii lung război

şi Montferratu-i trist şi Canavezul."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

— "De-ţi ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, şi-n tine
ţi-am stins atât puterile privirii,

să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
îşi mişcă paşii dup-aflatul bine.

În minte-ţi văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;

pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simţită rău, care-a pornit de-aci.

Tu vreai să ştii de umple oarecare
alt bun atâta ştirbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare."

Aşa-ncepu Beatrice-acest un cânt
şi, ca şi-un om ce nu s-opreşte-n spuse,
aşa-ntregit-a-nvăţul ei cel sfânt:

— "Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
şi însuşi lui cel mai conform îi fuse,

acesta este-a vrerii libertate.
Făpturi inteligente-au fost cu ea
şi numai ele singure-nzestrate.

Acum, de stai să judeci, vei vedea
că naltul preţ al votului e factul
că vrea şi Dumnezeu ce omul vrea.

Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,
s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,
pe sineşi jertfă, propriu-avându-şi actul.

În locul lui deci ce-ai putea tu pune?
Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,
c-un bun nedrept a face fapte bune.

Acum tu punctul cel de bază-l ai;
ci-altarul poate dezlegări să facă,
deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,

dar cată să mai stai la mas-o leacă
spre-a-ţi da la mistuire-ajutorinţă,
căci prea ţi-am dat mereu mâncare seacă.

Deschide-ţi mintea deci şi cu priinţă
tu ţine-n ea, căci numai să-nţeleagă
şi-a nu ţinea nu este-n om ştiinţă.

Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă
fiinţa jertfei: unu-i lucrul care
îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.

Nicicând dispensă cea din urmă n-are
decât făcând-o şi-mprejurul ei
vorbii mai sus cu vorbe-aşa de clare.

De-aceea fu nevoie la evrei
de vot, deşi ofranda câteodată,
cum cred că ştii, o mai schimbau şi ei.

Iar cea dintâi, materia ce-i dată,
atare poate fi că nu fac crime
acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.

Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,
pe placul său şi fără să-nvârtească
acele două chei, n-o schimbe nime

şi rea orice schimbare-o socotească,
de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa
ca patru-n şase-n ce-o s-o-nlocuiască.

Deci orice dar ce-atât ar apăsa
c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,
el nu-i de-ajuns să poată compensa.

Voi darnici fiţi, dar nu cu ne-nţelepte
votări, luând jurarea-ntru nimica,
precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,

căci lui mai bine-i fu "Greşii" să zică
decât servind, căci mult mai rău a fost,
cum fu nebun şi-atridul cu-a sa fiică,

din cauza cărei jertfe făr' de rost
plâng fata, pentru-a tatălui greşală,
oricine-o auzi, deştept ori prost.

Dar tu spre hotărâri nu da năvală,
nu fi ca pana-n orice vânt, creştine,
şi nu gândi că orice apă spală!

Aveţi păstor ce-n dreptul drum vă ţine,
ş-aveţi Scriptura-n două părţi, apoi,
şi-atât v-ajunge-a face cum e bine.

Voi oameni fiţi, nu prostănace oi,
când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,
spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.

Nu fiţi ca mielul ce, naiv, săracul,
îşi las-al mamei lapte şi zglobiu
îşi face singur rău, spre-a-şi face placul."

Vorbi Beatrice-aşa precum vă scriu,
privind cu dor în sus spre-acele sfere
în cari e universul mult mai viu.

Schimbatul chip al ei şi-a ei tăcere
făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie
dorinţ-avea noi lămuriri a-i cere.

Precum, chiar pân-a n-apuca să-şi vie
în pace coarda, intră-n ţintă fierul,
aşa zburam spre-a doua-mpărăţie.

Văzui lucind pe doamna mea-n eterul
acestui cer atâta de voioasă,
că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăşi fu schimbată-n mai frumoasă,
cum fui atunci eu însumi, omul care
În orice chip am fire schimbăcioasă!

Precum în lacuri pacinice şi clare
vezi peştii-urmând ceva ce e de-airea
venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,

aşa văzui spre noi venind oştirea
de lămpi, vro mie, cred, şi toţi strigau:
"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."

Şi,-aproape-apoi sosite, s-arătau
de-atâta har al fericirii pline
prin clarul foc în care se-mbrăcau.

Socoţi c-aş întrerupe-acum, creştine,
ce-ncepe-aici; o, ce dorinţ-amară
de-a şti ce-a mai urmat ar arde-n tine!

Din tine poţi să judeci aşadară
ce dor m-ardea să ştiu şi-al lor regat
de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.

— "Ferice om, cui harul sfânt ţi-a dat
să vezi triumful din eterna pace
cât timp tu-n tabără mai eşti soldat,

ne-aprinde-aici lumina care face
ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei
să ştii de noi, tu-ntreabă tot ce-ţi place!"

Aşa mi-a zis cucernic dintre ei
un duh, iar doamna mea: — "Vegheat vorbeşte,
vorbeşte,-a zis, şi crede-i ca pe zei!"

— "Eu bine văd că haină te-nveleşte
lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,
căci, cum zâmbeşti, mai clară ea luceşte,

dar nu ştiu cine eşti, ce-ţi dete-anume,
tu, demne suflet, gradul ăstei sfere
ce-n foc străin ni-e-aşa de-ascunsă-n lume."

Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,
vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,
cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.

Precum s-ascunde singur el pe sine
În plus de foc, când mistui pătrunse
grămezi de neguri, soarele când vine,

aşa, plăceri sporite-având, s-ascunse
în propria sa lucoare umbra sfântă
şi,-ascunsă-n sine-aşa, aşa-mi răspunse

cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, fireşte,
pe-al meu, amestecând şi dulci şi-amare.

Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldeşte:
— "Gândeşte-altce, gândeşte, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potoleşte!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire şi renunţ a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

şi nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, şi ce-i deasupra lui
nu poate-obşti, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
că,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
şi: — "'Ntoarce-te şi ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poţi vedea
dorinţa-n ochi când fierbe-aşa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

aşa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puţin a-mi mai vorbi nainte.

Şi-aşa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creştet trăitorul,
ce-n veci dă rod şi-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braţ cu ochii deci tu du-te
şi cel strigat va face-acum mişcarea
ce-o face-n nori şi focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
şi "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se roteşte,
şi-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipeşte
pe-Orland apoi şi ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un şoim îl urmăreşte.

Îmi fu apoi Wilhelm, şi Renoard,
şi dulcele Gottfrid privirii-o ţântă
pe cruce-n jos, şi-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
şi-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn poveţe,
ori din cuvânt, să ştiu ce-am de lucrat;

şi-aşa-i văzui de dulci, şi-ai dulcii-i feţe
atâţia nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar şi-ultima-i frumseţe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
îşi vede sporul ce-n virtute-l are,

aşa simţi urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Şi-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeaţa-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roşaţă de ruşine,

aşa, când m-am întors, în ochii mei,
a şasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici luceşte-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori şiruri lungi, ori stol oval,

aşa şi-aici mulţimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puţin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecineşti cu glorii
poeţii tăi şi-i faci eterni să fie,
şi-oraşele prin ei, şi-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
şi-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei şi consonante-au scris
de cinci ori şapte şi-am ţinut aminte
ce părţi aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb şi nume-n scrisul lor; şi-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixaţi aşa, că Joe a rămas
ca şi de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniţi de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviţi când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

aşa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-şi jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-şi locul,
văzui un cap de vultur cum formează
şi-apoi un gât, distinct, din sineşi focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur şi-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalţi aleşi, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mişcaţi încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-şi ia
puterea ta-nceput şi curs, să vadă
de unde-i fumul ce te-orbeşte-aşa;

şi-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără şi vând în templu
clădit pe semne şi-omorâţi de spadă.

Oştire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toţi cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând şi-aici şi-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a şterge mâne,
socoţi c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-aşa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
şi-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru şi cu Paul?"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca şi-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ţine,
aşa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid şi mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu ştii că eşti în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orişice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult şi eu zâmbind, tu poţi vedea,
când glasul lor te-a-nvins aşa de tare.

De-ai fi-nţeles ce rug-au pus în ea,
ai şti ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
aşteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Şi-acum tu mintea spre-altele să-ţi pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-aşa precum îţi spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Şi-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorinţa-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare şi mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea şi tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ţi-ai da pe faţă tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuşi vreau, din dorul de-a nu-ţi face
spre naltul ţel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus şi nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfinţitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalţ-aşa de sus.

Şi-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbaţi cuprinşi de-acea căldură
ce flori şi fructe sfinte naşte-alocuri.

Romoldo şi Macarie-aceştia fură,
iar altii-s fraţi de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipţi pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, şi-a ta iubire
ce-arăţi, am zis, ca şi bunăvoinţa
ce-o simt şi-o văd în toat-a voastr-oştire

de foc de-aici, aşa-mi lărgesc credinţa
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putinţa.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am şi-atâta har în Dumnezeu
ca faţa ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ţi-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, şi-al orişicui şi-al meu.

Deplin şi-ntreg e-n şi-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spaţiu, poli el n-are,
şi-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva şi-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-şi desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoţi, şi-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uşi colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-aşa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
şi făr' de-arginţi, iar eu cu rugi şi post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru şi-i priveşti urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreţi avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârşind aşa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
şi-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei aşa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-şi are-aieptul
să poţi a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creştine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf şi plâng, în aşteptarea lui,
adese-al meu păcat şi-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Viţel şi-n el şi fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelşugare
puteri adânci din cari, anume ştiu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări şi-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ţi-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculţi şi s-agereşti a ta vedere.

Deci, pân-a nu ţi-o fi-nsânit în tine,
priveşte-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ţi să-ţi stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioşi ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin şapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui şi-acest pământ,
aşa c-am râs de-umila lui făptură;

eu ţin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreţ; mai sus cari se ridică
îi poţi numi-nţelepţi, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui şi soarelui să-i rabd văpaia
din faţa lui, văzui cum îşi fac jocul
vecin şi-n jurul lui Dio şi Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
şi-al fiului şi-al tatei lui, şi clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Şi toate şapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
şi ce distanţe-n spaţiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam aşa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munţi în văi.

şi-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Spre cerc din centru, şi spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o mişti de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au şi rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
şi duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel şi el vorbind, şi Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deşi n-o zice,
şi nici vorbind, dar nici nu se gândeşte,
să afle şi-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvăleşte
substanţa voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nfloreşte,

şi, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veţi fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind îşi poartă pasul,
când sunt cuprinşi de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc şi nalţă glasul,

aşa mi-au arătat la ruga pie
şi-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans şi-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viaţă-n cer, el n-a simţit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi şi trei, ce-n veci unit
şi-n trei şi-n doi şi-n unul e deodată,
şi-aşa-ngrădeşte tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toţi de-aici, şi-aşa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Şi-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-aşa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ţine serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
şi-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât graţia ne-a sporit valoarea.

Şi-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăşi să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va creşte deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

şi văzul deci să crească se cuvine,
să creasc-ardoarea ce din el răsare,
să crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca şi jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

aşa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci şi-n organe-atât va fi şi sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toţi gata şi cu zorul
să strige-"Amin!", şi-un cor şi-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori taţi, de toţi câţi îi iubiră
pe când erau şi ei din cei ce mor.

Şi-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roţi de care-am spus,
aşa cum vezi când cerul se reschiră.

Şi-aşa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aştri să-ţi apară,
ce-acum îţi par aieve,-acum păreri,

aşa-mi păru că văd cum licurară
fiinţe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute şi de-aprins
veridicu-ţi reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-aşa nainte
şi mândr-aşa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur şi transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simţeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roşie de nespus.

Din sufletul întreg şi-n limba care
e una-n toţi adusei mulţămită
precum cerea şi-n har sporita-mi stare.

Şi nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag şi bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
aşa de-aprinse roşii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ţi pui!"

Precum cu stele mari şi mici albeşte
Galaxia-aşa, din pol în pol, o cale
ce chiar şi pe-nţelepţi îi zăpăceşte,

aşa şi-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părţi egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câţi iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înşişi văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părţi de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, şi-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneşe-ori grăbite,

şi-aşa se mişcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce şi-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Şi, cum din harpă şi din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nţelese,

aşa din lămpile ce-aici văzui
ieşea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deşi n-o pricepui.

Simţeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" şi "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind şi-acei ce-aud din întâmplare.

Simţeam de el c-aşa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putinţă
să-mi fie-un lanţ mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentinţă
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorinţă;

câţi însă ştiu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar şi deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, şi văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVIII

Când ea, care-mi sădeşte raiu-n minte,
sfârşi s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viaţa ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz şi-n cuget nici n-o are,

şi cum se-ntoarce-apoi, voind să ştie
de este-aieve-n dos ca-n faţa lui,
şi vede-acord ca-n vers şi melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse laţu-n care prins eu fui.

Şi-aşa mă-ntoarsei şi-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-aşa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

şi chiar şi-o stea, ce-aici ni-e mai puţină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ţi par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ţi-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăveşte
când deşi vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc roteşte
şi iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocoleşte.

De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, şi, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc aşa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al şaptelea se-ntinde
şi-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineşi a-l cuprinde.

Vin alte două roţi apoi şi toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

şi-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — "De-acest focşor divin
atârnă tot, şi ceruri şi natură.

Să ştii că primul cerc, cel mai vecin
cu el, roteşte-aşa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."

Dar eu: — "De-ar fi şi-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aş fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim şi-angelic templu
ce numai foc şi-amor cuprinde-n sine,

dorire-aş să mai ştiu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau şi le contemplu."

— "Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ţi fie de minune,
căci strâns aşa prin ne-ncercare-i nodul."

Aşa mi-a zis, şi-apoi: "De-ai gând a pune
sfârşit dorinţei, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap şi-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puţin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părţi e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul şi-n salute;
salutea-n plus şi-un plus de corp voieşte,
când are-ale lui părţi egal umplute.

Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpeşte
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect şi ştie şi iubeşte.

Şi-acum, de pui măsura-n roţi oriunde,
conform virtuţii lor, nu pe-aparenţa
substanţelor ce par a fi rotunde,

tu poţi vedea ce-adâncă-i conivenţa
de mare-ori mic şi mult ori mai puţin
în orice crug, cum are-nteligenţa."

Precum rămâne splendid şi senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,

şi-mprăştie noaptea ceţii, ce-adunate
zăcea pe văi, şi râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,

aşa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns şi spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.

Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
aşa-mprăştiau scântei şi-aceste sfere;

şi-oricare foc un roi făcea-şi cărarea
şi-atâte-au fost că roiurile-n zbor
întrec la şah de mii de ori dublarea.

Şi-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
şi-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: — "În cercurile prime
tu vezi aici serafii şi cherubii;

urmează centrul lor cu-aşa iuţime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
şi pot a fi, căci au vederi sublime.

Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feţii sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.

Să ştii c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult şi pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.

Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri şi har cuprinsu-i creşte,
şi-aşa gradat sporeşte-n susul scării.

Triad-a doua, care-aci-ncolţeşte
şi ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzeşte,

de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.

E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuţi a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

Apoi a şaptea şi cu-a opta roată
Principi-o fac şi-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.

În sus priveşte-oricare-acest şirag,
ci-aşa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, şi-n jos ele-l atrag.

Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roţi, numiri le-a pus
şi-n toate le-a-mpărţit aşa ca mine.

Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii şi-i deschise,
a râs de sine însuşi cum le-a spus.

Şi,-aşa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise

ca multe-asemeni taine-a ăstor roţi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui şi pământ şi cer sprijin îi dară
şi-atâţia ani făcu din mine-un macru,

să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul ţarc unde-am durmit ca miel,
duşman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aş poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credinţa care-adună
pe drepţi în cer şi pentru ea şi fui
de Petru-ncins cu-aşa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiţiei cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei îşi arată,
şi dulce gurluind, iubirea lor,

aşa şi-aceşti cu viaţa luminată
doi principi mari voioşi se-ntâmpinară,
slăvindu-şi hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor şi-l terminară,
s-opriră-n faţă-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, şi-aprinşi că faţa mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credinţa de ferice,

vorbeşte de speranţa-ntr-acest sus;
o ştii, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredinţat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc aşa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munţii care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinţii-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
şi-n tine să-ntăreşti şi-ntr-alţi ca tine
speranţa care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, şi de-unde-ţi vine
în suflet ea, şi cum ţi-l înfloreşte?"
Aşa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oştirii-ntregi de-aici ni-e soare,

şi din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oştean să fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le şti, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuţi. Răspundă-n pace,
şi harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum şcolarul cu-al său dascăl face,
voios şi iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranţa-i aşteptarea plină
a gloriei ce va fi şi ne-o produce
un merit dat şi graţia divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toţi cei ce ştiu de marele tău nume;
iar câţi nu-l ştiu au ei credinţa mea?