La Vereşti, ca şi în toată această parte a Transilvaniei, nu se vorbeşte nici germana, nici maghiara, ci româna – până şi printre cele câteva sălaşe de ţigani, stabili mai degrabă decât nomazi, prin feluritele sate ale comitatului. Aceşti străini adoptă limba ţinutului, aşa cum îi împrumută şi religia. Cu colibele lor, barăci cu acoperiş ţuguiat, cu legiunile lor de copii, cei din Vereşti alcătuiesc – sub autoritatea unui bulibaşă – un fel de mic clan, deosebit prin obiceiuri şi traiul regulat de cele ale neamurilor rătăcind de-a lungul Europei. Au adoptat până şi ritul ortodox, supunându-se religiei creştinilor în mijlocul cărora s-au oploşit. Într-adevăr, Vereştii au drept căpetenie religioasă un popă stabilit la Vulcan şi care deserveşte cele două sate, despărţite doar printr-o jumătate de milă.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul Vereşti e atât de puţin însemnat, încât cele mai multe hărţi nici nu-i indică aşezarea. În ordine administrativă stă chiar mai prejos decât vecinul lui, numit Vulcan, după numele porţiunii masivului Pleşa, pe care amândouă se află pitoresc cocoţate.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Civilizaţia e ca aerul sau apa. Unde i se deschide o trecere – fie şi o fisură – pătrunde şi schimbă felul de trai. Însă nici o fisură nu se produsese în această porţiune meridională a Carpaţilor. De vreme ce Elisee Reclus a putut spune despre Vulcan că "e ultimul post al civilizaţiei în valea Jiului valah", nu se va mai mira nimeni că Vereştii erau unul dintre cele mai înapoiate sate din comitatul Clujului. Cum ar putea fi altfel în aceste locuri, unde fiecare se naşte, creşte şi moare, fără să le fi părăsit vreodată!

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bine numărate, vreo şaizeci de case povârnite care încotro pe singura uliţă, împodobite cu un acoperiş năzdrăvan, a cărui coamă depăşeşte pereţii de chirpici, cu faţada privind spre grădină şi având drept etaj podul cu ferestruică, iar drept acaret un hambar părăduit, un staul strâmb de-a binelea, acoperit cu paie, ici şi colo un puţ străjuit de cumpăna de care atârnă găleata de lemn, două trei bălţi care "o iau din loc" pe timp de furtună, pârâiaşe cărora vaduri întortocheate le înseamnă albia, aşa arată satul Vereşti, ridicat pe cele două laturi ale uliţei, între talazurile piezişe ale trecătorii. Dar totul e proaspăt şi atrăgător; flori la porţi şi la ferestre, perdele de verdeaţă căptuşesc pereţii, ierburi ciufulite se amestecă cu aurul vechi al stufului, plopii, ulmii, fagii, brazii, arţarii, se caţără deasupra caselor "pe cât de sus se pot căţăra". Mai încolo se înşiruie treptele intermediare ale lanţului muntos şi în ultimul plan, albăstrite de depătare, vârfurile cele mai înalte ale munţilor se pierd în azurul cerului.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai sigur mijloc de a te lămuri în legătură cu existenţa castelului, ar fi să te înţelegi cu o călăuză din Vulcan sau din satul Vereşti, să urci prin chei, să te caţeri pe culme, să vizitezi toate clădirile. Numai că o călăuză e şi mai anevoie de găsit decât drumul ce duce la cetăţuie. În acest ţinut al celor două Jiuri nimeni nu s-ar învoi să călăuzească un călător spre castelul din Carpaţi, oricare i-ar fi răsplata.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Popa şi învăţătorul din satul Vereşti, ultimul însărcinat cu educaţia copiilor, celălalt îndrumând religia credincioşilor, propovăduiau asemenea poveşti supranaturale, cu atât mai vârtos cu cât le credeau din toată inima. Amândoi afirmau, "întemeiaţi pe dovezi" că vârcolacii bântuie prin ţară, ca vampirii, numiţi strigoi pentru că strigă, se adapă cu sânge omenesc, că stafiile rătăcesc printre ruine şi devin răufăcătoare dacă uiţi să le aduci seară de seară băutură şi mâncare. Există ielele, babele cărora se cuvine să te păzeşti să le ieşi în cale marţea şi vinerea, cele mai rele zile de peste săptămână. Ia pătrundeţi în adâncul pădurilor din comitat, păduri fermecate, în care se ascund balauri, dragoni uriaşi ale căror fălci se cască până-n nori, sau zmei cu aripi nemăsurate, care răpesc fecioare de viţă împărătească, ba şi pe cele de neam prost, dacă-s chipeşe. Iată destui monştri cumpliţi, pare-se şi care-i geniul cel bun pe care li-l opune închipuirea poporului? Nimeni altul decât şarpele casei, ce trăieşte prietenos în fundul vetrei casei şi căruia ţăannul îi cumpără puterea binefăcătoare, hrănindu-l cu fruntea laptelui.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sate spovedite-n ploaie

Plouă peste sate –
Spală de păcate.

Ploaia spovedeşte
Iarba care creşte.

Spune ce păcate
S-au făcut prin tine.
S-au ascuns prin sate,
S-au spălat prin mine.

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castel părăsit, castel bântuit, castel cu vedenii. Imaginaţiile vii şi arzătoare l-au populat curând cu fantome, acolo se ivesc strigoi, iar duhurile se întorc la ceasuri de noapte. Tot aşa se petrec lucrurile în unele ţinuturi superstiţioase ale Europei, iar printre ele Transilvania poate năzui la un loc de frunte. De altfel, cum s-ar fi putut rupe satul Vereşti cu credinţele supranaturale?

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda începe pe la mijlocul anilor '70, când în satul de munte îşi face brusc apariţia o femeie de vreo cincizeci de ani, Ines Garcia Clemente, nepoata lui Pedro Garcia Luciente, membru al vechii familii Garcia al cărei nume este purtat de o jumătate de sat ca patronim şi de cealaltă jumătate ca matronim (există doar puţini Garcia Garcia, iar Institutul Epistofelic i-a privit multă vreme cu suspiciune, deşi toată lumea ştia că mama şi tatăl proveneau din sate diferite). Noua sosită e bine primită de clan; îşi pierduse bărbatul şi cei doi fii şi n-avea rude decât la Mesala. Ines vorbeşte puţin, iar când vorbeşte e incoerentă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice şi necunoscute, până ce cu mare greu ajunse la sfânta Vineri. Şi aici i s-a întâmplat ca şi la sfânta Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură, un păhăruţ de vin şi o vârtelniţă de aur care depăna singură; şi a îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blândeţe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind chiar în acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decât cele de până aici. Şi fiind însărcinată pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă şi până la sfânta Duminică. Şi sfânta Duminică a primit-o cu aceeaşi rânduială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi făcându-i-se milă de această nenorocită şi zdruncinată fiinţă, a strigat şi sfânta Duminică o dată, cât a putut, şi îndată s-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămâie. Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a întâmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub acopeişul ce se înălţa ţuguiat ca al unui conac, se afla o cameră, luminată de o fereastră cu cercevelele din lemn de brad, lucrate cu mult gust. De acolo privirea, după ce cuprindea zarea unde se profila un grandios lanţ de munţi, putea să coboare până jos, în valea îngustă, unde vuia Maan-ul, jumătate torent, jumătate râu.

Jules Verne în Un bilet de loterie
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul Vereşti e o uliţă, numai o uliţă largă, ale cărei pante repezi fac destul de neplăcut suişul sau coborâşul. Uliţa slujeşte drept drum natural între frontiera valahă şi cea transilvană. Pe aici trec cirezile de boi, turmele de oi, porcii, negustorii de carne proaspătă, de fructe şi cereale, rarii călători care se încumetă prin trecătoare, în loc să ia drumul de fier spre Cluj şi valea Mureşului.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ora actuală exploatarea bazinului minier a dat un avânt considerabil afacerilor în târguşoarele Petroşani, Livezeni şi altele, depărtate cu câteva mile. Nici Vulcanul, nici Vereştii, nu s-au ales cu cel mai mic câştig de pe urma vecinătăţii cu un mare centru industrial; sunt şi azi aşa cum au fost acum cincizeci de ani, aşa cum fără îndoială vor mai fi şi peste o jumătate de veac; şi după Elisee Reclus, o bună jumătate din populaţia Vulcanului e alcătuită doar "din slujbaşi însărcinaţi cu paza frontierei, vameşi, jandarmi, agenţi ai fiscului şi infirmieri ai postului de carantină". Înlăturaţi jandarmii şi agenţii fiscului, adăugaţi o proporţie ceva mai însemnată de plugari şi veţi avea populaţia Vereştilor, adică vreo patru-cinci sute de locuitori.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iată, s-ar părea, un district tare înlesnit de la natură şi totuşi bogăţia asta nu sporeşte de fel bunăstarea populaţiei. În orice caz, dacă centrele mai însemnate, Rimetea, Petroşani, Lonea, posedă unele instalaţii potrivite cu nivelul industriei moderne, dacă aceste târguşoare au clădiri ordonate, supuse uniformizării echerului şi sforii zidarului, depozite, prăvălii, adevărate cetăţi muncitoreşti, dacă sunt înzestrate cu un oarecare număr de locuinţe cu balcoane şi verande, iată ceea ce nu trebuie căutat nici în satul Vulcan, nici în satul Vereşti.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cei mai autorizaţi fruntaşi din Vereşti, existenţa cetăţuii era legată de cea a bătrânului fag, ale cărui ramuri se crispau pe bastionul din colţ, aflat la dreapta zidului.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era o mare îmbulzeală de ascultători în ziua de 14 ianuarie 1862 la şedinţa Societăţii Regale de Geografie din Londra, piaţa Waterloo nr 3. Preşedintele, sir Francis M. făcea onorabililor săi colegi o importantă comunicare, printr-o cuvântare des întreruptă de aplauze. Această rară toană de elocinţă se termina în cele din urmă pin câteva fraze sforăitoare, în care se revărsa din belşug patriotismul.

Jules Verne în Cinci săptămâni în balon
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a lungul istoriei românul nu a fost nici ciocanul, nici nicovala. Ci degetul dintre cele două.

aforism de Gabriel Petru Băeţan din Cotloanele ironiei (decembrie 2016)
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există nici nemurirea sufletului, nici imaginarele răsplăţi eterne în viaţa de apoi; prin urmare, toate afirmaţiile celor care cred în Cristos nu sunt decât deşertăciune, minciună, rătăcire, autoînşelare, şarlatanie şi născociri ale minţii omeneşti, bazate doar pe regula unor politicieni potrivit căreia este necesar ca masele populare să nu ştie multe din cele ce există într-adevăr, ci, dimpotrivă, să creadă în multe din cele ce nu există.

Jean Meslier în Cugetări despre religie (1964)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La vederea animalului

S-au bucurat cu toţii la vederea
animalului
au aprins focuri şi au dănţuit
şi s-au beţivit toată noaptea

şi nimeni nu s-a uitat mai îndeaproape
la uriaşul animal
nimeni nu s-a uitat la ochii săi sticloşi
şi la dinţii săi atât de albi
şi la fruntea sa uşor lovită într-o margine
au răcnit acolo toată noaptea şi s-au
destrăbălat şi nu s-au uitat deloc
la cele două braţe subţiri şi la coatele
însângerate şi la genunchii însângeraţi

ei doar s-au bulucit sub steaua nemuritoare
au adus daruri şi le-au presărat pe stânci
au răvăşi cerul cu privirile lor
şi la cele două aripi imense
nici o dată nu s-au uitat

poezie de Matei Vişniec din Oraşul cu un singur locuitor (2004)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aveau de ce să se teamă de vreo raită a vagabonzilor sau a răufăcătorilor nici în centrul ţinutului, nici în cel mai îndepărtat cătun al provinciei. Nici un delict împotriva bunurilor sau persoanelor n-a tulburat vreodată siguranţa locuitorilor.

Jules Verne în Un bilet de loterie
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Partea superioară a fluviului Orinoco, de altfel mai puţin cunoscută, scutită, din pricina depărtării, chiar şi de acţiunile autorităţilor venezuelene, fără nici un fel de comerţ, lăsată la discreţia unor bande nomade de indigeni, este cu mult mai de temut. În realitate, indienii stabili din vestul şi din nordul marelui fluviu au obiceiuri destul de blânde, cultivă pământul, dar lucrurile nu stau chiar aşa şi cu cei care trăiesc în mijlocul savanelor din departamentul Orinoco.

Jules Verne în Minunatul Orinoco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!