Bert Kessler

Nimerisem pasărea,
Cu toate că zbura în lumina soarelui spre apus.
Abia se risipise zgomotul împuşcăturii şi ea a început să se înalţe
Mai sus, tot mai sus printre razele de lumină aurie,
Pentru ca mai apoi să se răsucească pe o parte, un ghem rotund de pene,
Câteva desprinse de ea plutind alături,
Şi să cadă în picaj abrupt în iarbă.
M-am îndreptat spre ea, înlăturând hăţişul uscat,
Până am văzut dâra de sânge pe buştean
Şi pitpalacul zăcând lângă rădăcinile putrede.
Nezărind spini pe-acolo, am întins braţul printre firele de iarbă,
Dar ceva s-a înălţat şi mi-a înţepat mâna, amorţind-o.
Într-o secundă, am zărit cobra –
Cu pieliţa trasă de tot de pe ochii galbeni,
Cu capul arcuit, retrăgându-se în inelele ei,
Un colac murdar, de culoarea cenuşii
Sau a frunzelor de stejar căzute, într-o toamna târzie, în straturi, unele peste altele.
Am rămas încremenit în timp ce ea devenea mai mică, descolăcindu-se
Şi începând să se târască sub buştean;
Apoi, am căzut moale în iarbă.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tom Merrit

Chiar de la început am suspectat ceva –
Ea era atât de calmă, şi mai mereu cu mintea în altă parte.
Într-o zi, am auzit uşa din spate închizându-se,
În timp ce intram prin faţă; l-am văzut strecurându-se
Prin spatele afumătorii în gradină
Şi alergând peste câmp.
În acea clipă aş fi fost în stare să-l ucid.
Apoi, în ziua când, plimbându-mă lângă Al Patrulea Pod,
Fără un băţ sau o piatră în mână,
Deodată l-am văzut stând acolo,
Speriat de moarte, încercând să-şi stăpânească iepurii,
Şi tot ce am putut să spun a fost: "Nu, nu, nu,"
În timp ce el a ţintit şi a tras drept în inimă.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elijah Browning

Eram în mulţimea copiilor
Care dansau la poalele muntelui.
A suflat o briză dinspre est şi i-a măturat ca pe nişte frunze
Dincolo de versanţi...
Totul s-a schimbat.
Aici erau lumini zburătoare şi luni magice, şi se auzeau muzici nepământeane.
A căzut peste noi un nor.
Când s-a ridicat, totul era schimbat.
Acum eram printre mulţimi aflate în conflict.
Apoi o figură din aur strălucitor, şi cineva cu o trompetă,
Şi încă cineva purtând sceptru au stat în faţa mea,
M-au luat în râs, au dansat rigadoon şi pe urmă au dispărut...
Iarăşi s-a schimbat totul.
Ieşind dintr-un lan de maci,
O femeie şi-a dezgolit sânii şi şi-a ridicat gura întredeschisă spre mine.
Am sărutat-o.
Gustul buzelor ei era sărat.
M-am prăbuşit extenuat.
M-am ridicat şi m-am înălţat mai sus, dar o ceaţă ca aceea însoţind un iceberg
Mi-a acoperit paşii.
Îmi era frig şi simţeam dureri.
Deodată, a apărut din nou soarele
Şi am văzut cum ceţurile de sub mine acopereau vederii tot ce era dedesupt.
Iar eu, aplecat peste tot ce era al meu,
Mi-am văzut umbra siluetei reflectată pe zăpadă.
Desupra mea aerul nemişcat era străpuns de un ţurţure subţire de gheaţă
De care atârna o stea solitară!
Un tremur de extaz, un fior de teamă
Au trecut prin mine;
Dar nu mă mai putem întoarce pe partea cealaltă a versanţilor —
Şi nici nu mai doream să mă întorc.
Subtile unde desprinse din simfonia libertăţii
Îmbrăţişau imateriale stânci deasupra mea,
De aceea trebuia să urc spre pisc.
Am aruncat departe tot ce -mi mai aparţinea.
Cu braţul întins
Am atins steaua.
Am dispărut complet.
Muntele restituie
Adevărului Infinit
Pe oricine atinge acea stea.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa pe sânge

Îngerul batea marginea lunii cu o coasă.
Mi-am recunoscut mâna
mânios
Mi-a recunoscut mângâierea mâinii.
Desigur că ascuţeam tăişul de os
cu un ciob de craniu
şi îl ştergeam cu un pumn de iarbă
desigur că ascuţea tăişul de lumină
cu un pumn de uraniu
şi o ştergea cu spărtură de carne
dimineaţa pe sânge
când fluturii cască
când se ridică roua de pe ultima stea căzătoare
îndoliată
îngerul îşi ascuţea braţul cu mâna mea
eu îi mângâiam coasa cu iarbă
cu aripa lui iradiată.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu sufletul spre cer

Cu sufletul spre cer, am cerut iubire,
apoi ţi-am zărit ochii înlacrimaţi
ascunşi printre zâmbete dureroase...
Cu sufletul spre cer, am cerut frumuseţe,
apoi ţi-am sărutat fiecare tresărire
de pe chipul îmbujorat...
Cu sufletul spre cer, te-am cerut pe tine,
apoi ţi-am îmbrăţisat fiinţa
pitită la umbra inimii mele...
Cu sufletul spre cer, ţi-am cerut nemurirea,
apoi ţi-au îngenunchiat toate stelele
venerându-ţi urmele paşilor...
Cu sufletul spre cer, am cerut încă un răsărit,
apoi ţi-am mângâiat genunchii zdreliţi
de atâta nelinişte...

poezie de Emilia Mariam
Adăugat de Emilia Mariam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Firişoare de iarbă

În ceruri,
Câteva tulpiniţe de iarbă
Stăteau în faţa lui Dumnezeu.

" Ce aţi făcut?"

Atunci, toate, mai puţin una,
Au început nerăbdătoare să înşire

Meritele vieţii lor.

Acea una stătea mai în spate
Ruşinată.
Imediat, Dumnezeu a întrebat-o,

" Dar tu, tu ce-ai făcut?"

Firul de iarbă a răspuns, "O, Doamne,
Memoria nu mă prea ajută,
Pentru că, dacă am făcut fapte bune,
Nu mi le mai amintesc."

Atunci Dumnezeu, în toată splendoarea Lui,

S-a ridicat de pe tron.

"O, cel mai bun firişor de iarbă!" a exclamat El.

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când

un membru al echipajului îi striga
ceva căpitanului în limba lor
ciudată pentru pasagerul special
iar el
căpitanul în ţinuta lui albă
lua puşca şi trăgea
într-o vietate minusculă
pe care numai ochii lui
şi ai marinarului care strigase
o putuseră deosebi printre umbrele
verzi şi albastre ale pădurii:
vreun pui de crocodil care stătea
întins nepăsător la soare
pe un buştean căzut în apă
lângă mal
sau vreun cormoran care stătea
nemişcat în urmărirea prăzii
în frunziş
pe la ora două căldura era insuportabilă
căpitanul înceta să mai citească
din cărţoiul lui gros
plesnea o muscă ţe-ţe cu pliciul
îşi ungea cu ulei arma
câteodată se aşeza la o masă
acoperită cu ziare vechi
şi scotea mărgele dintr-o cutie de lemn plină
cu mărgele de lemn
apoi se apuca să meşterească mătănii ieftine
luau masa şi serveau câteva pahare de whisky
se retrăgeau în cabinele
insuportabile din cauza căldurii
şi zăceau în paturi
nu putea fi vorba despre somn
picau în letargie câteva ceasuri

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culcat în iarbă

ai dormit vreodată
în iarbă?
covor verde
răcoros uşor umed...
ai auzit glasul pământului
din adâncuri
venind spre tine
cu şoapte nedesluşite?
ai văzut
răsărit de soare
şi boabe de rouă
la margini de pădure?
ai alergat
să prinzi fluturi albi
sau petalele unui mac
răvăşit de vânt?
ai strâns în mâna ta
în dimineţi calde
peşti micuţi
din râu de munte?
ai privit în ochi
floarea fragedă
de măr sau de cireş?
ai sărutat boticul unui ied
cu ciucure roşu?
vei râde....
dar nu ştii nimic
din ce am trăit eu!
într-o zi
acolo mă voi intoarce
în veşnicie
culcat în iarbă.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimpurile mele...

În ziua în care am învăţat să respir
ochii mei inocenţi
au văzut pentru prima oară lumina
în frunzele viilor am fost înfăşat
strugurii se transformaseră în sânge
imediat mama mi-a schimbat veşmintele
învelindu-mă în straie albe
m-am trezit într-un clinchet
de clopoţei şi-n ciripitul
unor mici vietăţi
în nuanţe pastelate
pe un fond verde intens
ochii mei deveniseră verzi
apoi am descoperit dogoarea soarelui
atâta căldură
atâta lumină
mama mă dezbrăcase lăsându-mă gol
să ma scald în razele lui
de atunci totul se repetă
cadru după cadru
până intr-o zi
cănd mi-am zărit mama
tremurîndă într-un ungher al casei
i-am privit orbitele întrate în os
aştepta în linişte
albul din cer...

poezie de Iuri Iulian Lorincz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Te scriu cu litere subţiri
ca firele de iarbă
ce chicotesc de dimineaţă...
Apoi te sorb, simţind cum înfloresc
din tălpi, până la frunte,
crescându-mi tot mai mult în sânge
ţurţurii de viaţă.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă într-o zi...

Dacă într-o zi nu mă mai vezi
niciodată că trec uşa casei tale
aşa cum obişnuiam să fac,
să-ţi ridici ochii spre cerul turcoaz
al unei noi zile şi să mă găseşti
printre stelele care luminează
ca în vremurile cereşti cu fantezii,
printre planete galbene parfumate.
Asta e ceva înscenat.
Găseşte-mă apoi în ochii
celor pe care-i iubeşti.

poezie de Eugenia Calancea (3 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori se întâmplă

Uneori se întâmplă că sunteţi prieteni şi-apoi
Nu mai sunteţi prieteni,
Iar prietenia a dispărut.
Şi toate zilele sunt pierdute, şi printre ele
O fântână se goleşte pe ea însăşi.

Uneori se întâmplă că eşti iubit şi-apoi
Nu mai eşti iubit,
Iar iubirea devine trecut.
Şi toate zilele sunt pierdute, şi printre ele
O fântână se goleşte pe ea însăşi în iarbă.

Uneori vrei să-i vorbeşti şi-apoi
Nu mai vrei să-i vorbeşti,
Apoi şansa s-a evaporat.
Visele tale explodează şi, instantaneu, dispar.

De asemenea, uneori se întâmplă că nu ai unde să te duci şi-apoi
Apare un loc unde poţi să te duci.
Apoi ai trecut pe lângă el sau pe-aproape;
Iar anii explodează şi sunt pierduţi,
Într-o clipire de pleoape.

Aşa că nu mai ai nimic.
Te întrebi dacă aceste lucruri contează şi-apoi
Chiar când ai început să te întrebi dacă aceste lucruri contează
Ele încetează să conteze,
Iar gândurile devin trecut.
Şi o fântână se goleşte pe ea însăşi în iarbă.

poezie de Brian Patten, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai semnalizat stânga într-un fel definitiv

e atât asfalt negru şi umed între noi
încât un guvern priceput
ar găsi resurse pentru o autostradă
mult mai departe de cea a soarelui
nici spre munte nici spre cer
oricum inima mea a rămas undeva în iarbă
aşteptând ninsorile aşteptând viscolul
într-o atitudine resemnată
ca atunci când am înţeles că moartea este democrată

mă aşez turceşte şi-mi îngân lacrima
na să-ţi fie de dochi afurisit-o
apoi privesc ploaia ca pe o izbăvire
ca pe un înec atlantidic

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Thomas Ross, Jr

Am văzut asta chiar cu ochii mei:
O rândunică de stâncă
Şi-a făcut cuib într-o gaură pe malul înalt şi argilos
De lângă Vadul lui Miller.
Dar abia ieşiseră din ouă,
Că un şarpe s-a târât până sus la cuib
Să-înghită puişorii.
Rândunica mamă cu fluturări de aripi rapide
Şi cu ţipete ascuţite
A luptat cu reptila,
Orbindu-o cu bătăile ei de aripi,
Până când şarpele, zvârcolindu-se şi ferindu-şi capul,
A căzut de pe mal
În Spoon River şi s-a înecat.
Nu a trecut nicio oră
Până când un sfrâncioc
A străpuns-o pe mamă cu pliscul.
Cât despre mine, am reuşit să-mi depăşesc condiţia inferioară
Doar pentru a fi distrus de ambiţiile fratelui meu.

poezie clasică de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarba fiarelor

Iarbă a fiarelor, poezie.
Deschide-mi inima ei.
Noaptea înaltă şi albăstrie
Şi-a făcut din luceferi cercei.

Iarbă a fiarelor, rupe zăvoarele
Dintre dragostea veche şi dragostea nouă,
Zorile îmi vor aduce soarele
Şi lanurilor mele coapte rouă.

Adună, iarbă a fiarelor, adună,
Banii de aur din adâncu-mi coclit.
Amiaza se ridică şi sună
Talgerul cerului învechit.

Ciută de munte, cu paşii tăi,
Iarba fiarelor vreau s-o ajung.
Dincolo de pădurea-n văpăi
Amurgul se prăvale prelung.

Iarbă a fiarelor, aruncă peste
Cuvintele mele pulbere aurie.
Mlaştinilor, ca-ntr-o veche poveste,
Vântul miros de cimbru le-adie.

Urc printre stânci, spre piscuri, mai sus,
Iarba fiarelor scânteie, scânteie.
Iată: noaptea albastră şi-a pus
Pe umeri vulpea Căii Lactee.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când trece un om prin sufletul său

Toată
noaptea m-am zbătut să adorm
am vrut să mă rog
dar ochii îmi erau cusuţi în pernă
am scăpărat un chibrit
pe pereţi au jucat umbrele
mă simţeam ca într-o grotă
prin care treceau apele
pe sub munte apoi
mi s-a părut că visez

Te-am văzut spre dimineaţă
cuprins de tristeţe stăteai
la marginea lacului
mâna ta s-a întins peste mal
strălucea
şi noaptea s-a făcut albă

trestia s-a dat la o parte
ca o pleoapă
de pe un ochi umed deschis
atunci lumina Ta a picurat
ca o lacrimă
tăcerea se limpezise

puteai auzi cum trece
un om prin sufletul său...

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Matinală ca de fiecare dată, stau în scaunul pierdut...
Mă ridic spre a zări lumina şi apoi mă ascund...
O lumină vie mă acoperă cu un văl de lumină,
Suspin, lăsând loc adierii de vânt...
Stau în lumina din mine...
Mă apropi de vers,
Mă ancorez în sufletul meu
Descriu cuvintele până devin chiar lumină roz,
Privesc lumina până devin spaţiu...
Adorm cu ultimele cuvinte...
Timpul se adună...
Lumina devine ultima speranţa spre rai...
Dumnezeu îmi dă mâna şi mă priveşte atent
Sunt doar un om... visez şi mă luminez...
Timpul se risipeşte în vămi...
Sufletul mi-e luminat...
Ultimele cuvinte se scriu înrămat..
Devin o rază de soare... devin un fir de iarbă
Devin o stea sau poate luna ta...
Stai în lumină... timpul se risipeşte în zori...
Cuvintele vor reacţiona
Până ce lumea va fi mai bună
Împreună vom evolua
Şi vom risipi valurile tulburi ale întunericului.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eleftheria

O rază de soare străbătând frunzişul, uneori însoţită de adierea molcomă, alteori solitară, aurie şi fierbinte, lovindu-se de pielea ta la ultimele ceasuri ale zilei şi de firele de iarbă şi de sufletul tău trezit din somn. Gândurile-ţi zboară aiurea, printre gene, printre nori. Chipul lui luminat. Ţi se topeşte trupul sub un sentiment adânc şi vag, în căldură efemeră, printre şoapte, printre privirile ştrengare. Pare că cerul nu mai vrea să se rupă şi te inveleşte părtaş la ce va urma după ce nu va mai fi nimic. Priveşti lângă tine: ochii lui. Trasezi cu privirea conturul gâtului lui, al umerilor, îţi cobori sufletul până la palmele lui, impregnate deja în pielea ta. În jur totul e absurd şi ia contururi irelevante. Aş vrea să uit uneori că există oamenii. Vă aştept pe voi. Aici aveţi de toate, şi hrană pentru trup şi hrană pentru suflet. Pădurea vă veghează, vă înveliţi cu aripa unui fluture, iar el te vede o dată şi înc-o dată... Voi veţi fi liberi.

poezie de Andrada Simion (13 iunie 2018)
Adăugat de Andrada Simion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duh celest

Alunecarea şi aburul
peste fiinţele noastre; începutul
îşi dilată pupilele de animal abia născut –
limba uriaşă a timpului linge trupul
năzdrăvanului foetus;
totu-i mirare de munţi în creştere,
de ape învolburate, de iarbă fragedă, de albastru intens
şi nevinovăţie;
mâini nenăscute - pretutindeni,
caută ceva ce nu ştiu, vor să atingă
colţuri şi margini,
să măsoare distanţele prime,
saltul peste hău al himerelor –
şi duhul acesta celest
aroma lor de taină şi iasomie,
stând cumpănă
deasupra fântânii...
Neştiutoarele au deprins, iată,
mişcarea de translaţie
spre marginea timpului –
secundă cu secundă,
sunet cu sunet,
apus cu apus...

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nomazii

se-adună lângă foc ţiganii
şi mâinile întind să se-ncălzească
le suflă vântul fustele-nflorate
iar caii pasc nedeshămaţi
inrourata iarbă de pe şanţ

se risipesc apoi pe uliţe golanii
cerşind din poartă-n poartă
îi latră printre garduri câinii
dar ei nepăsători mai bat încă o dată

spre seară se-ntâlnesc iar lângă foc
la cortul ridicat în câmp
azi au avut o zi cu mult noroc
de toate vor avea un timp
*
pe feţele-obosite flăcările joacă
şi fumul se ridică-n blânde adieri
purtând un cântec de ţigancă
al ne-mplinitelor iubiri

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina stelei celei mai apropiate abia ajunge până la noi în aproape patru ani, deşi lumina face pe fiecare secundă câte 300000 de km şi sunt stele de la cari ne vine lumina în sute şi mii de ani. Aşa se explică pentru ce, în câteva mii de ani, stelele au aproape aceleaşi poziţiuni unele faţă de altele, pe când în realitate ele fug în spaţiu cu iuţeli ce variază între 10 şi 100 de km pe secundă, ba unele stele au iuţeli şi mai mari.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!