După ce am terminat în acea seară cu număratul banilor, m-am simţit deodată atâta de singur şi de nenorocit, că dac-aş fi avut o sticlă de whisky (o femeie? o seringă cu speed?), poate că aş fi recurs la soluţia rockerilor, până la urmă, întâmplă-se ce s-o-ntâmpla. În loc de astea, am tras repede un svung de Nabocov, până mi-a căzut cartea din mână şi am adormit cu lumina aprinsă.

Mircea Cărtărescu în Frumoasele străine (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tutun de mestecat şi whisky

în umbră stă şeriful. mestecă
tutun şi scuipă. atinge
musca. gogoloiul
de tutun
mestecat ucide.

whisky. whisky de cartofi
şi porumb. tras în sticla
de un litru, albă. udă
stema de şerif. sclipitoare e
stema de şerif.
whisky-ul se scurge pe barbă,
pe piept. cămaşa
în carouri e udă.
e whisky
contrafăcut.

o nouă porţie de tutun de
mestecat intră
în gura şerifului. în spate, un
afiş. femeia are un colt
în mână. şi o sticlă
cu whisky
adevărat în cealaltă mănă.

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi chiar şi acum, după atâtea fraze, identitatea mea, a enigmaticului Mircea Cărtărescu - bărbat/femeie, latin/slav, oriental/occidental - nu-ţi este decât foarte vag familiară. Deschide însă cartea mea cu copertă cărămizie, în ciuda numelui de pe ea: abia atunci (asemenea numelui unui nou-născut, asemenea numelui ştiinţific pus pentru prima dată unui fluture nou descoperit) numele meu ţi se va deschide şi el va începe să însemne, poate, ceva pentru tine.

Mircea Cărtărescu în Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (2002)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rică: Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini.

replică celebră din piesa de teatru O noapte furtunoasă, Actul II, Scena 2, scenariu de Ion Luca Caragiale (1878)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însetat

Azi mi-am ros tot piciorul
până la mers
şi mână până la şters
şi ochiul până la ceafă
şi ceafa până la vers...
Şi limba până la mână
Şi urechea până la...
Până la ce mă?
Până la ce?
Până la fântână...
Până la fântână!
Însetatule!
Însetaţilor!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă simt din ce în ce (şi din ce în ce) mai singur. Mă simt aproape la fel de singur ca la 20 de ani şi sigur la fel de singur ca la 40. Mi-e greu să mai trăiesc, să mă mai gândesc la vreun motiv pentru care aş mai respira, aş mai gândi şi-aş mai scrie. Viaţa mea se-nchide din nou, înconjurată de răceală şi nepăsare. Total justificate, de altfel. Tot ce fac acum, de dimineaţă până seara, e să mă palpez cum îşi palpează o femeie înspăimântată sânii: mai sunt eu? N-au apărut în trupul meu, sub piele, alţi bărbaţi îmbătrâniţi şi singuri?

Mircea Cărtărescu în Zen. Jurnal 2004-2010 (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărbătoare

De sărbători poetul se sărbătoreşte
amintindu-şi de vechea lege
a cuvântului care
vai-vai a fost la început

o cât a trebuit să aştepte
până când drumul o drumul
a strălucit ca un pom roşu
în pieptul său plin de iubire

astfel mi-a şoptit în acea seară
cu o voce dulce ca o enigmă
ea cea ascunsă în pământul adormit
sub zăpezile imaculate ale promisiunii

fericit este sufletul meu
scufundat în tăcere şi aşteptare
stau singur şi ascult amurgul
cucerindu-mă ca pe-o cetate părăsită

poezie de Dan Laurenţiu din Poziţia aştrilor (1980)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată viaţa, până la urmă, este o contradicţie. Un recurs, permanent, poate la o execuţie.

aforism de Gheorghe Mihail
Adăugat de Petrescu Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mica elegie

iubeşte-mă, pentru că şi eu te iubesc,
ţine la mine, pentru că şi eu ţin la tine,
soarele e galben, cerul e albastru, norii sunt albastru deschis,
deci, dragă, să ne bucurăm de viaţă

"... până nu se rupe funia de argint,
până nu se sfărâmă vasul de aur..."

câmpiile sunt verzi, şoselele sunt prăfuite
dealurile sunt aurii, viaductele de cărămidă respiră,
tu eşti o fată bună la sfârşit de concediu
mama ta e o femeie de treabă.

încearcă să te porţi frumos cu mine, să nu mă chinuieşti,
să nu dai frâu liber agresivităţii din tine;
nu te gândi neapărat la măritiş, lasă lucrurile să curgă,
iar când faci dragoste, nu te gândi că faci dragoste.

m-am săturat de amoruri cu pandalii -
cred că şi tu ai avut experienţe din astea: muşcatul pernei, ore şi
ore de tenis doar ca să uiţi
telefoane la care tremuri ca pus în priză - s-au dus dracului
zilele alea, s-a dus psihi-mu, coritaki-mu...

deci iubeşte-mă, pentru că şi eu te iubesc,
ţine la mine, pentru că şi eu ţin la tine,
şi chiar dacă n-avem bani deocamdată, să ne bucurăm de plăcerea
de a iubi, şi să ne grăbim să trăim,

"... până nu se rupe funia de argint,
până nu se sfărâmă vasul de aur..."

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!

În seara aceea, când era băiatul unchiaşului să împlinească doisprezece ani, toţi oamenii din sat, bărbaţi, femei şi copii, împreună cu moş popa, se adunară la biserică pentru rugăciune. Şi viind moşul cu baba şi cu fiul lor, tot cu cartea în mână, megiaşii îi băgară la mijloc, şi rugăciunile începură. Se rugară ce se rugară, când deodată se pomeniră că se umple biserica de o ceaţă groasă. Atunci căzură cu toţii în genunche şi scoaseră nişte rugăciuni fierbinţi, de ar fi muiat inima nu ştiu cărui duh rău. Ceaţa se risipi şi ei rămaseră teferi. A doua seară, când erau la rugăciune tot pe acea vreme, unde se pomeniră că se umple biserica de şoareci, de lilieci şi de bufniţe, şi începură a chiţăi, de colo până colo prin biserică, a se sui pe oameni şi a-i ciupi de pe unde apuca. Toţi se speriară, până şi chiar moş popa. Atunci băiatul unchiaşului, cu cartea în mână, căzu în genunchi şi începu a se ruga cu foc. Aşa făcură şi unchiaşul şi moş popa, şi toţi megieşii cari se aflau în biserică. Şoarecii şi toate lighioanele acelea pieriră.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu viaţa m-am prins de mână

Cu optzeci de ani în urmă cu viaţa m-am prins de mână.
Împreună am pornit pe un drum nedefinit.
Deşi timpul ce-am parcurs prea repede n-a trecut,
La opzeci când am ajuns, mult prea scurt mi s-a părut.
Atunci,
În genunchi eu am căzut şi de viaţă m-am rugat
S-o luăm de la-început că nu prea m-am bucurat.
Măcar douăzeci de ani să ne mai ţinem de mână.
Să ajungem veterani, la o sută, împreună.
Iar ea, viaţa, să-mi ofere ceva mai multă iubire.
Să fiu ferit de durere, să am multă fercire.
Doar atunci ne-om despărţi. Eu să plec, ea să rămână,
Bucurii a împărţi, cu copiii mei de mână.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna

Iarna, în lumina albastră a aragazului
stăm in bucătărie
vorbim discuţii până spre dimineaţă...
Focul albastru pâlpâie la cele patru ochiuri
şi noi stăm faţă-n faţă, cu pahare aburite în mâini
şi ne-apucă, aşa, ne cuprinde un farmec...
vorbim în semiîntuneric
nu ne privim în ochi
ne spunem ce n-am fi visat să ne spunem vreodată...
Privim focul albastru cu vinişoare roşcate
simţim căldura,
ne apucăm câteodată de mână
şi-ncepem iar cu autoanaliza sau cu micile bârfe sau
fireşte, cu situaţia.
Geamurile îngheţate până sus
câteodată le mai deschidem
când se face prea cald
şi aerul negru de-afară se umple de aburi
Toate luminile sunt stinse la blocul de vizavi
toţi dorm.

La lumina albastră a aragazului
bucătăria noastră micuţă se face şi mai mică
ne-mbracă strâns, iar noi vorbim discuţii
şi suntem unul singur
cu adevărat noi suntem unul singur.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără mine

Voi pleca singură,
Fără mine,
Sluga mea cea credincioasă
De-o viaţă,
Pentru că numai eu
M-am însoţit
În drumul anevoios
Spre Eben-Ezer.

Voi pleca singură,
Fără mine,
Către Elyoenai.
Voi arde odată
Cu uleiul de măsline
Al Menorei,
Până la mistuirea
Flăcării albastre
Din al şaptelea braţ.

E-adevărat,
În timpul Jertfei de Seară,
După atâta Arderedetot,
Despărţirea asta
Nu mai doare.

Până târziu,
Până departe,
Până la Manahat,
Voi ajunge
În sfârşit...
Singură,
Fără mine.

poezie de Daniela Reghina Onu din Paşi printre pietrele Sionului (martie 2011, Bucureşti)
Adăugat de Valentin Mesianic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satisfacţii multiple

sunt mulţumită cu-al meu suflet de femeie
totul în viaţă am trăit căci mult am iubit
m-am frământat şi m-am aprins ca o scânteie
scumpă e lumina ce mă urcă în infinit.

am trăit miracolul dintre bune şi rele
m-am simţit o prinţesă într-un castel de vis
mult am fost iubită până sus la stele
tot destinul meu în versuri l-am transcris.

mă contopesc şi azi cu un amor nebun
iubesc până la soare cât pământul întreg
natura mi-e aproape cu marele tribun
Cristos al mântuirii de tine eu mă leg.

n-aş fi putut să am un spirit mai bun
blândă romanţioasă de amar mă dezleg.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era ceva răutăcios, ceva care rănea

şi mă durea de fiecare dată când îmi lua cartea. după care stingea lumina.
dar sub pătură aveam o altă carte şi o lanternă. nu dura prea mult
noapte de noapte trecea şi mi le lua. până când
nu am mai avut nimic. şi minunea s-a întâmplat. într-o noapte.
după ce mi-a luat cartea şi a stins lumina, am închis ochii
şi lacrimile s-au revoltat, şi-au ţâşnit
luând cu ele vălul negru
şi-atunci am văzut.
cărţile veneau, făceau o plecăciune,
se deadeau de trei ori peste cap şi se deschideau
luându-mă cu ele.
acum era suficient să închid ochii
şi asta l-a făcut să turbeze
evadasem. scăpasem.
l-am lăsat cu ura şi frustarile sale
nimeni şi nimic nu-mi poate lua imaginea cărţilor
decât odată cu viaţa.
dar ce mai contează, eu sunt deja carte
parte din carte

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la urmă

până la urmă
moartea s-a decis
să-şi facă de petrecanie

în mijlocul drumului
leşinată
pe dâra fumului
pe buza tunului

un soldat
a găsit-o zăcând

se răscolea într-însa
şi poate şi-n el

pe braţe
a dus-o până dincolo
de întuneric

pe drumul lui
moartea-şi dădea duhul
până la urmă...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am păşit în viaţă alături de multe fiinţe. Femeia mi-a inspirat încredere. Femeia mi-a inspirat teamă şi emoţie, stabilitate şi cutremur. Femeia a stat mână în mână cu mine. M-am simţit un răsfăţat al vieţii când femeia iubită a avut curajul să îşi deschidă sufletul în faţa mea, când m-a lăsat să aţipesc pe pieptul ei, când m-a primit lângă ea.

Claudiu Ovidiu Tofeni în Chip printre monologuri (2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bibanul-de-mare gigant (Epinephelus lanceolatus), care poate avea până la 2,7 m lungime şi poate cântări până la 400 de kg, cambula uriaşă (Hippoglossus hippoglossus), care poate avea până la 4,7 m şi până la 320 de kg, crapul uriaş siamez (Catlocarpio siamensis), care poate avea până la 3 m şi până la 300 de kg, morunul (Huso huso), care poate avea până la 9 m şi până la 2000 de kg, peştii-lună (Mola mola şi Mola alexandrini), care pot avea până la 3,3 m şi până la 2300 de kg (sunt cei mai grei peşti osoşi din lume), regele heringilor (peştele-vâslă sau peştele-şarpe; nu este un hering, ci se hrăneşte cu heringi) (Regalecus glesne), care poate avea până la 11 m (după unii până la 17 m; e cel mai lung peşte osos din lume) şi până la 270 de kg, somnul uriaş de Mekong (Pangasianodon gigas), care poate avea până la 3 m şi până la 300 de kg, sturionul kaluga (Huso dauricus), care poate avea până la 5,6 m şi până la 1000 de kg, şi tonul roşu de Atlantic (Thunnus thynnus), care poate avea până la 4,6 m şi până la 680 de kg (după Institutul Smithsonian poate ajunge la 910 kg), nu se pescuiesc nici cu cârstaşul sau crâsnicul, nici cu undiţa.

George Budoi în Peştii, pescarii şi pescuitul în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (21 noiembrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

De cum am început să percepem lumea diferenţiat, am simţit că timpul ni se scurge printre degete şi n-am mai avut răbdare unul cu celălalt. Orice neînţelegere devenea o întrerupere a tot ceea ce ştiam că este posibil – şi în curând, totul s-a transformat într-un şir de întreruperi. Până la urmă, timpul chiar s-a terminat, dar amintirile au rămas acuzătoare, de aceea nu ne putem lăsa în pace unul pe celălalt.

Ian McEwan în Câinii negri
Adăugat de La dame en noir
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce Tenzing, îngrijorat, îl fila de jos, Hillary s-a strecurat într-un gol dintre pintenul stâncii şi o muchie verticală din zăpadă, de la marginea acesteia. Apoi a început să se caţere încetul cu încetul pe ceea ce mai târziu va purta numele de Pasul lui Hillary. Urcuşul era extenuant şi Hillary înainta pe bâjbâite, dar a continuat până când, după cum avea să scrie: în cele din urmă, când m-am târât afară din gol, ajunsesem deasupra stâncii, pe o terasă largă. Mi-am tras sufletul câteva clipe şi, pentru prima dată, am simţit că nimic nu poate să ne împiedice să ajungem pe vârf. Mi-am înfipt bine picioarele în stâncă şi i-am făcut semn lui Tenzing să urce. În timp ce trăgeam cu greu de coardă, Tenzing înainta în zigzag prin fisură, iar când a ajuns sus, a căzut epuizat ca un peşte pe care tocmai l-ai scos cu greu din mare.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât

Stigmatizaţi de timpul pelegrin
Atât trecut avem de tras din urmă
Cât intuiţia dindărăt retorică
Şi-l târâm brutal zgândărindu-i zelul
Peste sincope cu aceeaşi nedumerire
Peste creneluri introvertite în clipe
Până când cade prezentul în trombă
Compresat în punctul de provenienţă
Atâta viitor împingem năprasnici
Până la meleagul intuiţiei cu tâlcuri
Cât ne apucă pe semne previziunile
Progresiv cu exponentul anticipaţiei
Cât suie fiorul inopinat printre goluri
Atâta trăim cu nedumerirea în sânge
Cât spectru luminilor complementare
Până la limita prezentului expectativ
Atât prezent mai ducem per pedes
Până la semnul piruetelor metafizice
Atât cât mesajul unor percepţii sacre.

poezie de David Boia (7 iulie 2015)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!