Marionete ţipând

Ochi crispaţi de frică,
Această frică paralizantă în faţa ploii de gloanţe,
Gloanţe ale cruzimii, cruzime care trebuie hrănită
Cu victime,
Aceste inocente victime ale urii,
Această ură îngrozitoare, care este alimentată cu dragoste
Atât de similară cu
Plăcerea care vine prin durere,
Această durere extremă, care dă frumuseţe nebuniei,
Această nebunie rotundă ca un roz-roşu rece hidratat,
Un roz-roşu ca o peteşie in edemaţierea gigantică Quincke
Însoţită de o respiraţie rece, zgomotoasă şi şuierătoare
Ca şi cum ai horcăi în timp ce cânţi un cântec,
Un cântec de dragoste pentru un dans al morţii,
O moarte dureroasă pentru marionete fierbinţi,
Păpuşi frumoase devenind manechine reci de ceară,
Manechine disperate, ţipând în ploaia lor roşie,
Ploaia de sentimente,
Sentimente roşii colorând momentele lor triste,
Momente reci pentru focuri de iarnă
În peştera umbrelor.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul "iubire", şi o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire...

citat celebru din romanul Cartea Mironei de Cella Serghi
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul "iubire", şi o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire...

Cella Serghi
Cartea Mironei

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub ploaia rece

Sub ploaia rece ne-am întâlnit,
Sub ploaia rece cu multă patimă ne–am iubit
Şi suflete noastre sub ploaia rece
În unul s-au unit.

Sub ploaia rece dragostea noastră
La cer ne-a ridicat, sub stropii reci
De mii de ori eu trupul tău l-ma sărutat,
O, tu, iubirea mea de altădat.

poezie de Vladimir Potlog (2 iunie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste - Acces de nebunie temporară vindecabilă prin căsătorie sau prin îndepărtarea pacientului de influenţele nefaste care au condus la contactarea afecţiunii. Această maladie se manifestă precum caria dentară sau alte disfuncţii ale organismului, şi face victime doar printre rasele civilizate care trăiesc în condiţii artificiale. Popoarele barbare, graţie aerului pur pe care îl inspiră, precum şi alimentelor simple cu care se hrănesc se află în afara oricărui pericol. Uneori această afecţiune poate fi fatală mai degrabă medicilor decât pacienţilor.

Ambrose Bierce în Dicţionar super umoristic - pentru începători şi avansaţi (aprilie 2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie

Ploaie, ploaie la miezul nopţii, doar ploaia dezlănţuită
Căzând peste cabană sumbră – şi solitudinea, şi eu,
Amintindu-mi iarăşi că o să mor
Şi că nu voi mai auzi ploaia, nici nu-i voi mulţumi
Pentru că mă spală şi-s mai curat decât am fost vreodată
Din clipa în care m-am născut în această singurătate.

Binecuvântaţi sunt cei morţi pentru că plouă peste ei;
Iar eu aici mă rog ca nimeni din cei pe care i-am iubit
Să nu moară-n noaptea asta sau să zacă, încă treaz,
Singur, ascultând ropotul ploii,
Fie-n durere, fie împăcat,
Neputincios printre cei vii şi cei care s-au dus,
Ca o apă rece printre trestii rupte,
Miriade de trestii rupte, liniştite şi încremenite,
Sau ca mine care n-a avut nicio iubire pe care-această ploaie
Dezlănţuită să n-o dizolve, mai puţin iubirea pentru moarte,
Dacă-aceasta se-îndreptă spre tot ce-i perfect şi
Nu poate, furtunile-mi spun, să dezamăgească.

poezie de Edward Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această dragoste

Această dragoste
atât de violentă
atât de firavă
atât de tandră
atât de disperată
această dragoste
frumoasă ca ziua
şi urâtă ca vremea
când vremea e urâtă
această dragoste atât de adevărată
atât de frumoasă
atât de fericită
scăldată-n bucurie
şi-atât de derizorie
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
şi totuşi sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte
această dragoste ce sperie pe atâţia
şi-i face să vorbească
şi-i face să blesteme
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim
această dragoste
hăituită, rănită, călcată
-n picioare, isprăvită,
negată, uitată
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
şi însorită
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
şi mereu neschimbat
la fel de-adevărată ca o plantă
şi ca o pasăre vibrând
caldă şi vie ca vara
noi amândoi putem
să mergem şi să ne întoarcem
putem să uităm
pe urmă s-adormim
să ne trezim, să suferim,
să-mbătrânim
să adormim din nou
sau să visăm la moarte
să ne trezim surâs şi râs
să-ntinerim
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr
vie ca dorinţa
şi crudă ca memoria
stupidă ca regretul
şi tandră precum amintirea
rece ca marmora
frumoasă ca ziua
fragilă ca un prunc
surăzând ne priveşte
şi ne vorbeşte fără cuvânt
şi o ascult tremurând
şi strig
şi strig pentru tine
şi strig pentru mine
rugându-mă de ea
pentru tine pentru mine pentru
toţi cei ce se iubesc
şi care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine şi pentru toţi
ceilalţi
pe care nu-i cunosc
rămâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiţi
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
nu ne lăsa să îngheţăm
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
dă-ne iar un semn de viaţă
mult mai târziu din marginea pădurii
din pădurea memoriei
ţâşneşte deodată
întinde-ne mâna
salvează-ne.

poezie celebră de Jacques Prevert
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra

O piatră, care se rostogoleşte de pe un vârf de munte,
în mod aparent doar cade. De fapt, ea caută în adânc
sensul vieţii. Ea sfârşeşte prin a se scufunda pentru a
deveni piatră de râu, memorizând istoria în fosilă.

Această piatră are sentimente. Ea simte lacrimile
timpului, dar şi picăturile de ploaie. O piatră de râu
străluceşte veselă în lumina soarelui, dar este
tristă în umbra muntelui, extrem de melancolică

în lumina lunii şi visătoare noaptea, în special
atunci când râul o îmbrăţişează cu undele sale.
Această bucată de stâncă rămâne singură în
albia secată a râului mult timp pentru a reflecta

asupra propriei ei existenţe. Ea este aceeaşi piatră
care se crapă, aceeaşi, care este zidită în altarul
pentru jertfă, sau aşezată de Iisus în capul unghiului.
Dar, uneori, ea poate deveni simbolul pietrei filozofale,

sau chiar vârful unei piramide. Indiferent de structura ei,
ea nu va putea fi îndoită şi nu-şi va schimba esenţa,
pentru că orice piatră este şi rămâne întotdeauna o
parte din muntele de care se desprinde.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei mai mulţi dintre noi, care trăim azi pe Terra, am pierdut această legătură cu Eul nostru adevărat, această stare a fiinţei în care nu ne temeam să abordăm ceea ce este posibil şi să tindem către stele. Nu ştim cine suntem. Ne-am transformat în oameni care se comportă egoist, mânaţi de frică şi de durere. Acest comportament nu reflectă natura noastră esenţială, este o consecinţă a rănilor pe care le-am suferit pe măsură ce am părăsit inocenţa cu care ne-am născut şi am călătorit prin viaţă. Doar oamenii care suferă pot provoca suferinţa. Doar oamenii cu inimile închise pot acţiona într-un mod lipsit de iubire. Suntem cu toţii conectaţi la un nivel invizibil. Vindecându-te pe tine, ajuţi la vindecarea lumii. Lucrând la tine pentru a-ţi atinge potenţialul maxim, devii model pentru ceilalţi şi îi motivezi să urmeze această cale.

citat din Robin Sharma
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din Oceanul de Linişte, s-a format un val - un val care călătoreşte atât cât este necesar să călătorească, după care se va reîntoarce în Ocean. Pentru a călători conştient, valul a fost dotat cu conştienţă proprie, însă, văzându-se separat de celelalte valuri, a început să simtă frică - frica de a fi pe cont propriu. Această frică, la fel ca oricare formă de frică, apare în clipa în care priveşti Viaţa ca fiind separată de tine. Această percepţie distructivă a valului a creat numeroase fobii, temeri şi anxietăţi, care nu îi permit valului să conştientizeze Cine Este El Cu Adevărat. Valul îşi priveşte forma, se identifică total cu forma şi uită că, de fapt, el nu este forma valului, ci apa care se manifestă prin respectiva formă. Cu cât va fi mai aproape de mal, cu atât forma valului se va diminua, iar atunci el va deveni mai conştient de Sine - şi suferinţa va lua sfârşit.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai

Odihnă activă, radioactivă, pe muzică
Numai asta visează perdelele,
Pe care cineva ameninţă că va veni să le scoată.
Şi starea aceea de nebunie aproape
Dar e de fapt o dulce împăcare cu universul
Când îţi vine să iubeşti pe toată lumea
Numai ca să intru şi eu în această lume,
Luată en gros,
Numai ca să intri şi tu în această lume,
Pe care eu o iau de bună,
Cu toptanul (am găsit traducerea).

Căci tu iradiezi bunătate, pentru că respiri
— Chiar dacă s-a mai spus —
Numai pentru dragoste.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manechine, manechine...

iarba primăvara scocul
bate vântul cheiurile goale
manechine fără ţoale
prin vitrine în tot locul

manechine şi pe stradă
manechine-n parlament
visez noaptea manechine
că nu ştiu cum e mai bine
pentru timpul recurent

geaba cârlionţul blond
dacă înăuntru-i gol
joacă papagalul ultimul lui rol
am ajuns o formă fără fond!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce facem cu restul de iubire?

să nu fumăm toate ţigările
să nu bem tot vinul
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
să mai lăsăm şi pentru mâine
vom fi din nou fericiţi

dar cu iubirea ce facem
cu această nevoie de a ne dărui
până la ultima respiraţie
până la ultimul strop de plăcere
până la ultima firimitură de carne

cum putem lăsa iubirea pentru mâine
dacă de atâtea ori
ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi
ne părăsesc ne lasă goi
şi nu mai privesc niciodată înapoi

ce facem cu această iubire
rămasă singură la masa tăcerii
oftând plângând
strângând în palmă lacrimile
ca pe o ultimă comoară

ce facem cu această iubire
cui să o dăruim când nimeni
nu se mai hrăneşte cu resturi
când toţi sunt politicoşi
ca la o masă străină
cerându-ne pentru sentimente
chenzină

ce facem cu această iubire
când pasărea neagră a morţii
vine şi bate cu ciocul
în fereastră
pe ea să o hrănim?

poezie de Ionuţ Caragea (28 septembrie 2011)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În această mare epocă pe care o cunosc de când era încă foarte mică, care va deveni din nou mică, dacă va mai avea timp;... în această epocă zgomotoasă care răsună după groaznica simfonie de fapte pe care progeniturile ei ne-o povestesc, în care poveştile sunt de incriminat pentru fapte: într-o asemenea epocă, nu aveţi de ce să mai aşteptaţi vreun cuvânt de la mine.

Karl Kraus în eseul "În această mare epocă" (decembrie 1914)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai de pasiuni depinde tot binele şi tot răul în această viaţă. Căci sufletul este imediat prevenit despre lucrurile care-i sunt dăunătoare corpului numai de senzaţia de durere pe care o încearcă şi care produce în el mai întâi pasiunea tristeţii, apoi ura pentru ceea ce a pricinuit această durere şi în al treilea rând dorinţa de a se elibera de ea. În acelaşi fel, sufletul este imediat prevenit despre lucrurile folositoare corpului numai printr-o anume desfătare, care stârneşte în el bucuria şi dă naştere apoi iubirii pentru ceea ce se presupune a fi cauza ei şi, în sfârşit dorinţei de a dobândi ceea ce ne poate face să persistăm în această bucurie sau să mai gustăm apoi una asemănătoare.

citat din Robert Boyle
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumuseţe întunecândă

Frumuseţe întunecândă,
Îndurerându-mi întunericul,
Carne roşie
Şi sânge în tristeţea mea,
Sculptându-şi în nisip
Umbra,

Foarfecă,
Pândind în iarbă,
Violenţa mascată.
Mugur treaz
Şi sevă curgând
Prin ochiul frunzei, ac de brad,

Niciodată curgând in derivă,
Jinduind
În a-şi ramifica al său curs
Până in vârful frunzei,
Pentru a se reîntoarce,
Pornind,
Oprindu-se,
Repornind

Pentru totdeauna,

Aşa cum două sentimente
Se ating
Pentru a deveni fior,
Aşa cum două cuvinte
Se îngemănează
Pentru deveni vii în sinea sinelui,
Pentru a deveni
Nori care spală rănile murdare.

Copyright © ® All rights reserved.

poezie de Marieta Măglaş
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maci

mi-am luat frica de gât şi am speriat-o
făceam mâncare pentru familia mea frumoasă
tot mai frumoasă
tot mai frumoasă da
în ciuda limbilor boeme şi a cârpacilor de zvonuri
am luat-o de gât şi s-a speriat de moarte
da, de moarte s-a speriat
şi de frică a intrat în tocătorul de carne
şi mie nu mi-a fost milă de frica mea
şi am dat-o la carne deşi putea avea salmonella
sau cancer sau altcevaaaaaa

apoi mi-am vopsit buzele cu roşu aprins
foarte aprins de urlau după mine ştii cum urlau
după mine toate genocidele toate
prozele şi toate altarele
şi nu mă durea nimic şi umblam liberă
printre aceste stări roşii ca buzele mele de femeie
care are cea mai frumoasă familie
şi nu ştie de frică şi nici frica n-o mai cunoaşte
pe ea atât de roşie ca o unitate inamică

în sfârşit! fricii îi era frică!
panica o trăgea de mânecă gândurile mele roşii
ieşeau din ea aşa cum razele intrau
prin lucarne
frica se obişnuise frica cerea visa mesteca
şi fuma carne
aproape devenise celebră
această frică a fricii mele şi nu-i mai păsa că n-o simt
se dădeau pe ea blănuri la schimb
aur epopei argint
se mânca la masa
celor mai frumoase familii din vechiul corint

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este într-adevăr ceva sfâşietor în această adoraţie a oamenilor pentru viaţă. Tot acest entuziasm, toată această încredere şi această febră cu care vieţuim.

Jeni Acterian în Jurnalul unei fete greu de mulţumit (1932-1947)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă este ceva ce am învăţat în viaţa mea, este că nu trebuie să-ţi fie frică de responsabilitatea care vine cu grija pentru alte persoane. Ceea ce facem pentru dragoste: aceste lucruri rezistă; chiar dacă nu şi oamenii pentru care le facem.

citat din Cassandra Clare
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul în viaţă este animat de o singură fantastică energie, care este esenţa a tot ceea ce există – inclusiv tu. Nu este minunat asta? Acum, pentru că această esenţă este ceea ce eşti tu şi din ceea ce eşti făcut, evident nu te poate părăsi niciodată. Poate nu-i chiar atât de evident, dar e un lucru cu adevărat minunat. Îţi poate aduce linişte în momente de stres, putere în momentele de slăbiciune, curaj în momentele de frică, înţelepciune în momentele de confuzie, iertare în momentele de furie şi iubire în toate momentele vieţii tale. Tot ce ai de făcut este să ştii că totul este adevărat şi astfel va fi adevărat pentru tine, chiar acum. Cred că e minunat, nu-i aşa?

citat din Neale Donald Walsch
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!